Biletele la spectacole în România ar trebui să fie mai scumpe

Tudor Chirilă, unul din oamenii preferați ai bulei mele, mai ales când își dă cu părerea pe politică are o supărare noua (via News.ro):

„George Enescu Festival a reuşit o performanţă tristă. Scumpind biletele de trei ori a scăpat de publicul fidel şi avizat care ani de zile a reprezentat “corpul” acestui eveniment extraordinar. Apoi, cu aceeaşi mişcare, a reuşit să îndepărteze şi publicul tânăr. Desigur, există argumentul că preţurile nu erau aliniate la nivelul altor festivaluri similare din lume. România este, totuşi, una dintre cele mai sărace ţări din UE”, este părerea lui Tudor Chirilă.

Groaznic, nu-i așa? Vrem mai multă lume la evenimente culturale, dar apoi scumpim prețurile de 3 ori!

De curiozitate, cât sunt biletele la festivalul George Enescu? Păi, aflăm tot de la News.ro:

Pe site-ul eventim.ro, biletele pentru concertele din cadrul Festivalului au preţuri între 30 şi 210 lei. 

Hmm…deci astea sunt prețurile alea scumpite deja de 3 ori? Adică prețurile inițiale erau cuprinse între 10 și 70 de lei. Vorbim aici de prețuri la festivalul George Enescu, unul din cele mai mari din Europa.

O problemă de perspectivă

Când cineva spune: ”chestia asta s-a scumpit de 3 ori” sună foarte nasol. Dar de multe ori trebuie să te întrebi dacă nu cumva prețul inițial era prea mic din moment ce a fost posibilă o scumpire atât de abruptă.

Un bilet la un spectacol la Festivalul George Enescu costa anul trecut minim 10 lei și maxim 70 de lei. În 2018 un pachet de țigări era undeva la 17 lei.

Asta înseamnă că un bilet la festival costa:

  • minim: un pic mai mult decât jumătate de pachet de țigări
  • maxim: 4 pachete și un pic de țigări.

Maxim înseamnă cele mai bune locuri din sală, cele care îți permit să spargi semințe în fața pianistului sau dirijorului tău preferat. Vă rog să mă scuzați, dar prețul a 4 pachete de țigări nu mi se pare mult pentru așa onoare.

Bun, haideți să vedem cum stau lucrurile în anul 2019: preț minim 30 de lei, preț maxim 210 lei. Un pachet de țigări pare să fie în jur de 19 de lei acum. Asta înseamnă că un bilet la festival costă:

  • minim: în jur de 1 pachet și jumătate de țigări
  • maxim: în jur de 11 pachete de țigări.

Prețul minim sincer nu mi se pare deloc mult pentru un festival. Prețul maxim? 11 pachete de țigări pentru cele mai bune locuri din sală tot nu e mult. Astea sunt locuri pentru vedete, invitați, politicieni și așa mai departe. Nu e musai să plătești atât pentru un loc.

Media dintre cele 2 valori e 120 lei. Presupunând că ăsta e prețul unui loc bun (nu în față, dar nici ultimul) atunci vorbim de un preț mai mic de 6 pachete și jumătate de țigări.

E mult pentru un eveniment de genul ăsta? Sincer, nu mi se pare.

Finanțarea evenimentelor culturale

De ce finanțează Guvernul activități culturale de genul acesta, dar nu dă bani pentru organizarea ”Neversea” de exemplu?

Răspunsul e simplu: capacitatea de auto-finanțare. Un festival ca Neversea se poate finanța din încasările luate de la participanți și sponsori. Probabil Neversea face și profit din chestia asta. Finanțarea unui festival precum George Enescu în schimb e mai problematică pentru că, în teorie, astfel de evenimente nu sunt la fel de populare ca Untold, Neversea, Electric Castle sau altele.

 

Evenimentele culturale atrag un public mai puțin numeros și sponsori mai puțin generoși. La evenimentele culturale nu îți poți cumpăra tricouri cu pianiștii sau eseiștii tăi preferați. În lipsa unor astfel de finanțări venite de la stat multe evenimente culturale nu ar avea loc pur și simplu.

Bun, dar ce se întâmplă dacă un eveniment cultural devine popular? Ce se întâmplă când există o cerere mare de bilete pentru acel eveniment? Are sens să finanțeze statul evenimentul în continuare?

