În România poți fi sărac și când muncești

Cei de la Eurostat public frecvent tot felul de statistici interesante. Una din ele mi-a sărit în ochi în mod deosebit pentru că punea România în capul listei. Și evident că nu era genul de listă pe care să vrei să o conduci. Statistica era următoarea (via pagina de Facebook a Eurostat):

Pe românește cât la sută dintre oamenii care muncesc sunt în continuare expuși riscului de sărăcie. Din păcate cel mai mare procent este în România, unde aproximativ 15% dintre salariați intră în această categorie.

Dacă sunteți atenți la grafic s-ar putea să vă mai sară și altceva în ochi: pe locul doi nu se află vreo țară est-europeană ci Luxemburg, una din cele mai bogate state membre ale UE. De ce? Pentru că Luxemburg e unul din centrele financiare ale Europei și din cauza asta e o țară teribil de scumpă. Chiar dacă salariul în Luxemburg e mai mare decât în Bulgaria spre exemplu, din cauza costurilor cu viața o parte surprinzător de mare a populației nu se descurcă cu banii.

Altfel spus, sărăcia în România e diferită de sărăcia în Luxemburg. Sărăcia în România înseamnă că s-ar putea să nu ai ce pune pe masă. Sărăcia în Luxemburg înseamnă că deși nu ai riscul de a muri de foame, s-ar putea să nu ai bani suficienți de chirie spre exemplu sau să îți permiți să mergi la dentist.

Așadar în ciuda discursurilor venit din partea majorității partidelor politice românii nu sunt săraci pentru că sunt leneși. Ba dimpotrivă sunt săraci și când merg la muncă.




Gânduri de weekend 19 – 2

Câteva chestii împrăștiate de pe internet:

Săracii Marii Britanii

14 milioane de oameni în Marea Britanie suferă de depravare materială (termen tehnic pentru a spune ”sunt săraci”). Numărul provine de la Națiunile Unite. Politicienii britanici cred însă altceva:

Alocarea eficientă a resurselor economice

Se spune că piața și mână invizibilă a pieței e cea mai bună modalitate de a aloca resurse într-o economie. Apoi citești chestii din astea:

Cum arată sistemul de sănătate american 

Când vă mai gândiți că ar fi bine să privatizăm sistemul de sănătate, să vă aduceți aminte de chestia asta:

 




Când e ok să nu votezi

Nu știu de voi, dar mie deja mi s-a acrit de câte campanii de ieșit la vot am văzut. Știu, e bine să votezi, sunt de acord. Dar nu cred  că postând pe Facebook că trebuie să votăm pentru că altfel câștigă PSD are vreun efect pozitiv.

În afară de asta mai am și o problemă principială cu îndemnul ăsta de a ieși la vot: uneori nu se aplică! Eu personal nu aș putea să spun chiar oricui: ”ieși la vot!”. De ce? Pentru că sunt situații în care literalment nu ai cu cine vota. Dacă îl votezi pe X e de nașpa, dacă îl votezi pe Y iar e de nașpa. Iar faza cu ”votează răul cel mai mic nu funcționează în toate situațiile”.

Săracii

Dacă ești sărac și / sau bătrân de ce ar trebui să ieși la vot? Ce motivația ar avea acești oameni să iasă la vot?

Dacă votează PSD sunt șanse mari să rămână la fel de săraci în continuare. Vor primi ceva mărunțiș, eventual o șapcă și niște ulei (luat din stocurile UE). Nu va avea loc neapărat o îmbunătățire ci se va păstra situația lor de acum, adică săraci și dependenți. Știu și ei că depind de PSD și credeți-mă că nu le convine, dar nu au de ales. Am argumentat de N ori că PSD nu e partid de stânga (gen aici sau aici ori aici) și nu prea îi pasă de săraci atunci când nu votează.

Pe de altă parte nu văd nici un motiv pentru care cineva sărac ar vota PNL sau USR & PLUS. Cele 2 sau 3 partide (nu știu exact ce e PLUS în momentul acesta) au dus până acum o adevărată campanie contra ”asistaților sociali” și au avut grijă să le restricționeze cât de mult posibilitățile de a ieși din sărăcie.

Retorica USR e: România e săracă din cauza corupției. Cumva prin combaterea corupției oamenii nu vor mai fi săraci, deși nu spune nimeni cum se va întâmpla asta.

