In a time of monsters – Emma Sky: Recenzie

The old world is dying, and the new world struggles to be born:

now is the time of monsters.

Antonio Gramsci

Orientul Mijlociu a fost întotdeauna un tărâm complicat, dar de la ”Primăvara Arabă” încoace parcă întreaga regiune a luat foc. Sunt mulți pe internet care au început să își dea cu părerea pe subiect, dar puțini înțeleg cu adevărat ce se întâmplă în regiune. Mulți copiază pe nerăsuflate de la alții, fără să citeze sursa și, evident, trunchiază chestii.

Cine vrea să înțeleagă regiunea are nevoie de timp:

  • timp pentru a citi cărți care să îl introducă în context
  • timp pentru a urmări postările oamenilor care chiar se pricep la subiect
  • timp pentru a lăsa lucrurile să se clarifice și nu să reacționeze la instinct.

Dar cum orice drum lung începe cu un prim pas m-am întrebat…de unde să încep? Am în bibliotecă o carte despre istoria multimilenară a Iranului, tatăl meu are în bibliotecă o carte despre istoria Imperiului Otoman, mai am o carte despre Islam ca religie și încă una despre istoria arabilor. Undeva în fundul bibliotecii e și o carte despre conflictele religioase dintre creștini și musulmani, lângă o altă carte despre cum francezii și britanicii au împărțit Orientul după căderea Imperiului Otoman (faimoasa linie prin deșert a înțelegerii Sykes – Picot).

În 2019 am găsit la anticariat o carte despre haremurile din Palatul Topkapî, al Marelui Sultan Otoman, căreia i-am făcut și o recenzie.

De unde să începi să citești despre un subiect atât de vast?

Ei bine, în momentul acesta, recomandarea mea pentru a începe un astfel de subiect ar fi cartea ”In a time of monsters – Emma Sky”.

Cine e autoarea?

Emma Sky e unul din oamenii care se pot numi specialiști în subiectul ”Orientul Mijlociu”. A terminat facultatea cu specializarea ”Studii Orientale” la Sommerville College din cadrul Universității Oxford. A studiat de asemenea la Universitatea Alexandria din Egipt, Hebrew University of Jerusalem in Israel, and the University of Liverpool conform profilului de Wikipedia.

Din 2007 până în 2010 a fost consilier politic al Generalului Ray Odierno, coordonatorul coaliției conduse de americani care a invadat Irak-ul. În 2005 a fost

În 2005 a fost în Ierusalim a fost consilier politic al Generalului Kip Ward (US Security Co-ordinator for the Middle East Peace Process). In 2006, era în Kabul, Afghanistan în calitate de consilier al Comandamentului Generalilor Italieni și Britanici Italian al NATO’s International Security Assistance Force.

Cartea e scrisă așadar de o persoană care are nu doar aptitudini la nivel teoretic ci și pe cele practice. Nu des dai peste cineva care a locuit, muncit și consiliat generali în Orientul Mijlociu și apoi se apucă să scrie cărți.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2019, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones în UK (cartonată sau necartonată) sau Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză. Din păcate nu știu să existe variantă în limba română.

Pentru cine e cartea?

Așa cum scriam mai sus, cartea mi se pare o modalitate excelentă de a intra în subiectul ”Orientul Mijlociu” și ”Primăvara Arabă”. Cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Motivul pentru care o consider o introducere bună în problema Orientului Mijlociu e capacitatea extraordinară a Emmei Sky de a sintetiza situații complexe în câteva pagini și într-un limbaj accesibil.

Cu toate astea aveți în vedere că această carte nu vă va face experți în Orientul Mijlociu. Nu există o singură carte care să poată face asta. În schimb vă va ajuta să așezați fundația unor viitoare lecturi pe această temă.

Despre ce e cartea?

Așa cum spuneam și mai sus, cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Cartea începe în Marea Britanie și se termină pe drumul pelerinilor către Santiago Compostela, dar ne prezintă călătoriile în Orient ale autoarei.

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Câteva chestii interesante din „In a time of monsters” 

În primul e de remarcat partea Prefața cărții, unde autoarea reușește în 3 pagini să facă un rezumat excelent al politicii americane în regiune. Fiecare țară în care Emma Sky călătorește are ceva special în felul în care vorbesc oamenii și credințele lor (nu doar cele religioase).

Egipt

În Egipt remarcă felul în care femeile se organizau în timpul protestelor pentru a se proteja de atacatori și agitatori. Și nu vorbim despre oameni aiurea de pe stradă ci de însăși armata egipteană care abuza (inclusiv sexual) femeile ieșite la protest.

De altfel Egiptul se dovedește a fi o țară plină de contradicții, unele grupuri bucurându-se de căderea lui Mubarak, cel care instituise un control foarte dur asupra tuturor formelor de exprimare religioasă. Alți oameni remarcau cum bisericile creștine copte au început să fie incendiate, lucru neîntâlnit în vremea lui Mubarak.


Un interviu al Emmei cu ambasadorul britanic de atunci al Egiptului oferă o serie de informații foarte interesantă despre istoria recentă a acestei țări, în special despre relația teribil de complicată dintre Sadat și apoi Mubarak (președinți / dictatori ai Egiptului), grupurile de stânga radicală din țară și grupurile extremiste religioase. Sadat de altfel a și căzut victimă unui asasinat realizat de o astfel de grupare.

În afară de întâmplările din timpul călătoriei ne sunt redate și câteva dintre amintirile autoarei din perioada petrecută în Alexandria la studii, una dintre ele fiind de-a dreptul bizară.

Tunisia

Tunisia e țara în care Primăvara Arabă a început. Un vânzător de fructe, Mohamad Bouazizi și-a dat foc pentru că nu a putut recupera de la autorități marfa confiscată de aceștia. Gestul poate părea extrem, dar pentru un om lăsat fără singura modalitate de a-și hrăni familia, lucrurile erau disperate. Aceasta a fost scânteia care a aprins un eșafod construit timp de ani de zile din nemulțurile populației față de regimul lui Ben Ali, dictatorul de serviciu în această țară de la Marea Mediterană.

Tunisia și-a dat jos dictatorul și apoi a reușit să se stabilizeze politic. E probabil singura țară afectată de ”Primăvara Arabă” care a reușit să facă asta. Toate celelalte încă încearcă să își găsească echilibrul. Să fie faptul că Tunisia e un vechi centru de civilizație, loc de plecare al puternicului Imperiului Cartaginez?

Siria

În Siria autorea face un popas cu puțin înainte ca războiul civil care va decima această țară să înceapă cu adevărat. Într-un fundal dominat de postere cu Basar al Assad, dar și de o înrăutățire a situației în estul Siriei, Emma Sky cutreieră Damascul discutând cu oameni simpli (șoferi, pelerini, vânzători în piață), cu un fost general irakian precum și cu Robert Ford, ambasadorul american în Siria.

Dacă sunteți curioși, există un interviu pe Youtube cu el de vreo 30 de min în care vorbește despre perioada petrecută în Siria:

Drumul ei o duce și spre Palmira, întreaga călătorie fiind presărată de întâlniri cu diverse grupări armate, fie pro-guvern fie împotriva acestuia.

Una peste alta întreg capitolul e încărcat de tensiune și, dacă aceste însemnări de călătorie ar fi fost publicate imediat după, m-aș fi întrebat ”când începe războiul?”.

Irak

Irak-ului îi este dedicată cea mai mare parte din această carte, fiind de altfel țara în care Emma Sky a petrecut și cel mai mult timp și pe care o cunoaște cel mai bine. Autoarea a fost consiliera Generalului Raymond Odierno, cel însărcinat să conducă trupele aliate de pe teritoriul Irak-ului.

Drumurile făcute de Sky și povestite în această carte sunt o radiografie dureroasă a Irak-ului de după invazia americană: o țară ruptă în mai multe bucăți, ieșită de sub teroarea lui Sadam Husssein, dar aruncată în haosul instabilității politice și de securitate.

Irak-ul în sine există ca țară doar pe hârtie. În realitate Kurdistanul, în partea de nord a țării se guvernează singur, partea de vest a țării a căzut în haos și rapid a intrat sub controlul ISIS și recent al unor miliții tribale, în timp ce zona centrală (inclusiv Bagdadul e sub puternică influență Iraniană). Sudul țării a cunoscut numeroase revolte împotriva actualei conduceri a țării considerate prea apropiată de Iran. Maliki nu pare să fi avut intenția de a aduce prosperitate țării sale, regimul său fiind unul paranoic cu adversarii politici, extrem de corupt, dar și incompetent în materie de politici publice. Nu în ultimul rând, regimul său a avut un discurs și comportament foarte agresiv față de alte confesiuni religioase (Maliki fiind musulman sunni, într-o țară majoritar shia).

Omul care a condus țara o perioadă lungă de timp după apariția americanilor a fost Nouri al Maliki, prim-ministru între 2006 și 2014. În perioada sa Irak-ul s-a apropiat foarte mult de Iran. Dar cea mai mare parte din vină o poartă, conform interviurilor luate de la diverse persoane de Emma Sky, Statele Unite și politica lor șovăielnică. Nu e nici un secret că administrația americană sub Barack Obama a vrut să se retragă din zonă, astfel că nu e nici o surprinză că americanii nu au fost teribil de interesați de ce se întâmplă în această țară, în ciuda declarațiilor.

Sectarismul lui Maliki și dezinteresul americanilor pentru Irak a dus în cele din urmă la apariția ISIS și izbucnirea războiului civil din Siria. O lecție, dacă vreți, că a invada o țară e mai simplu decât a o guverna mai apoi.