Păi, nu prea are sens, pentru că acel eveniment poate fi finanțat oricum din resurse private. Statul poate lua acei bani și să îi folosească pentru finanțarea unui alt eveniment cultural, dar nu la fel de popular.

Babu [CC BY-SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0)]

Subvenționarea prețurilor la bilete

Principala mea problemă cu biletele ieftine pentru toată lumea e următoarea: Subvenționarea prețului tuturor biletelor nu are sens din punct de vedere economic. Am explicat cum funcționează subvențiile într-o altă postare de pe blog și problemele pe care aplicarea greșită a lor le crează.

Ce ar vrea Tudor Chirilă ar fi ca prețul biletelor să rămână mic în ciuda faptului că există cerere mare pentru ele. Ori acel preț mic e rezultat direct al faptului că există finanțare din partea statului (subvenția). Statul nu e o entitate misterioasă din alt univers care produce bogăție din nimic.

Acei bani provin din taxe și impozite. Sunt oameni care câștigă minimul pe economie și care finanțează prin taxele lor Festivalul George Enescu. Dacă putem argumenta necesitatea finanțării evenimentelor culturale mai puțin populare, pentru un festival ca George Enescu logica asta nu mai ține. Subvenția în sine, chestia care ține prețul jos, nu mai are sens dacă cererea e mare.

O altă problemă e legată de faptul că subvenționarea prețului tuturor biletelor, oameni care și-ar permite să plătească mai mult nu o fac. Cum vi se pare ideea ca Ion Țiriac să cumpere bilet ieftin pentru că e subvenționat din taxele a 2,7 milioane de români care câștigă minimul pe economie? Instinctiv simțiți că e ceva în neregulă cu ideea asta, nu?

Dar dacă ar plăti un preț mic un student la Conservator? Asta parcă sună ok, nu?

Putem accepta așadar ideea că prețul unui bilet nu trebuie să fie același pentru toată lumea. Dacă vrem să încurajăm anumite categorii de oameni să vină la spectacol putem subvenționa prețul doar pentru ei, nu pentru toată lumea.

Are mai mult sens din punct de vedere economic să pui la dispoziție 10%, 20% etc. din totalul de bilete studenților la Conservator (sau în general), pensionarilor sau alte categorii.  Ce nu are sens e ca toată lumea să cumpere biletul la un preț mic. Și există un argument foarte bun pentru a nu face asta, nu doar logica economică:

Speculanții

Speculanții au în general o reputație destul de proastă. Dar dacă îl veți citi pe Walter Block veți înțelege că ei îndeplinesc un rol esențial într-o economie de piață: alocarea (mai) eficientă a resurselor prin stabilirea prețului. Ca economist nu am nimic împotrivă speculanților când vine vorba de evenimente finanțate 100% privat.

Problema mea cu ei e la evenimente finanțate din bani publici. Așadar ce îl împiedică pe Gianny combinatorul să cumpere 100 de bilete la 100 RON știind că poate scoate 300 RON / bucată?

Așadar costurile festivalului organizat din bani publici rămâne la stat, dar profitul la privat. Pe sistemul ăsta orice bilet vândut de un speculant e o externalizare profitului și duce la risipă a banului public. Costurile puteau fi acoperite mai mult din resurse private și mai puțin din taxe și impozite, dacă biletul se vindea de la bun început cu 300 RON.

Nu, stați liniștiți, reguli de genul: 1 bilet / persoană în era digitală nu mai funcționează, există boți pentru așa ceva.

Ce încerc să spun e că atunci când cererea e mare cineva va face întotdeauna bani din diferența de preț între:

  • cât e dispus cineva să dea pe bilet și
  • cât e prețul oficial al biletului

Cu cât diferența între cele două e mai mare, cu atât sunt șanse mai mari ca biletele să fie revândute de speculanți.

Așadar dacă unul din evenimentele finanțate public devine suficient de popular încât să poată să își acopere o parte mare din costuri, de ce să nu o facem?

Să nu uităm că vorbim practic de bani strânși din taxele și impozitele unor oameni care în jumătate din cazuri câștigă minimul pe economie.