Ce e mai rău în schimb e nivelul de ură de clasă promovat de unii oameni din USR, de la Claudiu Năsui care consideră pensiile ”asistență socială” la Cosette Chichirău care susține gesturi abominabile de genul aruncatul cu bancnote de 1 leu și monede în mod ironic spre susținătorii PSD, oameni care fix bogați / din clasa de mijloc nu par să fie.

Pentru cineva sărac nici unul din partidele mari de pe scena din România nu oferă soluții. Ba mai mult, votând pentru unul sau celălalt situația lor nu se va îmbunătății.

Fix de asta dacă săracii României nu vor să voteze la alegeri îi înțeleg perfect.

Bătrânii

Situația lor e similară cu cea a săracilor pentru că mulți oameni în vârstă sunt…wait for it…săraci. Șoc și groază, oamenii în vârstă votează PSD pentru că PSD le dă bani la pensie. Nu sunt proști, lipsiți de educație sau manipulați, pur și simplu votează în funcție de stimulentul primit. Când nu ai bani de medicamente e cam greu să te mai gândești la principii.

Opoziția ar trebui să renunțe la retorica asta cu pensionarii care se uită la Antena 3 și votează PSD. Sunt mai puțini decât credeți! Oamenii vor să știe că vor primi pensie și după alegeri pentru că experiențele anterioare arată că asta nu e o garanție.

Dacă ești în vârstă și trebuie să alegi pe cine votezi ce ofertă electorală ai? Ia să vedem:

  • PSD – nu taie pensiile, ba mai și cresc pe ici pe colo. Nu prea mult, că trebuie să fie bani pentru alea speciale în primul rând. Pe de altă parte nu prea se găsesc medicamente, iar acum totul costă mai mult datorită inflației. Iarăși e clar, inclusiv pentru pensionari, că PSD are probleme cu corupția și că nu prea se face mare lucru prin orașele mici și sate.
  • PNL – zero interes pentru pensionari. Ba retorica unor oameni precum Florin Cîțu e foarte agresivă când vine vorba de asistați sociali, pensionari și bugetari.
  • USR – îi consideră pe pensionari ”asistați social” iar oameni precum Andrei Caramitru și Claudiu Năsui împing un discurs foarte dur la adresa asistaților sociali (adică inclusiv pensionari în accepțiunea libertariană), bugetarilor și votanților PSD.

Zău, dacă aș fi pensionar nu aș vota sub nici o formă cu PNL sau USR. Aș vota PSD? cu strângere de inimă pentru că, deși cresc pensiile, sub ei cresc și prețurile și e clar că se fură pe acolo destul de rău.

Aș spune că a nu vota e cât se poate de normal în cazul acesta.

Minoritățile sexuale

Nimeni nu susține drepturile minorităților sexuale în România, la nivel de partid în România. Sunt oameni pe ici pe colo cu opinii pro-LGBTQ+, dar sunt marginali ca influență în partidele lor pe problema asta.

Ba mai mult poziția USR în campania pentru Referendumul privind redefinirea familiei a fost că toată treaba e o ”non-problemă”. Cumva toate chestiile alea pentru care se câștigă sau se pierd alegeri prin alte țări sunt ”non-probleme” pentru USR.

Pe de altă parte PSD și PNL și-au asumat caracterul conservator și știm concret care e poziția lor. Ambele partide vor ”familie tradițională” (Dumnezeu știe ce înseamnă asta) și nu par să aibă vreun interes să își schimbe atitudinea față de comunitatea LGBTQ+.

Așa că dacă faci parte dintr-o minoritate sexuală și nu vrei să votezi te înțeleg perfect.

Cei cărora le pasă de mediu

Schimbările climatice nu sunt o glumă! Avem tornade în Bărăgan mai nou, dar cu toate astea nici unul din partidele mari din România nu a folosit schimbările climatice ca temă de campanie sau măcar de discuție. NIMENI!

Avem inundații, despăduriri, schimbări de temperatură mai accentuate ca niciodată. Avem TORNADE! Și totuși nimănui din mediul politic nu îi pasă suficient de tare încât să vorbească despre climă ca și politică de partid.

Dacă salvarea planetei e prioritatea ta în viață și nu vrei să ieși la vot, te înțeleg.

Și restul?

Sunt sigur că mai sunt categorii care îmi scapă. Sunt oameni care sunt perfect îndreptățiți să nu voteze pentru că ambele variante sunt la fel de proaste.