Kurdistan

”Nu avem alți prieteni, în afară de munți” e o vorbă a luptătorilor kurzi. Kurzi sunt împrăștiați în Turcia, Irak, Siria și Iran, fiind considerat cel mai mare grup etnic fără țară din lume. Spre deosebire de alte populații, ei nu sunt împrăștiați geografic ci doar despărțiți de granițe. Destrămarea Imperiului Otoman le-a dat speranța că își vor câștiga independența, dar francezii și britanicii au avut alte planuri.

Apoi căderea Irak-ului sub invazia americană le-a adus iarăși speranțe, dar s-au ales cu autonomie. Războiul din Siria a adus iarăși discuții legate de un stat kurd independent. Tuturor le e teamă de independența kurzilor pentru că ar mușca din propriul teritoriu.

Dacă în trecut kurzii irakieni se adăposteau la rudele lor din Iran, acum e invers, kurzii irakieni se bucură de mai multă libertate decât cei din Turcia sau Iran.

Odată cu începerea războiului din Siria forțele americane au folosit brigăzi înarmate kurde (Peshmerga) pentru a lupta împotriva ISIS. Au devenit celebre imagini cu femeile kurde (vezi aici și aici) care luptă cot la cot împotriva celor din ISIS. Nu e o întâmplare, într-o regiune atât de dură e nevoie de luptători. În afară de asta kurzii au dezvoltat o aplecare în anii 70 spre marxism, în Turcia ei fiind reprezentanți de PKK (Partidul Muncitoresc Kurd)

Turcia, Arabia Saudită, Oman și altele

Lista de țări vizitate e lungă și puteți afla câte ceva despre fiecare din jurnalul de călătorii al Emmey Sky. Fiecare ar merita mai mult timp și spațiu literar, dar ce găsiți în carte e suficient cât să vă facă curioși.

Între cele 3 episoade de călătorie aș remarca în mod deosebit Arabia Saudită, acolo unde autoarea se întâlnește cu soții ale unor personaje proeminente din lumea arabă. Ce m-a frapat aici a fost teama generalizată de instabilitate politică din mentalul populației de aici. Impresia e că preferă o dictatură instabilității politice aduse de revoluții. Probabil e vorba de impresia lăsată de situația din Egipt, Siria și alte țări musulmane.

Ce mi-a plăcut la In a time of Monsters?

E un jurnal de călătorie care se citește ușor. Nu e teorie complicată, nu ne sunt prezentate opinii ale unor mari gânditori ci pasaje fugare din viețile oamenilor din regiunile vizitate, în perioada de după Primăvara Arabă. Cartea nu se vrea un tratat de geopolitică ci doar o imagine și niște gânduri și atât. Și reușește cu brio să facă asta.

E de apreciat de asemenea felul în care autoarea intră în conversații cu oameni simpli în timpul călătoriilor. Cartea are o alternanță foarte bună între opinii ale unor oameni simpli (taximetriști, vânzători de toate felurile, femei casnice și așa mai departe) și oameni foarte importanți (ambasadori, cadre militare șamd). Cartea se construiește ca un mozaic de opinii frumos aranjate într-un discurs coerent centrat în jurul călătoriei într-o țară sau alta.

Iar opiniile oamenilor, indiferent că sunt simpli sau vreun oficial sunt mai mereu revelatoare sub o formă sau alta. Uneori aflăm părerea omului de pe stradă, alteori ni se oferă informații despre felul în care funcționează o societate care de cele mai multe ori e complet necunoscută europenilor.

Ce nu mi-a plăcut la In a time of Monsters

Cartea e fix ce promite să fie: o carte de călătorii prin Orientul Mijlociu însoțită de comentarii ale unor oameni politici, oameni simpli și ceva lecții sumare, dar foarte bune de geopolitică regională. Nu am motive să mă plâng de nimic sincer și mi-ar fi plăcut să fie ceva mai lungă. Dar nu poți să îi reproșezi unui om care a umblat aiurea prin lume că nu a stat mai mult în locul cutare.

Dar prima carte a autoarei s-a numit ”The Unraveling” și vorbește în detaliu despre perioada petrecută de ea în Irak. Am să pun probabil și cartea asta pe listă.

Ce spun alți critici?

Mi s-a părut un pic ciudat, dar singura recenzie accesibilă public pe care am găsit-o a fost pe The Guardian:

If many of those grievances go back centuries, the decade before the Arab spring added new ones. Emma Sky is uniquely qualified to consider them.

Recenzia de la The Guardian nu spune o părere propriu zisă, ci redă mai de grabă ideile principale din carte. Altfel, e un pic ciudat să nu văd cartea prin alte părți având în vedere că vorbim totuși de un subiect la modă.

Ar mai fi o recenzie la Foreign Affairs, dar e în spatele unui paywall așa că mare lucru nu se înțelege din cele câteva fraze pe care le puteți citi fără abonament (deși persoana în cauza nu pare fericită).

Verdictul

Din partea mea ”In a time of Monsters” de Emma Sky primește un 10/10. O recomand celor care vor să afle mai multe despre Orientul Mijlociu, lumea musulmană și Primăvara Arabă. 

E o carte ușor de citit și suficient de alertă încât să nu plictisească. Nu uitați însă că e un jurnal de călătorie, nu neapărat un tratat de geopolitică.

 




Câteva idei despre conflictul dintre Iran și SUA

Iranul și Orientul Mijlociu în general e un subiect fascinant. Ca urmare a escalării conflictului de zilele trecute au avut loc multe discuții pe tema conflictului dintre Iran și SUA, unele avizate altele mai puțin. Am văzut oameni cu zero antecedente pe a scrie despre politică externă scriind despre conflictul acesta. Am văzut apoi alți oameni tot cu zero experiență în Orientul Mijlociu reproșând celorlalți că își dau cu părerea pe subiect. Alții au fost mai low key și au aruncat faze de genul ”toată lumea e expertă în Iran acum”. Internetul e un loc tare simpatic.

Eu vă spun sincer însă că mă bucur că se discută despre subiectul acesta. În momentul de față suntem membri ai NATO, o alianță militară condusă de SUA, țară implicată direct în acest conflict. În cazul în care conflictul diplomatic degenerează în război deschis s-ar putea ca SUA să ceară sprijinul aliaților săi, adică inclusiv României. Ar fi bine să avem o discuție pe tema asta pentru a ști clar unde ne poziționăm pe problema asta.

Așadar  mi se par utile discuțiile astea, chiar dacă sunt făcute într-un stil foarte abrupt, alb sau negru. Adică ăia sunt buni, ăilalți sunt răi, prin urmare noi suntem cu ăia buni și oricine zice diferit, mă-sa-i curvă. Și dacă tot și-a dat toată lumea cu părerea, de la cățel la purcel, hai să îmi dau și eu.

Nu mă declar expert în Orientul Mijlociu, dar pe de altă parte nimeni nu se naște expert. Eu însă îmi argumentez opiniile și vă las linkuri ca să vă convingeți singuri dacă bat câmpii sau nu.

Câteva chestii importante despre Iran

SUA și Iran sunt în conflict de ceva vreme. Înainte de toate trebuie să știți câteva chestii despre Iran:

    • Iranul e o țară preponderent musulmană ca religie – În Iran trăiesc și alte confesiuni religioase (creștini, zoroastrieni, evrei etc.), dar majoritatea e deținută de musulmani. Asta probabil știați, dar e important de reținut că acest conflict este între o țară majoritar creștină (Statele Unite) și o țară musulmană (Iran). Poate părea irelevant pentru voi, dar conflictul este ideologizat în ambele țări și din punct de vedere religios, chiar dacă el este mânat preponderent de considerente geopolitice.
    • Nu toți musulmanii sunt la fel – Chiar și în interiorul religiei musulmane există diferențe ideologice. Așa cum creștinismul are ortocși, catolici și protestanți, la fel și religia musulmană are propriile diferențe. Cele mai notabile categorii sunt musulmanii shia și cei sunni. Spre deosebire de religia creștină însă practicile religioase sunt aceleași atât la sunni cât și la shia. Nu intru în detalii, dar chiar și aceste două mari categorii se împart în subcategorii la rândul lor.

      Sursă Wikipedia, de Peaceworld111 – Own work Information on smaller branches or madhabs can be found on the following pages: Ibadi, Quranism, Non-denominational Muslim., CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=37809704

    • Iranienii nu sunt arabi – Religia musulmană e bazată pe texte scrise în limba arabă. Dar nu toți musulmanii sunt arabi. Ca fapt divers cea mai mare populație de religie musulmană nici nu locuiește în Orientul Mijlociu ci în Asia de Sud Est, în Indonezia mai exact. Iranienii nu sunt așadar arabi, Iranul având o cultură multimilenară proprie, despre care ați învățat sigur la școală.
    • Iranul a fost, este și va fi o putere regională în Orientul Mijlociu – Iranul este nu doar unul dintre leagănele civilizației ci și un centru de putere regional. O țară cu o populație numeroasă, cu resurse naturale generoase și cu o civilizație multimilenară, diversele imperii care s-au născut din regiunea Iranului au ajuns în anumite momente ale istoriei să atingă dimensiuni globale. Dacă ați fost atenți la orele de istorie sau ați văzut filmul ”300” atunci sigur știți de Xerxes, Darius Cuceritorul și de cât de întins a fost Imperiul Persan.

    Zonele de influență

    Pentru discuția privind Iranul mi se pare foarte important de înțeles conceptul de ”zonă de influență”. Zona de influență e o regiune în care o țară exercită o influență considerabilă care îi permite să controleze de facto deciziile economice, politice sau militare luate în acea zonă. E important de menționat că toată puterile regionale sau globale au o zonă de influență.

    În trecut marile imperii cucereau și controlau direct alte teritorii. Într-o logică imperialistă de a privi lumea zona de influență poate coincide cu teritoriul imperiului deși nu e musai să se suprapună perfect. Conceptul modern de ”zonă de influență” se referă de regulă la un teritoriu controlat formal de o țară, dar informal de o alta. Acest control indirect poate fi exercitat în mai multe feluri, spre exemplu conceptul putând include:

    • influență politică – Țara X exercită influență și reușește să controleze deciziile din țara Y.
    • influență militară – Țara X are trupe ale țării Y staționate pe teritoriul ei.
    • influență economică – Țara X controlează principalele resurse economice sau industrii ale țării Y.