Soluții

Ca să nu ziceți că sunt doar cârcotaș, haideți să vă explic și care ar fi soluțiile. În primul rând, trebuie să ne hotărâm ce vrem:

  1. vrem maxim de profit?
  2. vrem sala plină?
  3. vrem ca și anumite categorii de oameni (studenți, critici etc) să prindă bilete?

Haideți să presupunem că le vrem pe toate trei: vrem și sala plină, vrem și bani mulți, dar și anumite grupuri de persoane să aibă acces la eveniment. Cum facem?

Ați fi surprinși, dar cel mai bun loc unde ne putem uita după inspirație e la meciurile de fotbal din Marea Britanie. Vorbim de evenimente live, acolo unde cererea de bilete depășește considerabil oferta. Cluburile din Premier League au milioane de suporteri, însă doar câteva zeci de mii de locuri efective la eveniment.

Cluburile ar putea să ridice prețul la un nivel la care și-ar maximiza profitul. În cazul ăsta stadionul ar fi plin de turiști străini veniți în Anglia să vadă pe Liverpool sau United jucând. Nici nu trebuie să umpli stadionul pentru a maximiza profitul. Dar un stadion plin de turiști nu are atmosfera de meci iar locurile neocupate, dar la preț uriaș arată revoltător pentru suporterul de rând.

Ce fac cluburile acestea pentru a avea și atmosferă de stadion, locurile ocupate, venituri mari, dar și atmosfera adusă de suporteri adevărați? Mai multe chestii:

  • În primul rând vând ”membership-uri”: Plătești o taxă anuală și ai acces la bilete înaintea altora. Măsura asta e menită să țină suporterii aproape. La fel și în cazul evenimentelor culturale, un membership poate acorda prioritate în achiziția biletelor celor cu adevărat pasionați de muzică. Membership-ul nu echivalează cu bilete ieftine ci prioritate celor care sunt pasionați de chestia asta, nu neapărat cei care merg la 1 eveniment pe an. Vânzarea prin membership reduce considerabil specula și externalizarea profitului pentru că se poate limita indirect vânzarea către un singur cont.
  • Punerea la dispoziție a unui număr limitat de bilete la preț mai mic sub condiția apartenenței la un anumit grup. În fotbal se dau bilete clubului suporterilor, dar la evenimente culturale se poate oferi un număr limitat de bilete studenților, pensionarilor, critici etc.
  • Vânzarea biletelor în sistem: ”primul venit, primul servit”. Pentru cei ce nu au prins bilete se pot face liste de așteptare.
  • Mecanism de schimbare / revânzare a biletelor – organizatorul evenimentului poate crea o platformă de revânzare și redistribuire a biletelor. Astfel de platforme sunt ideale pentru cazurile în care proprietarul nu poate ajunge la eveniment și vrea să vândă biletul. Prioritate în achiziția biletului ar trebui să aibă cei aflați pe liste de așteptare.
  • Stabilire a prețurilor dinamică: Biletele nevândute pot primi un discount substanțial de exemplu dacă sunt cumpărate în ziua evenimentului. Se pot stabili de asemenea prețuri mai scăzute pentru achiziția biletului cu mult timp înainte. Cine vrea cu adevărat să meargă la eveniment poate prinde astfel bilete la un preț mai rezonabil.

Concluzii

Prețurile la evenimentele culturale din România nu sunt mari. Iar dacă un eveniment cultural devine popular prețul biletelor ar trebui crescut pentru a diminua măcar o parte din costurile suportate de stat. Banii economisiți pot fi folosiți pentru a finanța alte proiecte culturale, mai puțin cunoscute.

Cât despre soluții pentru a putea crește veniturile, dar a avea și sala plină, precum și a avea o distribuire echitabilă a biletelor, există soluții. Deși probabil nu vă aștaptați să auziți asta, ele vin din Premier League, de la meciurile de fotbal.

P.S: O trecere în revistă interesantă a literaturii economice pe tema asta aici

Poză cover: Mihai Petre [CC BY-SA 3.0 ro (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/ro/deed.en)]




Eliminarea subvenției la căldură ar fi un lucru bun

În fiecare an când se lasă un pic frigul încep să curgă știrile despre subvenția de căldură. Mai întâi e știrea că se elimină, pentru că așa vor ăia răi de la Uniunea Europeană. Apoi vin știrile că subvenția se dă în continuare datorită guvernului sau a primăriei care s-au bătut că ăia răi de la UE.