Eu unul am să merg să votez la referendum de exemplu, deși sunt destul de sigur că nu va trece. Dar nu am să scot ochii nimănui dacă nu vrea să voteze pentru că înțeleg că lumea e un loc complicat. Și dacă ești pus să alegi între:

  1. cineva care să îți dea peste picioare cu o rangă sau
  2. cineva care să îți dea peste mâini cu o rangă

…am să te înțeleg dacă nu vrei să alegi niciuna din variante. Nu toți sunt în situația asta însă. Eu nu sunt în situația asta așa că îmi voi mișca fundul la vot.




Un economist în concediu: Brazilia

Așa cum probabil ați observat blogul a fost în concediu vreo 2 săptămâni. Motivul e destul de evident, subsemnatul și-a luat vacanță și s-a folosit de oportunitate pentru a călători un pic. Și cum ultima mea vacanță a fost în Octombrie 2016 am zis că e cazul să compensez și am vizitat o (mică) parte din America de Sud:

  • Brazilia
  • Argentina
  • Chile

Vreau să vă povestesc cum a fost pe acolo, dar problema e că nu sunt blogger de travel ci de economie. Așa că în loc să vă spun aceleași chestii pe care le puteți citi și prin alte părți am să vă povestesc cum se vede Brazilia prin ochii unui economist.

Ce am vizitat în Brazilia

În Brazilia am petrecut cel mai mult timp în excursia asta, deci probabil se va bucura de cel mai mult spațiu aici. Am vizitat așa:

  • Sao Paolo
  • Rio de Janeiro
  • Foz de Iguacu

Prima impresie din Brazilia

Am zburat către Brazilia cu un zbor intercontinental de noapte (12 ore) ajungând pe aeroportul Guarulhos din Sao Paolo dimineața. Aeroportul e unul uriaș, fiind situat mult în afara orașului (cam 30 – 40 de minute de Sao Paolo cu taxiul). O țară nu trebuie judecată după aeroporturi, acestea arătând în mare parte la fel cam peste tot prin lume așa că nu aici mi-am format prima impresie.

Dar drumul de la aeroport până la hotel mi-a dat un prim contact cu Brazilia. Concret, drumul are 4-6 benzi pe sens (adică 8 – 12 în total) și include o rețea destul de complexă de viaducte. Cred că am mers pe un fel de șosea de centură sau de acces a orașului. Deși e impresionant, un astfel de drum se blochează complet la orele de vârf. Asta e însă oarecum de așteptat având în vedere că:

  1. Sao Paolo e cel mai populat oraș din emisfera sudică, emisfera vestică și continentul american (nord și sud) cu o populație de 12 milioane de oameni. Zona metropolitană însă e imensă și urcă populația totală la 21,5 milioane de oameni conform Wikipedia.
  2. Infrastructura rutieră are prostul obicei de a atrage și mai mult trafic, nu de a elimina blocajele rutiere.

Odată ajuns aproape de oraș însă peisajul e dezolant: case mici, înghesuite și sărace te întâmpină înainte de a intra în oraș. Vorbim aici de clădiri de cărămidă sau beton nefinisate / nefinalizate, mizerie pe stradă și o grămadă de oameni ai străzii peste tot.

Sărăcia nu dispare însă odată intrat în oraș, străzile fiind pline de mizerie (gunoi, pungi, resturi de mâncare, construcții etc), iarăși oameni ai străzii și clădiri abandonate sau semi-distruse.

Știam că Brazilia e o țară săracă, am văzut și Cidade de Deus, dar cu toate astea mintea mea de european tot a rămas surprinsă de sărăcia văzută.

Sao Paolo nu e un caz singular, aceiași priveliște întâmpinând turistul obișnuit și în Rio de Janeiro.

Am zis că nu ar trebui să judec un oraș doar după ce văd la periferie și ar trebui să am mai multă răbdare. Așa că am zis să aștept să văd și cartierele care nu sunt nici centrale, dar nici la periferie. Hotelul din Sao Paolo era într-un astfel de cartier și, din păcate, lucrurile stăteau cam la fel. În Rio am stat în 2 hoteluri, unul din ele, deși era de 4 stele, era flancat de clădiri în ruină pline de oameni ai străzii.

Mai mult, mergând în zona centrală a orașului Sao Paolo numărul oamenilor străzii chiar creștea deși era mai curat decât la periferie. La fel e și în Rio, oraș care, deși e considerabil mai pitoresc decât Sao Paolo, e la fel de sărac.

Prima impresie din păcate a fost așadar una de sărăcie și mizerie (la propriu) în mare parte a celor două orașe (Sao Paolo și Rio de Janeiro). Despre Foz de Iguacu am să vorbesc separat.