    De ce dezvoltă puterile regionale sau mondiale zone de influență? Din mai multe motive:

    • Pentru a se proteja în primul rând. În cazul unei agresiuni externe vrei să pui cât mai mult spațiu între tine și atacator. Cu cât adversarul tău e mai departe de tine cu atât ai mai mult timp să răspunzi.
    • Pentru a extrage resurse. Controlul economic al unei regiune aduce foloase materiale (resurse, bani etc.) și poate îmbogăți hegemonul în detrimentul zonei de influență.

    SUA spre exemplu consideră că întreaga emisferă vestică face parte din zona lor de influență (a se vedea doctrina Monroe). Germania domină economic Europa Centrală și exercită presiune diplomatică și economică prin intermediul acestui instrument. Rusia are armate staționate în Republica Moldova, Crimeea și controlează de facto estul Ucrainei.

    Când două puteri intră în conflict, înainte de toate ele vor căuta de regulă să pună presiune una pe cealaltă prin mijloace indirecte. SUA și China sunt la începutul unui astfel de conflict, aflat momentan la capitolul sancțiuni economice. SUA și URSS-ul nu au fost formal niciodată în război deschis, dar au finanțat conflicte și chiar războaie în țări aflate în sfera de influență a celeilalte (sovieticii în Cuba, America Latină, americanii în Afganistan)

    Care e zona de influență a Iranului?

    Așa cum vă spuneam mai sus, Iranul sau Persia e unul din cele mai vechi centre de civilizație ale planetei. Regiunea aflată azi în Iran a fost mai mereu locul de plecare ale unor imperii care au dominat Orientul Mijlociu. Iată o hartă care arată cum au arătat diverse imperii care au plecat din zona Persiei:

     

    Sursa: Wikipedia

    Cu verde avem Imperiul Achaemenid, adică cel al lui Darius Cuceritorul și Xerxes (ăla din filmul 300). Cu galben muștar avem Imperiul Sasanid. Când Europa cădea în Epoca Întunecată medievală Orientul înflorea sub perși. În perioada Renașterii și Ilumismului European Orientul era împărțit între Imperiul Otoman și Imperiul Safavid. Ultima zvâcnire imperială a perșilor / iranienilor a venit sub Nader Shah și dinastia / imperiul Afsharid (galben în ultima poză de sus).

    De ce insist pe hărțile astea? Pentru că, dacă vă uitați cu atenție puteți vedea că în mai toate hărțile Persia controla o zonă mai mare decât granițele moderne ale Iranului. În primele 2 versiuni Persia controla ceea ce astăzi este Irak și Siria. În ultimele 2 versiuni controlează zona Irak-ului, dar nu și Siria, aceasta din urmă fiind sub controlul Imperiului Otoman.

    În toate cele 4 hărți Iranul controla zona aflată azi în Irak-ul și Caucazul. În 2 din 4 hărți controla și Siria. Tot în 2 din 4 hărți controla o zonă continuă din Iran până la Marea Mediterană.

    Din perspectiva strategică iraniană Irak-ul reprezintă o zonă aflată tradițional în zona sa de influență. Siria la rândul ei poate ajunge sub influența iranienilor dacă e să judecăm după antecedentele istorice.

    De ce iranienilor nu le plac americanii

    Iranul a fost la începutul secolului XX sub influența Imperiului Britanic, dar odată cu dezmembrarea sistemului colonial britanic de după Al Doilea Război Mondial lucrurile au început ușor ușor să meargă în direcția desprinderii de sub sfera de influență vestică. Și cum întreaga zona trecea printr-un proces de retragere a puterilor coloniale (Franța și Marea Britanie după Al Doilea Război Mondial) au apărut state noi pe hartă, dar și un vid de putere în regiune. Și cum natura are oroare de spații goale, acel vid a început să fie umplut ușor ușor de Iran.

    Dar retragerea puterilor coloniale nu a fost totală: Marea Britanie a încercat pe cât posibil să își mențină măcar influența economică asupra acelor zone, dacă nu și pe cea politică. Iranul era o țară foarte bogată în petrol ceea ce a făcut această țară o țintă pentru companiile petroliere vestice. Atunci când Iranul a vrut să naționalizeze întreaga producție de petrol a țării (controlată de britanici la acel moment), Marea Britania împreună cu SUA au făcut ce știu ele mai bine: Au organizat o lovitură de stat pentru a da jos Guvernul Iranian, oferind puteri sporite șahului (care la momentul respectiv avea un rol mai mult formal).

    Nu, nu, astea nu sunt exagerări sau teorii ale conspirației: În 2017 CIA-ul a desecretizat documente care spun fix treaba asta, operațiunea în cauză fiind numită Operațiunea Ajax. SUA așadar a dat jos un guvern ales democratic de poporul iranian și a pus în locul său un monarh autoritar pentru că asta dictau interesele sale economice și politice.

    În același timp SUA a reușit să își strice complet imaginea în mentalul colectiv Iranian (și cam pe bună dreptate). În 1979 șahul a fost îndepărtat printr-o revoluție și odată cu el Iranul a ieșit de sub influența vestică. În anul următor Irak-ul a atacat Iran-ul, un conflict care s-a soldat cu circa 500,000 de morți în total.

    Deși formal s-au ținut deoparte în acest conflict, în realitate SUA a oferit Irak-ului informații obținute prin rețeaua sa de sateliți. Mai mult, Irak-ul a folosit arme chimice împotriva iranienilor, arme construite cu sprijin obținut de la companii din vest, inclusiv din SUA.

    SUA știau pentru ce urmau să fie folosite substanțele trimise în Irak și chiar a oferit informații culese prin satelit pentru un astfel de atac (da, știau că e un atac chimic). Au avut loc și ceva lupte navale între SUA și Iran în perioada războiului Iran – Irak ca urmare a unor atacuri de ambele părți. Partea proastă e că luptele nu s-au rezumat doar la conflicte armate între militari.

    Pe 3 iulie 1988 o navă de război americană din zona Golfului Persic (USS Vincennes) a doborât o aeronavă civilă iraniană (Iran Air Flight 655) omorând 290 de pasageri. Nu au existat supraviețuitori. Investigațiile ulterioare au confirmat că nava de război americană se afla în ape teritoriale iraniene când a atacat aeronava civilă. Abia în 1996 SUA și-a cerut scuze pentru acest grav eveniment.

    Acum nu spune nimeni că iranienii sunt sfinți, au și ei destule pe conștiință, dar au motive legitime să nu fie fani ai americanilor. Cât despre americani, ei nu sunt la prima izbândă de genul ăsta, au făcut fix aceeași treabă în Chile, unde au dat jos un guvern democratic și l-au înlocuit cu un dictator.

    Arabia Saudită și Iranul

    Aliatul tradițional al Statelor Unite în zona Golfului Persic e Arabia Saudită. Americanii îi sprijină pe saudiți militar, logistic și cum mai vreți voi. Pentru SUA e mai puțin relevant că 15 din cei 19 oameni implicați în atentatul din 11 Septembrie, cel care a dat jos Turnurile Gemene, erau din Arabia Saudită. Sau că membrii din guvernul saudit știau că atentatele urmau să aibă loc.

    Nici faptul că Arabia Saudită exportă o variantă de islam radicalizată, care a fost invocată de mulți dintre cei care au făcut atentate religioase, inclusiv Al-Qaeda. Sau că varianta de islam crează probleme cam peste tot pe unde își face apariția.

    Nu, nu. relația dintre SUA și Arabia Saudită e foarte strânsă, saudiții oferind suport Statelor Unite în campaniile acestora din Irak. Dar acest suport nu a venit pe gratis, Arabia Saudită fiind susținută de SUA să își mărească zona de influență. În nordul Arabiei Saudite se află însă Iordania, Siria și Irak-ul, ultimele două fiind tradițional sub influența Iranului. Cele două puteri regionale își dispută așadar aceste două țări ca și zonă de influență.

    Așa cum vă spuneam și mai sus Iranienii nu sunt arabi, cele două țări vorbind limbi diferite și având culturi diferite.

    Ba mai mult, varianta de Islam practicată de ei e diferită de cea practicată în Arabia Saudită, chestie care a dus de-a lungul istoriei la conflicte între adepții suni și shia. În Arabia Saudită clericii practică wahhabism-ul, o interpretare a învățăturilor din Coran ceva mai extremă decât în Iran.

    Cele două țări concurează așadar pentru aceeași zonă de influență, au culturi milenare diferite și practică forme diferite ale aceleiași religii. Din cauza acestor factori Iranul și Arabia Saudită sunt în conflict. Iranienii susțin rebelii din Yemen, țară aflată la granița de sud a Arabiei Saudite. Arabii au creat o veritabilă blocadă economică și politică în fața Qatar-ului, aliat tradițional al Iranului, dar vecin cu Arabia Saudită. Și bineînțeles cele două țări au susținut grupări diferite în Războiul Civil din Siria.

    Iar Statele Unite susține Arabia Saudită în această competiție pentru sfere de influență în detrimentul Iranului.

    Despre sancțiunile împotriva Iranului

    Iranul a fost mult timp sub embargo și sancțiuni economice din cauza programului său nuclear. Nu e nimic în neregulă cu a avea reactoare nucleare, dar lucrurile devin mai complicate când o țară vrea să fabrice bombe nucleare.