În 2018 aflam că subvenția va fi acordată până în 2021 inclusiv (via Profit.ro):

Asta înseamnă că actualul sistem de subvenționare generalizată a căldurii pentru populație va mai putea fi aplicat încă 3 ierni, cu tot cu cea care vine acum, adică până în sezonul rece 2020-2021 inclusiv. 

Decizia asta vine la pachet însă cu neaplicarea legii nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune. Ca o paranteză e ironic cum un partid autointitulat ”social-democrat” amână o lege care s-ar aplica celor cu venituri minime.

Cu toate astea eliminarea subvenției la căldură în actuala formă ar fi o măsură bună. De ce spun asta?

Ce sunt subvențiile

Subvențiile sunt una dintre ideile economice care sună bine pe hârtie. Atunci când le pui în practică însă ceva se întâmplă și brusc nu funcționează așa cum ar trebui.

În principiu sunt două mari categorii de subvenții:

  • cele legate de preț – prețul minim garantat garantat e des întâlnită. Asta înseamnă că producătorului îi va cumpăra statul produsului la un anumit preț, dacă nu îl poate vinde pe piața liberă.
  • subvenție legată de costuri – de exemplu se acoperă o anumită parte din cheltuiala cu benzina pentru utilaje, costuri cu achiziția de echipamente etc.

Subvențiile înseamnă așadar că statul dă bani pentru a încuraja pe cineva să producă ”ceva”. Iar încurajarea aceea se face prin reducerea costurilor sau prin garantarea unui preț minim.

În cazul subvenției la căldură de exemplu statul sau primăria subvenționează producătorii de agent termic plătind o anumită sumă de bani pentru fiecare gigacalorie produsă (subvenție legată de costuri). Teoretic asta ar trebui să scadă prețul final plătit de consumatori.

Subvenția înseamnă însă bani luați de la buget. Adică banii aceia trebuie colectați prin taxe și impozite și apoi dați producătorilor. Evident că ideea de subvenție trebuie ”vândută” alegătorilor ca necesară așa că de regulă li se spune că:

  • vor scădea prețurile pentru populație (agentul termic de exemplu)
  • vom produce local, nu vom mai importa (produse alimentare cel mai des)
  • trebuie să ne protejăm producătorii noștri în fața competiției producătorilor străini

O altă chestie de reținut e că, de regulă, banii de subvenții sunt acordați fără să existe un control efectiv asupra calității bunului rezultat. Rezultatul e că se produce ”mult”, dar nu neapărat și ”bine”.

Și cu toate astea mai toate țările dezvoltate oferă subvenții sub o formă sau alta, de la Uniunea Europeană, până la Statele Unite și China. De ce? Pentru că din punct de vedere politic tot timpul se va găsi cineva care să promită subvenții. Iar eliminarea lor, de multe ori, echivalează cu sinuciderea politică.

Un munte de unt

Cele mai des întâlnite și consistente subvenții din UE de exemplu sunt cele acordate pentru agricultură. Fermierii din UE primesc bani pentru a crește vite, oi, anumite tipuri de culturi și așa mai departe. Același lucru se întâmplă și în SUA, China sau alte părți ale lumii cu produsele agricole.

Ei ca să înțelegeți ce spun prin ”se produce mult și nu neapărat bine” am să vă dau un exemplu. În anii 80 din cauza faptului că UE dădea subvenții masive producătorilor de lactate a apărut un fenomen bizar numit ”muntele de unt”.

Imediat după al Doilea Război Mondial Europa era în ruine (la propriu). Au fost ani grei de foamete (inclusiv în România). Pentru a sprijini producția de produse lactate, spre exemplu statele europene din vest au acordat subvenții producătorilor sub forma unui preț garantat (vezi mai sus definiția).

Producția a crescut evident, doar că, așa cum ziceam mai sus, subvențiile sunt greu de eliminat. Așa că în anii 80 se ajunsese la o situație bizară în care producția depășea cu mult cererea de pe piață iar țările UE nu mai aveau spațiu pentru a depozita untul și brânza cumpărate de la producători. Statul era obligat să cumpere aceste produse de la producători dacă aceștia nu le puteau vinde. Evident că producătorilor le convenea, pentru că ei făceau un profit și atunci când statul cumpăra produsele. Cheltuielile cu achiziția și depozitarea produselor astea ajunseseră la niște dimensiune greu de imaginat în anii 80, de unde și expresia de ”munte de unt” depozitat în magaziile statului.