Zonele centrale și turistice

La capitolul zone centrale și turistice trebuie spus că lucrurile se schimbă. Impresia de sărăcie dispare atunci când te plimbi prin zona de birouri a orașului Sao Paolo, concentrată în mare parte în jurul bulevardului ”Paulista”. Partea asta arată la fel de bine precum orice alt centru economic / financiar din Europa: clădiri de sticlă înalte cu zone ”smart” între ele unde sunt amenajate zone verzi, buticuri chic unde se vând cărți sau chestii hand made și așa mai departe.

Nu același lucru se poate spune despre zona sa centrală, acolo unde sunt foarte mulți oameni ai străzii:

Oameni ai străzii pe treptele Teatrului Municipal din Sao Paolo

Dimineața în zona centrală

 

 

 

Sao Paolo nu e un oraș turistic, dar este centrul economic și financiar al Braziliei, chestie care devine evidentă când te plimbi pe bulevardul Paulista:

Zgârie nori pe Paulista

Plimbare pe Paulista

Alt zgârie nori pe Paulista

Hotel Sao Paolo

Vechi și nou pe Paulista

În schimb Rio de Janeiro e mult mai colorat, mai boem și mai turistic. Rio nu are un centru de business la fel de impresionant precum cel din Sao Poalo, dar are foarte multe zone puternic orientate spre turism:

  • zonele cu plaje (ex: Copacabana, Ipanema, Tijuca etc.)
  • zona mai sălbatice, cu natură, de genul dealului pe care se află statuia lui Iisus și parcul natural Tijuca, Sugarloaf Mountain (nu știu denumirea în portugheză)
  • zone urbane (Lapa, Maracana)

Cumva Rio, deși la fel de sărac cum e Sao Paolo, lasă o impresie mult mai bună turistului de rând, în special pentru că natura a înzestrat zona cu niște chestii spectaculoase:

Stradă din Rio de Janeiro

Catedrala metropolitană din Rio de Janeiro

Rio văzut de pe Sugarloaf Mt.

Statuia lui Iisus din Rio

Panoramă Rio de Janeiro

Panoramă Rio noaptea

Iisus din Rio de Janeiro

Lume multă la statuia lui Iisus din Rio

Treptele colorate de la Lapa

Cântăreți în Lapa

Bar din Rio de Janeiro

Cum trăiesc oamenii obișnuiți în Brazilia

Viața în Brazilia pare mai dificilă decât în Europa, deși trebuie să recunosc că asta e impresia unui om care a stat puțin în țara asta. Cu toate astea am încercat să fiu atent la oamenii de rând de pe stradă.

Poluare

Spre exemplu ambele orașe sunt considerabil mai aglomerate și mai poluate decât echivalentele lor europene. Poluarea se vede de la o poștă, în special atunci în orașe mari ca Rio sau Sao Paolo, unde poți vedea o pâclă albicioasă deasupra orașului (nu, nu e ceață, e smog).

Din punctul ăsta de vedere să dea Dumnezeu sănătate birocraților de la Bruxelles, ăia pe care îi înjură toată lumea. Dacă nu erau ei cu normele lor de poluare am fi respirat un aer mult mai poluat. Iar diferența se vede cel mai bine când mergi în America Latină și vezi acolo ce înseamnă poluarea aerului de către mașini și fabrici.

Transport

O altă chestie la care încerc să fiu atent pe oriunde călătoresc e cum ajung oamenii la muncă sau la cumpărături. În Europa transportul public (metrou, autobuz) e bine pus la punct și se poate circula cu ele civilizat. Metroul din Sao Paolo arăta foarte ok și era la fel de aglomerat precum cel din București sau Londra. În schimb autobuzele din Sao Paolo și Rio arătau destul de rău, find vechi, zgomotoase, poluante și multe din ele pline de graffiti.

În schimb mașinile personale, taxiurile și UBER-ul erau peste tot ceea ce explică parțial aglomerația de pe străzi. Asta e de fapt o veche meteahnă a oamenilor politici de peste tot din lume și am explicat cum se ajunge în situația asta într-un alt articol. Pe scurt:

  1. Politicienii încearcă să țină prețul transportului public cât mai jos
  2. Se subfinanțează rețeau de transport public
  3. Calitatea transportului în comun scade
  4. Oameni încep să caute alternative la autobuze
  5. Orașele devin supra aglomerate
  6. Primarii sunt forțați să investească în străzi mai late, parcări mai mult etc

Fevele și taxiuri

Cam asta e povestea Bucureștiului, a orașului Sao Paolo, Rio și așa mai departe. Brazilia pare să fi renunțat la transportul în comun în favoarea mașinii personale și a taxiului. Da, au investit mult în infrastructură rutieră. Dar nu, nu îi ajută la nimic având în vedere că până și autostrăzile cu 4-6 benzi pe sens sunt blocate la ore de vârf.