    Lista țărilor care dețin bombe nucleare e foarte scurtă, iar de pe ea lipsesc Arabia Saudită și Iranul. În regiunea Orientului însă Israelul are probabil arme nucleare, dar și Pakistanul. Pakistanul se învecinează cu Iranul în partea din est deci iranienii probabil nu se simt foarte comfortabil cu chestia asta. Iranul și Pakistanul concurează la rândul lor pentru o zonă de influență comună: Afganistatul. Pakistanul are relații cordiale și cu Arabia Saudită

    În același timp relațiile dintre Iran și Israel nu sunt nemaipomenite, ceea ce iarăși nu are cum să îi facă pe iranieni să se simtă comfortabil.

    Arabia Saudită în schimb, în afara de protecția logistică oferită de Statele Unite a început să colaboreze cu diverse țări (inclusiv Pakistanul și Israelul) pentru propriul program de creare a unor bombe atomice. Iranul nu e chiar într-o situație comfortabilă din acest punct de vedere, motiv pentru care a investit masiv în propriul program nuclear.

    Din cauza asta au ajuns pe lista de sancțiuni pentru o perioadă lungă de timp.

    Relațiile dintre Statele Unite și Arabia Saudită s-au răcit însă în perioada președenției lui Barack Obama. Acesta a vrut să retragă o mare parte din resursele militare americane din zona Golfului Persic și să se concentreze pe rivalitatea cu China. Nu putea face asta cu un Iran cu arme nucleare așa că SUA a negociat cu Iranul o încetare a programului nuclear al acestora, aceștia primind în schimb retragerea sancțiunilor economice și politice. Acordul semnat semnat de Iran atunci (Joint Comprehensive Plan of Action sau JCPA) a relaxat un pic lucrurile. Plecarea lui Obama de la conducerea SUA și venirea lui Trump a inflamat însă din nou lucrurile, SUA retrăgându-se din acest acord.

    Ce s-a acum însă de a luat toată lumea foc?

    De la începutul Războiului Civil din Siria Iranul a dus o campanie agresivă de extindere a sferei sale de influență înarmând pe banii săi și chiar controlând direct diverse grupări militare. Influența Iranului prin aceste grupări militare se întinde în Irak, Siria și Liban.

    Iranul, Statele Unite, Israelul și Arabia Saudită s-au șicanat în ultimii ani prin atacuri, contra-atacuri și tot felul de conflicte prin proxy (adică Iranul se folosea de grupări de luptători locali, nu trimitea propriile trupe peste granițe). Chestia asta se tot întâmplă de ceva vreme însă. De ce a luat toată lumea foc acum?

    Rukmini Callimachi, correspondent al New York Times pe problemele Orientului Mijlociu oferă niște informații ”pe surse”:

    Trebuie să dați click pe tweet și apoi să continuați să citiți în comentarii. Pe scurt sursele ei din Washington spun așa:

    • SUA a răspuns prin bombardamente la uciderea unui american în Irak. Ținta bombardamentelor a fost o miliție susținută de Iran.
    • Iranul a răspuns împingând milițiile iraniene să protesteze violent în fața ambasadei americane din Bagdad. Lucrurile se pare că au scăpat de sub control și o parte din protestatari au reușit să pătrundă în perimetrul ambasadei.
    • În acest moment americanii au crezut că lucrurile vor degenera și că un atentat la adresa altor ținte americane e iminent. Dovezile care să susțină această ipoteză erau foarte puține, dar se pare că Trump a ales dintr-un meniu de posibile opțiuni uciderea Generalului iranian Soleimani. Acesta din urmă era unul din oamenii cheie care se ocupau de controlul și coordonarea milițiilor care luptau pentru Iran în Irak, Siria și Liban.
    • Soleimani nu a fost niciodată acuzat oficial de terorism, nu figura pe nici o listă de teroriști sau alte chestii de genul. Gestul americanilor, privit strict din punct de vedere formalistic arată foarte grav: au ucis generalul unei alte țări, pe timp de pace, fără motiv. Realitatea e ceva mai complicată însă.

    De ce a făcut SUA asta? Pentru că au vrut să arate că Iranul a depășit limita tolerabilă pentru agresiune (”red line” cum zic ei).

    Așa cum observă Rym Momtaz, corespondent Politico pentru Orientul Mijlociu Șicanarea e una, pătrunderea în interiorul ambasadei a fost un gest simbolic care a solicit un răspuns disproporțional din partea americanilor, doar pentru a nu pierde prestigiu în exterior.

    Iranienii au înțeles și ei asta, motiv pentru care au pătruns în curtea ambasadei, dar s-au retras relativ rapid. Tot Rym Momtaz remarcă o chestie interesantă: iranienii probabil sunt oripilați nu de faptul că Soleimani a fost ucis ci de faptul că americanii știau unde e. Soleimanii era unul din cei mai importanți oameni ai iranienilor, ceea ce înseamnă că nimeni din clasa politică nu e sigur în Iran. O astfel de penetrare a serviciilor secrete ale unei țări străine în Iran e probabil fără precedent în istoria lor recentă.

    Care vor fi consecințele acestei escalări?

    Nu război deschis probabil, exceptând cazul în care cineva își pierde capul. Iranienii sunt buni strategi și probabil înțeleg că riscă să agraveze și mai rău situația. Dar în același timp trebuie să facă ceva doar pentru a nu părea slabi, în special având în vedere nemulțumirile propriei populații din Iran. La momentul la care scriu postarea asta Iranul lansase rachete balistice asupra unor baze irakiene unde erau staționați și soldați ai coaliției conduse de SUA. Deși Iranul pretinde că ar fi ucis 80 de militari americani, informația nu pare confirmată de nimeni.

    Parlamentul Irakian a votat o rezoluție care solicită retragerea trupelor americane din Irak. De menționat că trupele americane au fost retrase și în perioada 2011 – 2014, lăsând pe Irakieni să se descurce singuri. Consecința a fost atunci apariția ISIS. Problema mai mare e însă faptul că în mentalul colectiv din zona Orientului Mijlociu SUA iese din povestea asta ca un bătăuș iar iranienii ca victime nevinovate (nu e cazul evident, dar cam așa arată).

    Asta ar duce la o situație în care SUA se retrage din Orientul Mijlociu, dar cu un Iran înarmându-se nuclear. Situația asta e mai proastă decât cea în care se aflau lucrurile la finalul mandatului lui Obama. Atunci Donald Trump critica administrația Obama pentru haosul din Orientul Mijlociu. Acum sunt șanse mari ca SUA să iasă din regiune cu o victorie în buzunar, dar lăsând haos în urmă.

    Donald Trump 

    Sunt voci care spun că întreaga escalare a conflictului se datorează lui Trump pentru a muta presiunea și atenția publicului de la procedura sa de destituire din Congress-ul american.

    Același Donald Trump însă spunea următoarele chestii acum câțiva ani pe Twitter:

    Barack Obama a fost criticat de numeroși experți în securitate pentru politica externă a SUA în regiunea Orientului Mijlociu din mandatul său. Până acum nici mandatul lui Trump nu pare grozav, recenta escalare riscând să arunce Irak-ul și mai puternic în brațele Iranului.

    Concluzii

    • Situația în Orientul Mijlociu e complicată și nu implică doar SUA și Iranul. Cine încearcă să o zugrăvească în cuvinte puține omite lucruri importante.
    • Așa cum ziceam și în altă postare: Nu există ”băieți buni” și ”băieți răi” în astfel de situații. SUA nu sunt cei buni și Iranul cei răi. Singura chestie care contează e balanța puterii, iar acolo SUA e mai puternică iar Iranul mai puțin puternică. Asta e tot ce contează!

    Poza din cover e preluată de pe website-ul Kremlin.ru




Relații politice internaționale între cei puternici

Una din chestiile care scapă din vedere multor oameni din România, inclusiv celor de la care ai avea ceva pretenții, e că nu există ”bun / rău”, ”dreptate / nedreptate” când vine vorba de politică. Cu atât mai puțin când acea politică e făcută de marile puteri.

O știți pe aia cu ”rușii sunt nașpa”, dar ”americanii / europenii sunt buni”? Ei bine, tipul ăsta zice bine (via Twitter):

Românii spun că Churchill a dat România URSS-ului la Yalta la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Acei români nu se gândesc un pic la faptul că aveam deja trupe sovietice staționate în țară și erau zero șanse de a le scoate de acolo. A dictat cel mai puternic: Stalin!

În 2004 România a aderat la NATO, devenind membră a unei alianțe conduse de SUA. Alături de România a intrat în NATO și Estonia, Letonia și Lituania. Astfel, în 2004 armatele NATO se aflau la vreo 7 ore și jumătate de mers cu tancul de Moscova. Era corect? Era greșit? Era etic? Întrebările astea sunt irelevante, NATO era mai puternică.

Poate că și românii ar trebui să învețe că în relațiile internaționale etica e irelevantă. Dacă americanii ne ajută azi o fac pentru că au un interes strategic în această parte a lumii. Dacă acel interes dispare sau riscul dispare atunci dispar și americanii și ajutorul lor. De asemenea dacă SUA va fi slabă atunci vom rămâne iarăși singuri în fața Rusiei.

Și nu e vorba doar de SUA și Rusia aici. Spre exemplu Germania de azi se știe slabă în fața Rusiei fără sprijin american. Iar flirturile lui Trump cu Putin îi neliniștesc pe germani, așa că încearcă să găsească soluții nucleare la aliații francezi. Germanii au fost aliați și cu rușii și cu americanii și francezii. În același timp s-au și războit cu toți trei. 

Ce contează în ochii adversarilor și a prietenilor deopotrivă e cât de puternic ești. Așa joacă băieții mari și dacă vrem să ne întoarcem la masa celor mari trebuie și noi să fim puternici.

Americanii, germani, rușii, chinezii și alte țări mari înțeleg lucrurile astea la un nivel individual, nu doar ca politică. Nu ar strica să îl înțelegem și noi.