Mai multe informații despre chestia asta pe Wikipedia sau New York Times.

Care e ideea aici: subvenția schimbă comportamentul agenților economici și poate duce la situații iraționale. Ca fapt divers, în loc să se elimine subvenția asta (chestie greu de făcut politic) s-a mers pe o soluție și mai intervenționistă: cotele de producție. Practic, fiecare stat primea dreptul de a produce o anumită cantitate de bunuri subvenționată. Restul nu se mai subvenționa. O soluție bizară din punct de vedere economic, dar eficientă din punct de vedere politic.

Subvenția la căldură și sărăcia

Ei bine revenim la subvenția de căldură. Ziceam mai sus că statul dă niște bani producătorului pentru fiecare gigacalorie produsă. Teoretic asta ar trebui să conducă la o scădere a prețului la care gigacaloria e vândută consumatorului final. Ori chestia asta e un lucru bun dacă ne gândim la oamenii săraci, care altfel ar îngheța în apartamente.

Sunt mai multe probleme cu tipul ăsta de logică însă.

În primul rând nu toți oamenii care sunt racordați la rețeaua centralizată de distribuție a căldurii (adică la RADET) sunt săraci. Sunt oameni care locuiesc în apartamente mari în zone centrale ale orașelor. Se poate spune despre cineva care stă într-un apartament cu 3 camere la Unirii, în București, că e sarac?

Cu toate astea el beneficiază de subvenția de căldură mai mult decât un amărât care stă într-o garsonieră în Berceni. Statul nu dă bani RADET-ului în funcție de cine consumă. Indiferent dacă persoana care consumă căldura e bogat sau sărac el beneficiază de preț subvenționat. Ori asta nu prea are sens.

Gândiți-vă că e ca și cum guvernul ar da 1.000 de lei fiecărui cetățean din România cu scopul de a combate sărăcia. Banii vor fi bineveniți, dar are sens să îi dăm 1.000 de lei lui Ion Țiriac? Sau unui director de bancă? Ei nu sunt săraci. Și totuși fix asta face subvenția la căldură: dă bani unor oameni care își permit oricum să plătească prețul, fără ajutor de la stat.

Faza e că UE ne tot zice de prin 2007 să nu mai dăm bani pentru a subvenționa prețul gigacaloriei plătite de RADET. Mai bine dăm bani DOAR oamenilor săraci care chiar nu pot plăti singuri cheltuiala cu căldura. Tocmai de aceea legea privind subvențiile de căldură vine la pachet cu o lege care se referă la protecția socială. Dar pe care PSD nu o agrează din varii motive.

Stimulente

Trecând peste aspectul social, subvenția crează și probleme economice pentru că acționează ca un stimulent economic. Și la fel ca orice alt stimulent va muta resurse economice într-o direcție care nu e neapărat conformă cu poziția pieței sau interesul public.

Caz concret: în România subvenția la căldură se acordă prin plata unei sume raportat la cantitatea de căldură produsă (adică pe gigacalorie).

Care e însă marea problemă a rețelelor de încălzire centralizate din România?

Producția? Nu! Distribuția!

Mai toată lumea care a stat la bloc în anii 90 sau 2000 își aduce aminte cum afara era frig, dar caloriferele erau departe de a fi calde. De ce? ”Pierderi din rețea” ni se spunea. Adică degeaba se producea căldură dacă mare parte din ea se pierdea pe drum și la noi în calorifere ajungea apă călâie.

Sunt multe explicații pentru situația asta managementul defectuos fiind cel mai des menționată. Dar cu toate asta un factor important, dar mai puțin amintit era faptul  că subvenția se acorda pe gigacalorie produsă, nu pe gigacaloria care ajungea la consumator.

RADET nu a fost mult timp interesată așadar de distribuție pentru că primea subvenție în funcție de producție, indiferent dacă ajungea sau nu căldura în casele oamenilor.

Lucrurile au început să se schimbe abia odată cu introducerea repartitoarelor de căldură pe apartament.

Când au apărut repartitoarele, acestea au mutat pierderile din rețea înapoi la distribuitor. Înainte de repartitoare însă nu există motivație economică de a face ceva legat de pierderile din rețea pentru că subvenția era calculată la gigacalorie produsă, nu la cea consumată de clienți.