Mâncarea și cumpărăturile

Ca preț mâncarea în orașele mari e un pic mai ieftină decât ce găsiți în București la un restaurant normal (nu vorbim de alea centrale sau luxoase). În supermarketuri nivelul e similar cu cel dintr-un oraș mic de provincie din România (adică mai ieftin decât în București, dar nu cu mult).

Oferta de fructe e însă considerabil mai amplă și mai faină. Am mâncat fructe pe care nici măcar nu știu să le pronunț în stare proaspătă, ca suc, înghețată, slushie (suc + gheață semi lichidă) și așa mai departe.

Altă chestie mișto în materie de mâncare e carnea de vită. Chiar dacă vita argentiniană e cea de care sigur ați auzit, brazilienii știu și ei să gătească vita.

Siguranța

Știți cum e să mergeți pe stradă și să vedeți polițiști înarmați cu semi-automate la fiecare 5-10 minute? Ei bine e un sentiment tare ciudat pe care l-am trăit mai des decât aș fi vrut în Brazilia. Majoritatea polițiștilor aveau semi-automate și patrulau în grupuri de 2-3. Cei mai prost înarmați aveau doar pistole.

Paznicii din magazine normale arătau ca și când ar fi ieșit fix atunci de la sală.

Și am înțeles și de ce sunt atât de mulți și înarmați în felul ăsta: Brazilia nu e chiar o țară sigură. Pe plaja Copacabana, la 10 – 15 metrii în fața mea a avut loc un jaf. Un tip a rămas fără lanțul de aur în câteva secunde după ce 3 tipi au sărit pe el.

Ziua următoare am asistat la un furt într-un supermarket, cu un tip care a luat o chestie din magazin și a rupt-o la fugă cu casierul și paznicul alergând după el.

Iar eu am stat în Rio doar 3-4 zile și doar în zonele ok, nu prin favele.

M-aș muta în Brazilia?

Brazilia e o țară faină, dar săracă. Cu un salariu de UK în Brazilia poți trăi bine. Pe de altă parte Brazilia nu e chiar cea mai sigură țară din lume. Deci cineva ar trebui să îmi dea o sumă considerabilă de bani ca să mă mut acolo.

Cu toate astea m-aș întoarce în Rio oricând ca turist, e unul din cele mai mișto locuri pe care le-am vizitat și probabil cel mai spectaculos oraș pe care l-am văzut, în ciuda sărăciei.

 




O precizare legată de știrea că mulți români nu fac față unor cheltuieli neprevăzute

Știrea e următoarea (via Hotnews):

În România mai mult de jumătate dintre persoane nu pot face față unei cheltuieli neprevăzute, peste media europeană, unde o persoană din trei (33,9%) se află în această situație în 2017, arată Eurostat, scrie Mediafax. 

Prima chestie: Hotnews e incapabil să dea un pârlit de link către sursă. Putea să dea link ori spre Mediafax ori spre Eurostat. Nu a dat nimic.

A doua chestie: Știri de genul ăsta trebuie puse în context. Contextul ar fi ăsta ?(via Eurostat)

Ceea ce vedeți mai sus e procentul din populație care riscă să fie afectată de sărăcie sau excluziune socială. Indicatorul e mai larg decât cel al persoanelor care nu fac față cheltuielilor neprevăzute, dar arată mai clar ce procent din populația României o duce prost.

Sunt două lucruri de remarcat:

  1. 35,7% din populația României are o viață de rahat, fiind afectată ori de sărăcie ori de excluziune socială. Asta înseamnă 1 din 3 oameni.
  2. Partea pozitivă însă e că procentul acesta e în scădere. Se afla la 47% în 2007 când România a aderat la UE și a scăzut până la 35,7% în 2017. O parte din această reducere se datorează emigrației, în sensul că nu apari în statistică drept sărac în România dacă te-ai mutat în altă țară. Pe de altă parte viața Românilor e mai bună în 2017 decât era în 2007, fără dubii.