Paradisurile fiscale din curtea noastră

The Guardian a avut recent un articol despre cum unele state americane s-au transformat în veritabile paradisuri fiscale, chiar în interioarul Statelor Unite:

In the past decade, hundreds of billions of dollars have poured out of traditional offshore jurisdictions such as Switzerland and Jersey, and into a small number of American states: Delaware, Nevada, Wyoming – and, above all, South Dakota.

Toate statele astea au în comun o chestie: au suficientă autonomie în materie de legislație încât își pot construi tot felul de instrumente legale care să protejeze averile de taxare sau de interferență din exterior. Spre exemplu aflăm următoarele despre Dakota de Sud:

A South Dakotan trust changes all that: it protects assets from claims from ex-spouses, disgruntled business partners, creditors, litigious clients and pretty much anyone else. It won’t protect you from criminal prosecution, but it does prevent information on your assets from leaking out in a way that might spark interest from the police. And it shields your wealth from the government, since South Dakota has no income tax, no inheritance tax and no capital gains tax.

Așadar legislația din Dakota de Sud protejează activele aflate în fonduri deschise în acest stat de creditori, litigii, bani pierduți la divorț și o grămadă de alte belele legale. Bonus: nu plătești aproape nici un fel de taxă pe ele.

Paradisuri fiscale

Dacă urmăriți știrile economice, veți vedea din când în când, chestii despre cum oamenii cu averi uriașe fac tot posibilul să nu plătească taxe. De cele mai multe ori aceste știri sunt acompaniate de explicații despre paradisurile fiscale fac asta posibil. Dar acele paradisuri fiscale sunt mai mereu prin țări exotice.

Ultima tură de scandaluri a fost cea numită ”Panama Papers”, când am aflat că foarte mulți dintre bogătașii planetei foloseau legislația statului Panama pentru a scăpa de taxe la ei în țară. The Guardian oferă o listă bună de companii și persoane celebre implicate în scandal:

Concurență între paradisuri fiscale

Scriam acum ceva vreme despre cum unul din cei mai mari donatori pentru campania pro-Brexit și-a luat jucărelele și s-a mutat în Monaco pentru a plăti taxe mai mici și a scăpa de problemele aduse de Brexit.

De ce să îți bați capul cu UK-ul când te poți muta într-o jurisdicție mai favorabilă. Dar de ce nu și-a mutat averea în Insulele Cayman, Bermuda sau alte țări exotice?

Păi de ce să facă asta dacă poate obține fix același lucru în Monaco? La fel ca americanii de mai sus, de ce să te duci în Insulele Cayman când ai Dakota la tine acasă?

În Vestul Europei sunt destul de multe opțiuni pentru optimizări fiscale, indiferent că e vorba de taxe pe averea personală sau taxe aplicate companiilor:

  • Monaco
  • Malta
  • Luxemburg
  • Liechtenstein
  • Andorra
  • Insulele Jersey
  • Chiar Irlanda țara e un semi paradis fiscal în Europa.
  • Elveția – nu chiar ca pe vremuri, dar încă eficientă.
  • Cipru – într-o anumită măsură, deși nu la nivelul altor țări.

Sunt teorii economice întregi scrise pe marginea paradisurilor fiscale și problema e serioasă. Dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva presiunea pe Panama, Insulele Cayman și așa mai departe nu vine și de la paradisurile fiscale din Europa?

Oare există o competiție între paradisurile fiscale reglementate (cele de mai sus) și cele nereglementate?

Adică Monaco, Malta, Irlanda sau Luxemburg pierd bani prin concurență de la paradisuri fiscale nereglemantate. Și cred că ăsta e cuvântul cheie ”nereglemantate”.

Nu de alta, dar poți scuti o gălăgie de bani perfect legale cu ajutorul țărilor / teritoriilor de mai sus. 4 din țările de mai sus sunt membre ale UE, iar Monaco e ca și membră în multe privințe. Așadar oare lista UE cu jurisdicții necooperante în materie de taxe e influențată de faptul că 4 / 28 state membre ale UE sunt la rândul lor niște paradisuri fiscale?

Oare țările astea 4 pun presiune pe instituțiile UE să declare paradisurile fiscale ”nereglementate” drept nasoale? Evident asta în timp ce ele stau pe un munte de bani netaxați din alte țări.

Dar Irlanda are interes ca marile companii să bage bani în economia ei cu taxe foarte scăzute profitând de tot felul de portițe din legislația altor state. Cumva chestia asta convine și UE: măcar Irlanda raportează informații și companiile de acolo pot fi trase de urechi. De exemplu Irlanda trebuie să primească înapoi de la Apple 13 miliarde EUR considerat ajutor de stat.

Concluzii

Așadar e posibil ca UE și SUA să accepte paradisuri fiscale în propria curte ca strategie. Nu fac asta din mărinime ci ca urmare a unei combinații de:

  1. lobby din partea statelor (UE sau americane) de a pune presiune pe paradisurile fiscale nereglementate. Altfel, aceste state pierd bani.
  2. strategie de a ține acești bani totuși în UE / SUA pentru a putea aplica presiune atunci când e nevoie. E, dacă vreți, acceptarea idei că nu îi poți opri, dar măcar îi poți convinge că e mai simplu să folosească soluția de acasă.

Later edit: A apărut între timp o știre care spune că 12 state membre UE au votat împotriva unor măsuri mai dure ale UE împotriva companiilor care fac ”tax avoidance” adică planificare fiscale agresivă (via The Guardian):

The proposed directive was designed to shine a light on how some of the world’s biggest companies – such as Apple, Facebook and Google – avoid paying an estimated $500bn a year in taxes by shifting their profits from higher-tax countries such as the UK, France and Germany to zero-tax or low-tax jurisdictions including Ireland, Luxembourg and Malta.

Evident că cele 3 enumerate mai sus plus Cipru au votat împotrivă. Deci cam așa stau lucrurile în materie de paradisuri fiscale: ale noastre locale să fie mai competitive decât alea nereglementate de afară.




De unde vine următoarea criză / recesiune în România

Mai toată lumea în ultima vreme vorbește de crize. Mai toată lumea prin PNL și USR urlă de prin decembrie 2016 că PSD va băga România în faliment. Florin Cîțu de exemplu a făcut o pasiune din chestia asta. La fel și colegul său de Opoziție, Claudiu Năsui.

Criza însă nu a venit spre dezamăgirea multora, nici măcar o recesiune. De ce? Pentru că o recesiune sau o criză economică nu vine când au chef politicienii, de aia.

Și totuși cum se va desfășura și care va fi impactul unei astfel de recesiuni asupra României? Să le luăm pe rând: De unde vine criza mai întâi? Economiștii nu sunt Mafalda, să vadă în globul de cristal exact de unde vine o criză. Dar au așa, în mare câteva idei. Să vedem:

  • Potențiale cauze externe: fiind conectați la economia globală, dacă ceva se sparge la nivel mondial, cioburile vor ajunge și la noi.
  • Potențiale cauze interne: adică facem noi românii ceva stupid și ne tăiem craca de sub picioare

Haideți să le luăm pe rând:

Cum va veni criza din afară

În ciuda a ce spun cei din opoziție, în momentul de față, e mai probabil ca o recesiune să lovească România ca urmare a unor probleme economice la nivel global. Circuitul economic global în care e prinsă și România e aproximativ următorul:

  • Asia (fără China), China și SUA reprezintă cele mai importante piețe de desfacere din lume.
  • Uniunea Europeană exportă masiv către aceste două zone, principalele țări ca și pondere în aceste exporturi fiind Franța, Germania, Italia, Olanda și Spania. Puteți vedea cât exportă UE către fiecare din aceste piețe în graficul de mai jos:

Principala sursă de risc pentru economia României e în momentul de față o încetinire a comerțului global, venită pe filiera descrisă mai sus. Concret:

  1. Din cauza tensiunilor comerciale dintre China, SUA și UE comerțul global încetinește. Fabricile din China spre exemplu au intrat în a 4a lună consecutivă de scădere a producției.
  2. UE, a cărei economie se bazează masiv pe exporturi, vede și ea o încetinire a activității economice ca urmare a tarifelor impuse de ceilalți 2 parteneri în comerț. Mai mulți indicatori economici publicați în iulie și august 2019 arată că s-ar putea ca economia Germaniei să fii intrat deja în recesiune. Spre exemplu producția industrială din Germania a înregistrat cea mai semnificativă scădere din ultimii 9 ani. Indicatorul de încredere (confidence index) e și el în scădere
  3. Economiile din Vest intră în recesiune și activitatea economică încetinește
  4. România, care depinde de Europa Vestică ca piață de desfacere nu mai poate vinde atât de mult așa că încetinește activitatea economică și în România. Consecința directă e că va crește deficitul de cont curent și deficitul fiscal foarte rapid. Guvernul va lua măsuri pentru a reduce aceste deficite, băgând economia și mai rău în recesiune.

Cine poate provoca recesiunea?

China

Legat de punctul 1 de mai sus ar fi mai niște chestii de spus. China e o piață imensă iar o criză acolo ar lovi puternic economia globală. China e condusă de un regim autoritar cu un obicei prost de a cosmetiza puternic informațiile financiare și economice pe care le publică. E greu spre imposibil să ne dăm seama ce se întâmplă acolo. Momentan economia Chinei pare zdravănă, dar pentru că informațiile de încrede sunt puține situația se poate schimba foarte rapid.

Dar trebuie avut în vedere faptul că în China sunt, spre exemplu, orașe fantomă construite doar pentru că e nevoie de investiții, locuri de muncă și liniște socială. China ar vrea să le populeze, dar nu prea vrea nimeni să stea în mijlocul pustiului.

Dar nu construcțiile goale sunt cea mai mare problemă ci faptul că această infrastructură (care include orașele fantomă) a fost construită pe un munte de datorii private și publice. The Economist descrie situația drept ”o bombă cu ceas” pentru că acele investiții trebuie rambursate la un moment dat. Guvernul Chinez încearcă să facă bomba să se fâsâie, finanțand o parte din acea datorie, dar nu e clar dacă le va reuși.