De aici problemele RADET, de aia nu s-a investit în distribuție (mă rog, pe lângă incompetență și corupție).

Concluzii

Așadar subvenția pentru căldură nu are sens din punct de vedere economic pentru că:

  • Nu îi ajută foarte mult pe cei săraci. Sunt mulți oameni care își permit să plătească gigacaloria, dar care beneficiază de scutire. Banii lor pot fi folosiți pentru a acoperi o parte mai mare din costul încălzirii pentru cei săraci.
  • Duce la un comportament ineficient pentru că producătorul primește bani pentru a produce, nu în funcție de ce ajunge la client pentru că subvenția se oferă pe gigacalorie produsă, nu consumată. Producătorul nu e foarte interesat de ce se pierde, el primește bani în funcție de ce produce.

Poza din cover: Felix König [GFDL (http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html) or CC BY-SA 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)], via Wikimedia Commons




Naționalism de carton: micii fermieri și subvenția de la UE

Noi nu ne vindem la țara la străini! urlau oamenii acum niște ani de zile când venea vorba de privatizări.

Multinaționalele distrug România urlau alții anul trecut pe vremea asta.

Te-ai fi așteptat ca guvernul PSD, atât de naționalist în declarații, să facă ceva, măcar de ochii lumii pentru români, nu? Cum ar fi de exemplu să ajute micii fermieri români să ia subvenții mai mari de la UE pentru că în cazul în care nu știați e o mare discuție acum la Bruxelles vis-a-vis de nivelul subvențiilor.

Comisia Europeană (ăia răi în accepțiunea PSD) vrea să reducă banii pe care îi primesc marii producători agricoli și diferența de bani să o dea fermelor mici. Nu e nici un secret că fermele din România sunt printre cele mai mici din UE deci redistribuirea asta ar favoriza micii agricultori români:

Aproape 75% dintre fermele din România au sub 2 hectare iar ponderea fermelor sub 10 hectare este de 98% din total ca număr şi 39% din total suprafaţă agricolă utilizată. 

Ar trebui ca PSD să voteze cu două mâini măsura asta la Bruxelles, nu? Păi nu prea, aparent Viorica Dăncilă i-a spus comisarului european pentru agricultură că România nu va susține măsura asta:

Șeful Executivului a precizat că România nu este de acord cu plafonarea, care va afecta grav cele mai competitive ferme din țara noastră

Vedeți ce elegant a zis? ”va afecta grav cele mai competitive ferme din țara noastră”. Altfel spus e irelevant că micii fermieri ar primi bani de care chiar au nevoie, important e ca marile ferme, cele „competitive” să primească în continuare bani.

Și ca să înțelegeți de ce vorbesc de naționalism de carton: un șeic arab a cumpărat cea mai mare fermă agricolă din România pe 200 milioane de euro. Acel șeic va primi bani de la Uniunea Europeană care ar fi putut ajuta micii fermieri români să se dezvolte și să devină competitivi. Haideți să vedem cine sunt câțiva dintre cei mari proprietari de terenuri agricole din România care primesc subvenții agricole de la UE:

  • Constantin Duluțe, omul care a vândut ferma din insula Brăilei șeicului și care a preluat insula cu cântec
  • Ioan Nicolae, știți voi, cel care a făcut pușcărie și amenința statul cu proteste în stradă ori de câte ori nu putea să mai cumpere gaz la preț preferențial
  • Martini Luciano, proprietarul firmei Emiliana West Rom din judeţul Timiş
  • Laoun Youssef şi Sarkis Sarkis, prin firma Maria Trading din Călăraşi

Și știți care e faza? Nu mă deranjează că acele firme sau oameni iau subvenție de la UE, mă deranjează ci faptul că PSD se bate cu pumnul în piept că străinii ne fură, că ei trag pentru cei mici și oropsiți, dar susțin măsuri care îi favorizează fix pe cei pe care ei ne zic să îi urâm.

Și știți ce e poate cel mai trist: Guvernul român arată că nu înțelege scopul subvenției de la UE: NU de a băga bani în buzunarul celor care oricum fac profit din agricultură ci PENTRU A AJUTA sectorul agricol să se dezvolte.