Iată și situația comparativ cu UE (via Eurostat):

Așa că știri de genul ăsta cu 1 / 3 români care nu își permit să facă față cheltuielilor trebuie privit în context. Da, e nasol, suntem penultimii din UE, dar situația e mai bună acum decât era în trecut.




Eliminarea subvenției la căldură ar fi un lucru bun

În fiecare an când se lasă un pic frigul încep să curgă știrile despre subvenția de căldură. Mai întâi e știrea că se elimină, pentru că așa vor ăia răi de la Uniunea Europeană. Apoi vin știrile că subvenția se dă în continuare datorită guvernului sau a primăriei care s-au bătut că ăia răi de la UE.

În 2018 aflam că subvenția va fi acordată până în 2021 inclusiv (via Profit.ro):

Asta înseamnă că actualul sistem de subvenționare generalizată a căldurii pentru populație va mai putea fi aplicat încă 3 ierni, cu tot cu cea care vine acum, adică până în sezonul rece 2020-2021 inclusiv. 

Decizia asta vine la pachet însă cu neaplicarea legii nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune. Ca o paranteză e ironic cum un partid autointitulat ”social-democrat” amână o lege care s-ar aplica celor cu venituri minime.

Cu toate astea eliminarea subvenției la căldură în actuala formă ar fi o măsură bună. De ce spun asta?

Ce sunt subvențiile

Subvențiile sunt una dintre ideile economice care sună bine pe hârtie. Atunci când le pui în practică însă ceva se întâmplă și brusc nu funcționează așa cum ar trebui.

În principiu sunt două mari categorii de subvenții:

  • cele legate de preț – prețul minim garantat garantat e des întâlnită. Asta înseamnă că producătorului îi va cumpăra statul produsului la un anumit preț, dacă nu îl poate vinde pe piața liberă.
  • subvenție legată de costuri – de exemplu se acoperă o anumită parte din cheltuiala cu benzina pentru utilaje, costuri cu achiziția de echipamente etc.

Subvențiile înseamnă așadar că statul dă bani pentru a încuraja pe cineva să producă ”ceva”. Iar încurajarea aceea se face prin reducerea costurilor sau prin garantarea unui preț minim.

În cazul subvenției la căldură de exemplu statul sau primăria subvenționează producătorii de agent termic plătind o anumită sumă de bani pentru fiecare gigacalorie produsă (subvenție legată de costuri). Teoretic asta ar trebui să scadă prețul final plătit de consumatori.

Subvenția înseamnă însă bani luați de la buget. Adică banii aceia trebuie colectați prin taxe și impozite și apoi dați producătorilor. Evident că ideea de subvenție trebuie ”vândută” alegătorilor ca necesară așa că de regulă li se spune că:

  • vor scădea prețurile pentru populație (agentul termic de exemplu)
  • vom produce local, nu vom mai importa (produse alimentare cel mai des)
  • trebuie să ne protejăm producătorii noștri în fața competiției producătorilor străini

O altă chestie de reținut e că, de regulă, banii de subvenții sunt acordați fără să existe un control efectiv asupra calității bunului rezultat. Rezultatul e că se produce ”mult”, dar nu neapărat și ”bine”.

Și cu toate astea mai toate țările dezvoltate oferă subvenții sub o formă sau alta, de la Uniunea Europeană, până la Statele Unite și China. De ce? Pentru că din punct de vedere politic tot timpul se va găsi cineva care să promită subvenții. Iar eliminarea lor, de multe ori, echivalează cu sinuciderea politică.

Un munte de unt

Cele mai des întâlnite și consistente subvenții din UE de exemplu sunt cele acordate pentru agricultură. Fermierii din UE primesc bani pentru a crește vite, oi, anumite tipuri de culturi și așa mai departe. Același lucru se întâmplă și în SUA, China sau alte părți ale lumii cu produsele agricole.

Ei ca să înțelegeți ce spun prin ”se produce mult și nu neapărat bine” am să vă dau un exemplu. În anii 80 din cauza faptului că UE dădea subvenții masive producătorilor de lactate a apărut un fenomen bizar numit ”muntele de unt”.

Imediat după al Doilea Război Mondial Europa era în ruine (la propriu). Au fost ani grei de foamete (inclusiv în România). Pentru a sprijini producția de produse lactate, spre exemplu statele europene din vest au acordat subvenții producătorilor sub forma unui preț garantat (vezi mai sus definiția).