Dacă acele datorii nu pot fi refinanțate, o criză financiară majoră va lovi China și va trage restul economiei globale prin mecanismul descris mai sus.

Statele Unite ale Americii

Deși abia au ieșit din cea mai mare criză financiară din istoria recentă (mai mare decât cea din 1929 ar zice unii), americanii se joacă iarăși cu focul.

Aproape un deceniu de QE au făcut ca băncile să ofere împrumuturi la dobânzi foarte mici. Multe companii și chiar oameni au împrumutat masiv în perioada asta.

Spre exemplu tinerii americani au datorii de 1,5 trilioane (adică 1.500 miliarde) dolari în credite luate pentru facultate (asta dacă vă mai vine vreo idee creață în a privatiza învățământul). Mulți dintre ei deja au probleme în a rambursa acele credite (aproximativ 20%), dar numărul celor care nu vor reuși să le ramburseze ar putea urca la 40% până în 2023. Datoria asta e garantată de stat aparent, dar ghici ce se întâmplă când ai de dat bani înapoi și nu îți ajunge salariul: tai din costuri. O criză economică va fi accentuată puternic de aceste datorii.

În afară de asta ar mai fi și problema datoriilor de pe cărțile de credit, care sunt în continuă creștere:

Dar poate cea mai nasoală chestie dintre toate e faptul că împrumuturile companiilor au crescut vertiginos în perioada crizei economice și nu dă semne că ar da înapoi, pe fondul dobânzilor foarte mici:


sursă: tradingeconomics.com

Există temeri că o creștere prea rapidă a ratei dobânzii de politică monetară ar face ca o parte considerabilă a acelei datorii să nu mai poată fi plătită.

Italia

Ce? Italia? Huh? Italia e ”bolnavul Europei” în momentul acesta. O economie uriașă, dar care stagnează de aproape 10 ani. Iar acea datorie publică de 132% a Italiei înseamnă că Guvernul Italian are o capacitate limitată de a se împrumuta pentru a putea investi în lucruri care ar ajuta restul economiei să iasă din mlaștina în care se află. O criză a datoriilor în Italia nu ar fi la fel de dificilă precum cea din Grecia, dar magnitudinea datoriilor e cu totul alta iar restructurarea datoriei ar fi teribil de dificilă.


sursă: tradingeconomics.com

Dar dacă temerile legată de datoria de 132% (a doua din UE după cea a Greciei) nu erau suficiente, pentru că Italienii simt că au mâinile legate, mai mulți politicieni Italieni au amenințat că Italia ar putea părăsi Uniunea Europeană. Dacă s-ar întâmpla asta, rezultatul ar fi dezintegrarea UE așa cum o știm și ar provoca mama tuturor crizelor economice. Evenimente politice triviale în alte țări crează deja nervozitate la nivel global atunci când au loc în Italia, așa că vă puteți imagina de ce spun că Italia poate fi sursa unei crize economice de proporții.

Criza provocată de români

Deși finanțele publice sunt ok în momentul de față, România are o problemă majoră pe termen mediu, o ”bombă cu ceas” dacă vreți. Iar acea bombă cu ceas se numește: noua lege a pensiilor. De ce spun că e o bombă cu ceas? Iată cum va crește punctul de pensie în anii următori (via Economica.net):

Valorile punctului de pensie sunt:

  • 1.265 de lei la 1 septembrie 2019;
  • 1.775 de lei la 1 septembrie 2020;
  • 1.875 la 1 septembrie 2021.

În anul 2021, valoarea punctului de referinţă este de 75 de lei. Începând din anul 2022, valoarea punctului de referinţă, în funcţie de care se stabileşte cuantumul pensiei, se majorează anual cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat.

Cred că e destul de clar că o astfel de creștere a punctului de pensie va pune o presiune considerabilă asupra finanțelor publice. Problema nu e anul 2019 ci anul 2021 având în vedere creșterea creșterea de 40% a punctului de pensie. Vor fi bani pentru o astfel de mărire? Conform lui Eugen Teodorovici, da (via Hotnews):

„Tot ceea ce spune legea pensiilor se va aplica aplica fără niciun fel de discuţie. Este o nebunie, dar poate rămâne o nebunie frumoasă dacă vom rămâne în continuare la guvernare. Banii sunt prinşi în buget anul acesta. Anul viitor sunt pentru că am pus în această strategie bugetară acest lucru. Deci se arată foarte clar că banii există. Punctul de maximă provocare este 2021. Şi trebuie s-o spunem, atunci este anul în care impactul pe legea pensiilor este foarte mare. Nu îmi asumam o astfel de lege dacă eram sigur că se poate şi aplica„, a explicat Eugen Teodorovici.

Care e problema cu această lege?

Problema e următoarea: acei bani nu există propriu zis, sunt doar niște calcule bugetare. Iar acele calcule sunt bazate pe o creștere economică cam nerealistă zic mulți, prognoză economică vorbind de 5,5% creștere în 2020. Dar așa cum vă spuneam mai sus:
  1. se pare că trecem printr-o încetinire a economiei la nivel global
  2. Guvernul a cam tăiat taxele pe unde le putea tăia,
  3. venituri pentru investiții bugetare nu prea sunt.
Nu e clar cum ar putea Guvernul să finanțeze acea creștere altfel decât intrând puternic în zona de deficit bugetar. Cei de la BCR, spre exemplu, văd lucrurile cam așa (via Economica.net):

„Din ce estimăm noi, s-ar putea ajunge lejer în 2021 la peste 5% din PIB, undeva la 5,4% (Notă autor: deficit bugetar). Acesta doar din creşterea punctului de pensie. Nici nu am luat în calcul creşterea numărului de pensionari, nu am mai luat în calcul în 2022 schimbarea modului de calcul a pensiilor.

Problema nu e creșterea pensiilor cât finanțarea acelei creșteri în condițiile în care populația României îmbătrânește puternic iar Românii pleacă din țară. Nr. de pensionari va crește, pe fondul scăderii populației.

Pensiile nu sunt teribil de mari, dar creșterea de mai sus nu poate fi realizată fără o creștere a impozitelor și taxelor. Dar nimeni nu pare dispus să crească taxele, ceea ce poate băga România în datorii.

Și totuși

Tot cei de la BCR adaugă următoarele (via Economica.net):

”Nu credem că vom ajunge acolo (Nota autorului: la deficitul de mai sus). În 2021 va fi destul de dificil de gestionat un astfel de deficit bugetar. Chiar în condiţiile în care pentru economia globală nu avem un scenariu de recesiune. Avem un scenariu de evoluţie economică moderată”, a spus Horia Braun, la o conferinţă organizată de Asociaţia Administratorilor de Fonduri.

De remarcat că oamenii de la BCR nu cred că acea creștere a punctului de pensie va avea loc. De ce? Cel mai probabil pentru că atât ei cât și mulți alți analiști consideră că această creștere extravagantă din 2020 a fost introdusă de actualul Guvern știind că nu vor prinde acele vremuri la guvernare.

Concret, e un cadou otrăvit lăsat viitorului guvern din care ei consideră că nu vor face parte. Așa că nu va fi problema lor de unde vin acei bani. Mai mult, dacă Guvernul din 2020 decide să nu crească pensiile atunci actualul partid aflat la conducere, din opoziție atunci (posibil), va câștiga puncte electorale. E o manevră politică destul de cinică, dar și eficientă.

Deficitul de cont curent

România nu are un istoric prea bun când vine vorba de deficitul de cont curent. Am explicat ce e deficitul de cont curent și cum funcționează el într-o altă postare. Tot în acea postare era un grafic cu numărul de dăți când România apărea în top 10 mondial la capitolul deficit:

România e cu roșu, Ungaria e cu verde iar Polonia cu albastru. După 2011 am rămas singuri în acel top10, celelalte 2 țări ieșind. De ce e relevantă chestia asta? Păi, din câte se pare, țările care înregistrează mai mereu deficite de cont curent au mai mereu probleme:

The best way to spot problems in a country’s accounts, according to King, is to figure out which countries have run persistent current account deficits. The longer a deficit goes on, the deeper the entrenchment and the harder the adjustment when capital decides to flee. In national accounts, it often doesn’t pay to continuously depend on the kindness of strangers.

Iar România stă foarte prost la capitolul ăsta. O recesiune în UE sau la nivel mondial ne va prinde iarăși cu chiloții în vin. Și la fel ca data trecută ajustarea deficitului de cont curent va fi dureroasă. Și ca să înțelegeți la ce mă refer, de regulă ea se face prin:

  • devalorizarea monedei, ceea ce duce la inflație
  • creșterea ratei dobânzilor, ceea ce face creditele scumpe, deci mai greu cu refinanțările.

Deficitul fiscal

Asta ar fi o altă problemă pe care Guvernele din România o au în mod repetat. Există un plafon de 3% de deficit impus de UE, dar acel deficit de 3% e complet inutil pentru România și am explicat de ce. Varianta pe scurt e următoarea: putem foarte bine să intrăm în faliment cu mai puțin de atât, la fel cum putem fi bine mersi și cu deficite mai mari.

Problema e alta: din ce acoperim acel deficit? Împrumuturi. Mai rău chiar, conform celui mai recent raport FMI pentru a nu sări de plafonul de 3% în 2018 guvernul s-a jucat de-a alba neagra cu fondurile europene (a luat banii de la UE, dar nu i-a plătit), cu banii din rambursările de TVA și a cerut companiilor de stat să distribuie dividende din rezerve. FMI zice așa:

The deficit was contained by low-quality or one-off measures at year-end, amounting to 0.6 percent of GDP, including utilization of EU funds to retrospectively finance domestic investment projects and extraordinary SOE dividends

Nu sunt unul dintre oamenii care demonizează consumul, dar infrastructura României lasă mult de dorit. Și nu mă refer doar la drumuri, poduri și căi ferate, ci și la infrastructura umană: școli, spitale, biblioteci și așa mai departe. Plus, armata are și ea nevoie de tancuri, avioane, nave de război. De mai bine de 1 an americanii, britanicii și canadienii fac poliție aeriană pentru că România nu are avioane de vânătoare la standarde NATO.