Producția a crescut evident, doar că, așa cum ziceam mai sus, subvențiile sunt greu de eliminat. Așa că în anii 80 se ajunsese la o situație bizară în care producția depășea cu mult cererea de pe piață iar țările UE nu mai aveau spațiu pentru a depozita untul și brânza cumpărate de la producători. Statul era obligat să cumpere aceste produse de la producători dacă aceștia nu le puteau vinde. Evident că producătorilor le convenea, pentru că ei făceau un profit și atunci când statul cumpăra produsele. Cheltuielile cu achiziția și depozitarea produselor astea ajunseseră la niște dimensiune greu de imaginat în anii 80, de unde și expresia de ”munte de unt” depozitat în magaziile statului.

Mai multe informații despre chestia asta pe Wikipedia sau New York Times.

Care e ideea aici: subvenția schimbă comportamentul agenților economici și poate duce la situații iraționale. Ca fapt divers, în loc să se elimine subvenția asta (chestie greu de făcut politic) s-a mers pe o soluție și mai intervenționistă: cotele de producție. Practic, fiecare stat primea dreptul de a produce o anumită cantitate de bunuri subvenționată. Restul nu se mai subvenționa. O soluție bizară din punct de vedere economic, dar eficientă din punct de vedere politic.

Subvenția la căldură și sărăcia

Ei bine revenim la subvenția de căldură. Ziceam mai sus că statul dă niște bani producătorului pentru fiecare gigacalorie produsă. Teoretic asta ar trebui să conducă la o scădere a prețului la care gigacaloria e vândută consumatorului final. Ori chestia asta e un lucru bun dacă ne gândim la oamenii săraci, care altfel ar îngheța în apartamente.

Sunt mai multe probleme cu tipul ăsta de logică însă.

În primul rând nu toți oamenii care sunt racordați la rețeaua centralizată de distribuție a căldurii (adică la RADET) sunt săraci. Sunt oameni care locuiesc în apartamente mari în zone centrale ale orașelor. Se poate spune despre cineva care stă într-un apartament cu 3 camere la Unirii, în București, că e sarac?

Cu toate astea el beneficiază de subvenția de căldură mai mult decât un amărât care stă într-o garsonieră în Berceni. Statul nu dă bani RADET-ului în funcție de cine consumă. Indiferent dacă persoana care consumă căldura e bogat sau sărac el beneficiază de preț subvenționat. Ori asta nu prea are sens.

Gândiți-vă că e ca și cum guvernul ar da 1.000 de lei fiecărui cetățean din România cu scopul de a combate sărăcia. Banii vor fi bineveniți, dar are sens să îi dăm 1.000 de lei lui Ion Țiriac? Sau unui director de bancă? Ei nu sunt săraci. Și totuși fix asta face subvenția la căldură: dă bani unor oameni care își permit oricum să plătească prețul, fără ajutor de la stat.

Faza e că UE ne tot zice de prin 2007 să nu mai dăm bani pentru a subvenționa prețul gigacaloriei plătite de RADET. Mai bine dăm bani DOAR oamenilor săraci care chiar nu pot plăti singuri cheltuiala cu căldura. Tocmai de aceea legea privind subvențiile de căldură vine la pachet cu o lege care se referă la protecția socială. Dar pe care PSD nu o agrează din varii motive.

Stimulente

Trecând peste aspectul social, subvenția crează și probleme economice pentru că acționează ca un stimulent economic. Și la fel ca orice alt stimulent va muta resurse economice într-o direcție care nu e neapărat conformă cu poziția pieței sau interesul public.

Caz concret: în România subvenția la căldură se acordă prin plata unei sume raportat la cantitatea de căldură produsă (adică pe gigacalorie).

Care e însă marea problemă a rețelelor de încălzire centralizate din România?

Producția? Nu! Distribuția!

Mai toată lumea care a stat la bloc în anii 90 sau 2000 își aduce aminte cum afara era frig, dar caloriferele erau departe de a fi calde. De ce? ”Pierderi din rețea” ni se spunea. Adică degeaba se producea căldură dacă mare parte din ea se pierdea pe drum și la noi în calorifere ajungea apă călâie.

Sunt multe explicații pentru situația asta managementul defectuos fiind cel mai des menționată. Dar cu toate asta un factor important, dar mai puțin amintit era faptul  că subvenția se acorda pe gigacalorie produsă, nu pe gigacaloria care ajungea la consumator.

RADET nu a fost mult timp interesată așadar de distribuție pentru că primea subvenție în funcție de producție, indiferent dacă ajungea sau nu căldura în casele oamenilor.

Lucrurile au început să se schimbe abia odată cu introducerea repartitoarelor de căldură pe apartament.