Consumul e necesar, dar investițiile astea sunt și ele necesare. Iar acest deficit, din păcate ia spațiu fiscal de la aceste investiții care chiar sunt necesare.




Cum poate Romania să revină la masa celor puternici

Sigur ați auzit de vizita lui Klaus Iohannis la Washington, ocazie cu care a discutat timp de 1 oră cu Donald Trump. Nu mă bag în analize docte ale momentului pentru că deja îmi e silă de comentariile din social media pe subiect (zău, nu e ok să desconsideri momentul, doar pentru că acum te-ai înscris în alt partid sau susții pe Barna).

Citeam însă în Washington Post că Trump e mai interesat de relația cu Estul Europei decât de cea cu Berlin și Paris:

Ahead of the meeting, a senior administration official said Trump is highlighting “the importance of Central Europe to the United States, both as allies and security partners, and as business and commercial partners for the future.”

The president has met with the leaders of Austria, the Czech Republic, Slovakia, Turkey, Hungary and Poland. Iohannis is the seventh from Central or Eastern Europe.

De ce? Pentru că Trump vrea mai multă implicare militară a Franței și Germaniei, dar sub conducerea SUA. Ba la un moment dat i-a și amenințat pe Germani că retrage trupele SUA de pe teritoriul lor, chestie care s-ar putea întâmpla într-un viitor nu foarte îndepărtat. Am scris pe larg despre problema Germaniei cu politica lui Trump dacă sunteți curioși.

De remarcat o chestie aici: Ungaria, Polonia, Austria și Cehia sunt conduse de eurosceptici, oameni cu care axa Berlin / Paris nu sunt în relații nemaipomenite. Turcia e cu un picior out din NATO. Între țările astea din zonă România e cam singura care are relații bune cu Berlinul și Parisul:

  • Cu Berlinul prin Iohannis, sas la origini.
  • Cu Parisul prin Cioloș și afilierea PLUS / USR la ALDE Europa.

Cei dintre voi care știu un pic de istorie înțeleg unde bat:

Rebelul Estului

Pe 21 August 1968 Armata Roșie intra în Praga și punea capăt primei mari rebeliuni împotriva URSS-ului, așa numita ”Primăvară de la Praga”. Alături de Armata Roșie erau și armatele celorlalte țări comuniste aliniate Moscovei, cu o excepție notabilă: România. Ca și paranteză, au mai lipsit Albania și armatele RDG.

Nicolae Ceaușescu, într-un act de sfidare la adresa Moscovei a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei. Ba mai mult a și condamnat evenimentul, chestie care i-a adus o popularitate imensă în Vest. Iar Ceaușescu a știut să se folosească de popularitate, o oportunitate pe care diplomația din România a exploatat-o aproape perfect.

Practic, printr-o strategie diplomatică uluitor de bună (comparativ cu cea din prezent), România a reușit să devină astfel căsuța poștală între Vest și Est. Gândiți-vă la următoarea situație:

Erai un președinte american care vrea să discute o chestie nasoală cu sovieticii? Aveai două posibilități:

  1. Vorbeai personal prin canalele oficiale cu sovieticii. Dar sovieticii erau dușmanii așa că o atitudine prea conciliatoare era privită rău de public și ușor de exploatat de rivalii politici.
  2. Vorbeai cu Ceaușescu, liderul cool al unei țări comuniste, dar care era rebel și nu se dădea în vânt nici el după sovietici. Ceaușescu discuta apoi problema cu sovieticii…așa, ca între comuniști.

Folosindu-se de mecanismul acesta diplomat și de poziția asta unică între țările comuniste, România a ajuns să joace un rol considerabil mai important decât i-ar fi permis armata sa, economia sa ori resursele sale în general.

O nouă oportunitate

România are din nou oportunitatea de juca la masa celor bogați. În momentul de față Washington-ul se concentrează pe Estul Europei. Ori, în momentul de față, România e singura țară din zonă cu relații bune atât cu SUA cât și cu axa Paris / Berlin.

Dacă diplomația românească reușește să mențină echilibrul acesta atunci poate juca din nou rolul de căsuță poștală. Mizele nu sunt la fel de mari, dar oportunitățile sunt în continuare acolo.

Dar e o fereastră de oportunitate care poate dispărea dacă:

  1. Donald Trump pierde președinția sau alegerile din 2020.
  2. În Polonia forțele politice eurosceptice pleacă de la putere. Între România și Polonia Vestul va prefera Polonia.

Sunt sigur că oamenii din staff-ul Președintelui înțeleg oportunitatea asta și probabil încearcă să acționeze pe cale de consecință.

Epoca de aur a comunismului românesc (final de anii 60 și anii 70) nu ar fi fost posibilă fără banii Vestului. Iar acei bani au venit ca urmare a rolului ei în diplomația dintre Est și Vest.

Dacă știm să jucăm bine, putem să ne așezăm iarăși la masă cu marile puteri.

Foto din cover: Official White House Photo by Shealah Craighead




Banca Centrală a SUA reduce dobânda de politică monetară pentru prima oară de la criză

Cam asta ar fi cea mai importantă știre economică din vara asta: Banca Centrală a SUA (FED) a decis să reducă rata dobânzii de politică monetară (via The Guardian):

The US central bank cut its key benchmark interest rate by a quarter of a percentage point, to a range of 2%-2.25%, in the first reduction in borrowing costs since immediately after the financial crisis a decade ago.

De ce FED-ul a redus rata dobânzii de politică monetară?

Păi conform lui Jerome Powel, președinte FED decizia a avut în vedere mai mult situația externă (via The Guardian):

Jerome Powell, the Fed chairman, said weak global growth and the US-China trade war had been disruptive for the world economy and had an impact on growth in America, despite the US labour market remaining strong with the lowest unemployment rate since the late 1960s.

Așadar principala problemă a SUA rămâne războiul comercial cu China. Vorba prin târg e însă că o altă problemă, poate chiar mai mare, e faptul că inflația rămâne în continuare sub așteptări, în ciuda șomajului aflat la un nivel nemaiîntâlnit de mic în perioada de pace.

De ce e inflația importantă?

Românii au oroare de inflație din cauza episoadelor de hiper inflație din anii 90. Dar prea puțină inflație e la fel de rea ca prea multă inflație. Prea puțină inflație sau, mai rău, deflație (inflație negativă, adică o scădere a prețurilor) conduce de regulă la recesiune.

De ce? Pentru că bunuri care azi se vând cu 100 de lei, mâine se vând cu 95 de lei. E bine pentru cumpărător, dar vânzătorul nu are nici un fel de motiv să mai vândă sau să aducă noi produse pe piață. Așa că activitatea economică încetinește.

Așa că majoritatea băncilor centrale încearcă să țină inflația pe la un 2%, nivel la care inflație nu e nici prea mare, nici prea mică. Cum stă SUA?

În context istoric lucrurile nu arată așa rău:


sursă tradingeconomics.com

Problema devine evidentă dacă ne uităm la cifrele pe ultimul an:


sursă: tradingeconomics.com

Se vede clar o scădere a inflației, ceea ce crește riscul unei recesiuni economice în SUA. Așa că FED-ul a decis să intervină și să scadă rata dobânzii cu 0,25%.

Ce efect va avea această reducere?

Atunci când o bancă centrală simte că o paște o recesiune principalul instrument pe care îl are la îndemână e rata dobânzii. O diminuare a ratei dobânzii de politică monetară face creditele mai ieftine și diminuează dobânzile la depozite. Banii sunt stimulați să circule în felul ăsta.

În același timp însă, o astfel de reducere a dobânzii marchează și un potențial risc de recesiune. Așa cum explica și Yannis Varoufakis în ”Talking to my daughter” (recenzia e pe vine), orice antreprenor cu capul pe umeri va citi într-o astfel de măsură o problemă. Pe românește, dacă e nevoie de o astfel de măsură, înseamnă că economia nu o duce prea grozav.

Ei bine, fix asta au gândit și americanii. Iată indicele Dow Jones (Industrial) după anunțarea deciziei FED:

Apropo de asta, prin iunie 2019, geniul stabil de Donald Trump zicea asta pe Twitter:

În tweetul ăla era supărat că FED-ul nu reduce rata dobânzii. Mii de puncte în sus Dow Jones…doar că nu.

Ce înseamnă decizia asta pentru SUA?

SUA trece prin cea mai lungă perioadă fără recesiune de după al Doilea Război Mondial. Așa că mai toată lumea se aștepta la o recesiune să vină la un moment dat. Cumva chestia asta nu e ceva neașteptat sau neobișnuit. Dimpotrivă, e semnalul că se petrece o decelerare a economiei americane.

Cu toate astea economia nu și-a revenit, în ciuda numerelor frumoase:

O economie a SUA în recesiune va trage după ea și restul lumii. O nouă recesiune nu înseamnă neapărat și o nouă criză economică însă. E nevoie de alte lucruri să se întâmple pentru ca o nouă criză să apară.

Decizia e binevenită în cazul ăsta, dar semnalul pe care îl transmite s-ar putea să îi facă pe investitori să vrea să se pună la adăpost, adică fix rezultatul opus.

Ce înseamnă decizia asta pentru România?

Dacă SUA intră într-adevăr în recesiune, chestia asta va marca finalul unui ciclu economic. E de așteptat ca și economia Uniunii Europene și în special a Germaniei să scadă în tandem. China la rândul ei va fi afectată de o încetinire a economiei americane.

În ciuda declarațiilor belicoase UE, China și SUA fac mult comerț. Așa că o recesiune de o parte a Atlanticului sau Pacificului are șanse mari să tragă în recesiune și cealaltă parte a Atlanticului sau Pacificului. Comerțul României cu SUA nu e atât de mare încât să ne bage pe noi în recesiune direct. Dar dacă UE (și în special Germania și Franța) sunt afectate de recesiunea din SUA și noi vom fi la rândul nostru.

De ce? Pentru că mare parte din producția de bunuri și servicii a României merge spre UE și apoi spre SUA și China. Așadar o recesiune în SUA poate atrage după sine și România în recesiune. Propagarea ei se va face mai încet, dar probabil în 3-6 luni s-ar face resimțită și în România, iar în 9 – 12 luni s-ar vedea și în cifrele oficiale și încasările la buget.




Gânduri de weekend 19 – 2

Câteva chestii împrăștiate de pe internet:

Săracii Marii Britanii

14 milioane de oameni în Marea Britanie suferă de depravare materială (termen tehnic pentru a spune ”sunt săraci”). Numărul provine de la Națiunile Unite. Politicienii britanici cred însă altceva:

Alocarea eficientă a resurselor economice

Se spune că piața și mână invizibilă a pieței e cea mai bună modalitate de a aloca resurse într-o economie. Apoi citești chestii din astea:

Cum arată sistemul de sănătate american 

Când vă mai gândiți că ar fi bine să privatizăm sistemul de sănătate, să vă aduceți aminte de chestia asta:

 




Big Brother în SUA și Rusia

Două chestii interesante legate de accesul la date personale:

Rusia

Rusia are de ceva timp o lege care spune că firmele de tehnologie care folosesc date personale ale cetățenilor ruși trebuie să folosească servere rusești și trebuie să predea, la cerere, informații către guvernul rus. Cea mai recentă companie care s-a trezit că trebuie să se conformeze cerinței este…Tinder (via Hotnews):

Arbitrul internetului rusesc, Roskomnadzor, a afirmat luni că celebra aplicație de întâlniri online Tinder va trebui să ofere, la cerere, datele utilizatorilor săi serviciilor rusești de informații, printre care și FSB, scrie AFP.

De ce ar fi interesat guvernul rus de astfel de datele de pe Tinder? Din mai multe motive:

  1. Datele de pe Tinder pot fi folosite pentru a crea un profil psihologic atunci când sunt puse laolaltă cu datele de pe alte rețele de socializare.
  2. Aplicația poate fi folosită de către dizidenți pentru a comunica. Adică în loc să folosește messengerul dai swipe la tovarășul tău conspirativ și vorbiți despre dominație mondială pe Tinder. Ar fi mișto dacă ar fi o glumă…dar nu e.
  3. Material compromițător – Dacă ești persoană de interes pentru guvern, ești căsătorit, dar în același timp o arzi pe tinder cu puștoaice de 18 ani, băieții cu ochi albaștri ar vrea să știe de tine.

Tinder e o sursă bună de informații pentru guvern așa că înțeleg de ce ar vrea rușii să aibă acces la acele informații.

Statele Unite

Probabil știți că SUA trece printr-o epidemie de masacra în școli. E atât de ușor să faci rost de arme încât doar în 2018 113 școlari și-au pierdut viața din cauza unor colegi înarmați.

În loc să promoveze o legislație mai dură împotriva armelor unele școli din Statele Unite vor să folosească programe de recunoaștere facială pentru a identifica elevii problematici (via Buzzfeed):

In March 2018, Lockport announced its plans to install a facial recognition security system, which it funded through the New York Smart Schools Bond Act — an act meant to help state schools augment their instructional tech. But instead of buying laptops and iPads, Lockport submitted a proposal for a high-tech security system, and allocated much of the $4.2 million it was given toward adding dozens of surveillance cameras in the school and installing the facial recognition system Aegis, which is provided by Canada-based SN Technologies. To date, Lockport has spent $1.4 million to get the system up and running.

Deci în loc să folosească banii pentru echiparea școlii cu tehnologie, au preferat să cumpere echipament de recunoaștere facială.

Percepția publicului

Rusia e considerată un stat totalitar care își supraveghează la sânge cetățenii pentru a strivi orice fel de urmă de protest.

SUA e considerată ”land of the free”, o democrație și un loc în care drepturile omului sunt respectate.

Cu toate astea ambele țări fac același lucru: colectează cantități uriașe de informații personale despre cetățenii săi. 

În Rusia e frica Guvernului de proprii cetățeni.

În SUA e frica cetățenilor de alți cetățeni care duce la chestia asta aparent. O notă importantă însă: Guvernul SUA are acces la datele utilizatorilor Facebook, Instagram, Whatsapp, Twitter și alte platforme similare pentru că serverele și informațiile stau pe servere americane.

Și apropo de percepția publicului vs. realitate. Facebook trece printr-un proces legat de scandalul Cambridge Analytica. Cu ocazia asta am aflat că utilizatorii Facebook ”nu ar trebui să aibă nici un fel de așteptări ca datele lor să fie private”

Ce încerc să spun

Guvernele strâng date despre cetățenii săi. Nu e vorba doar de Rusia aici ci de toată lumea. Iar motivele pot fi variate, dar rezultatul e același: Guvernul știe din ce în ce mai multe despre ce fac și ce gândesc cetățenil săi.




Costul ascuns al Brexitului: Puterea de negociere

Brexitul nu e o chestie simplă. Niciodată nu s-a pus problema să fie simplu, dar anumiți oameni au încercat să facă toată treaba să pară floare la ureche. Negocierile cu UE sunt complicate și dureroase așa cum au observat politicienii britanici. Dar pe lângă negocierile directe, mai sunt și alte chestii legate de Brexit care nu sunt neapărat evidente. Recent au avut loc discuții pe marginea bugetului pe 2019, ocazie cu care a fost anunțată intenția de a introduce o nouă taxă (via The Guardian).

Digital tax

  • The government will now introduce a UK digital services tax. Hammond says it will be expected to raise around £400m per year.
  • Digital tech giants will be taxed 2% on the money they make from UK users.
  • The chancellor said the tax will be “narrowly targeted” on UK generated revenues of specific firms, rather than UK tech startups.

Pe scurt: Marea Britanie vrea să aplice o taxă de 2% pe veniturile obținute din UK de companiile de tehnologie. Mare parte din ele vin din SUA. Taxa asta ar trebui să aducă la buget aproximativ 400 milioane de lire. Americanii au reacționat la propunerea asta în stilul tipic Donald Trump: au amenințat că vor impune sancțiuni dacă vor crește taxele (via BBC):

In a statement on Wednesday, Representative Kevin Brady, a Republican from Texas, called the measure „troubling”. „If the United Kingdom or other countries proceed, that will prompt a review of our US tax and regulatory approach to determine what actions are appropriate to ensure a level playing field in global markets,” said Mr Brady, who helped shepherd US tax cuts through Congress last year.

Ce zic americanii e ceva de genul: ok, voi îi taxați pe ai noștri, îi taxăm și noi pe ai voștri.

Puterea de negociere

Acum vine întrebarea cea mare: ce putere de negociere are Marea Britanie de una singură în fața Statelor Unite? Nu există un răspuns simplu la întrebarea asta, dar să încercăm unul aproximativ. Dacă ne uităm la dimensiunea economiilor celor două țări, prin prisma PIB, ce vedem? Păi PIB-ul SUA în 2017 a fost 19.390 miliarde dolari (19,3 trilioane adică). PIB-ul Marii Britanii a fost de 2.624 miliarde dolari (adică 2,6 trilioane). Asta înseamnă că PIB-ul Marii Britanii reprezintă aproximativ 13% din PIB-ul SUA.

Dacă vreți altfel, PIB-ul SUA e de 8 ori mai mare decât al Marii Britanii. În același timp însă PIB-ul Uniunii Europene (incluzând Marea Britanie) în 2017 a fost 17.277 miliarde (adică 17,2 trilioane). Altfel spus, PIB-ul UE reprezintă 90% din PIB-ul SUA. Sursa cifrelor pentru cei curioși sunt calculele FMI și Băncii Mondiale

Repet întrebarea acum: câtă putere de negociere credeți că are Marea Britanie de una singură? Câtă putere de negociere are Uniunea Europeană în fața SUA? Cred că e destul de clar că Marea Britanie, ca membru al Uniunii Europene ar avea mai multă putere de negociere.

Problema e că nu toată lumea din UE vrea să negocieze aceleași lucruri ca Marea Britanie.

 

Brexit și costurile ascunse

Campania Brexit a fost una murdară și toată lumea știe asta. Oamenii au fost dezinformați în foarte multe privințe, dar adevaratele probleme sunt cele care nu au fost spuse. Una din ele a fost problema graniței irlandeze, chestie care blocheaza în momentul de față discuțiile.

Altă problemă e capacitatea Marii Britanii de a negocia tratate. Ori dacă nu vor reuși să își impună punctul de vedere la ei în țară, ce șansă vor avea să negocieze orice altceva cu americanii? În același timp s-a discutat foarte mult despre cum Statele Unite vor fi principalul partener strategic al Marii Britanii post-Brexit.

Ei bine, iată că partenerul spune clar că nu va accepta chestii care au efecte negative asupra companiilor americane.

Lumea post-Brexit pentru Marea Britanie va fi mai complicată decât se așteptau politicienii britanici.  Iar într-o lume a războaielor economice și a tarifelor pare o idee foarte proastă să te desparți de Uniunea Europeană. Poate ar fi fost o idee mai bună acum 5 ani, dar momentul de față e unul teribil de nefericit. Cum va negocia Marea Britanie tratate într-o lume în care toată lumea amenință pe toată lumea?