Când au apărut repartitoarele, acestea au mutat pierderile din rețea înapoi la distribuitor. Înainte de repartitoare însă nu există motivație economică de a face ceva legat de pierderile din rețea pentru că subvenția era calculată la gigacalorie produsă, nu la cea consumată de clienți.

De aici problemele RADET, de aia nu s-a investit în distribuție (mă rog, pe lângă incompetență și corupție).

Concluzii

Așadar subvenția pentru căldură nu are sens din punct de vedere economic pentru că:

  • Nu îi ajută foarte mult pe cei săraci. Sunt mulți oameni care își permit să plătească gigacaloria, dar care beneficiază de scutire. Banii lor pot fi folosiți pentru a acoperi o parte mai mare din costul încălzirii pentru cei săraci.
  • Duce la un comportament ineficient pentru că producătorul primește bani pentru a produce, nu în funcție de ce ajunge la client pentru că subvenția se oferă pe gigacalorie produsă, nu consumată. Producătorul nu e foarte interesat de ce se pierde, el primește bani în funcție de ce produce.

Poza din cover: Felix König [GFDL (http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html) or CC BY-SA 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)], via Wikimedia Commons




De ce PSD nu va dispărea prea curând

E un val neașteptat de optimism în ultima vreme după ce toată lumea a văzut că PSD scârțâie din toate încheieturile. Cumva oamenii au impresia că PSD e gata gata să dea colțul.

Ei bine dragii mei, deși PSD va dispărea la un moment dat, chestia asta nu se va petrece prea curând și vă pot demonstra și de ce: pentru că în opoziție sunt oameni de genul ăsta (via B1.ro):

Profesorul Cristian Păun de la ASE, consilier al lui Ludovic Orban, a propus pentru programul electoral al PNL„ reducerea salariului minim pe economie de la 1.450 de lei la 1.000 de lei, drept soluţie pentru redresarea României.

În proiectul lui de guvernare al PNL, Păun mai propune şi tăierea celor 300 de lei pe care le primesc familiile sărace drept ajutor social.

Am scris de mai multe ori pe tema ”salariul minim pe economie va distruge economia României!”.  Anul trecut, când guvernul PSD de atunci a crescut salariul minim la 1.450 RON brut (nu net), Digi24 ieșise cu povești lacrimogene cu fabrici închise, cu economia care urma să se prăbușească din cauza asta și alte minuni.

Hotnews a făcut la fel, anunțând că fabricile de textile din România se vor închide…iată-ne 1 an și jumătate mai târziu și apocalipsa economică cauzată de salariul minim pe economie nu a venit. Fabricile nu s-au închis, economia nu s-a dus în cap, ba dimpotrivă, nu se găsesc oameni pentru câte locuri de muncă disponibile sunt.

Am mai zis-o, încercați să trăiți cu minimul pe economie! Se poate? Plătiți chirie, abonamente de transport, mâncare, haine și vedeți câte zile vă ajunge salariul minim!

Și cu toate astea încă avem oameni precum Cristian Păun care spun că trebuie redus salariul minim pe economie! De ce? Care e logica economică?

Ei bine, dacă nu știți, vă explic eu care e faza cu oamenii ăștia: ei fac parte din categoria economiștilor ”libertarieni”, niște oameni care își spun economiști deși seamănă mai mulți cu profeții unei religii. Ei nu se folosesc de studii empirice, calcule matematice sau modele econometrice ci cred cu tărie în ”Sfânta Piață” și cam atât. Pentru libertarieni orice impozit e furt, salariul minim e o abominație care îi ține pe oameni săraci iar statul e o entitate malefică ce își dorește să subjuge întreaga omenire.

Piața în schimb e sfântă și rezolvă tot, nu contează sărăcia abjectă care vine la pachet cu o economie de piață funcțională în stilul capitalismului de secol XIX și început de secol XX. Cine nu știe de chestii gen mudlarks în Marea Britanie să îl citească pe Dickens

Foto: Mudlarks, copii care nu știau că sunt săraci pentru că sunt leneși

Pentru libertarieni singurul motiv pentru care nu ai bani e pentru că ești leneș și cam atât.

În logica asta dubioasă singura modalitate prin care îi putem ajuta pe oamenii lipsiți de oportunități să iasă din sărăcie e să le tăiem ajutorul social pentru că are sens să iei bani de la amărâți, să le dai un șut în cur și să îi  trimiți la muncă.

Probabil nu ați auzit de Cristian Păun și vă gândiți că e ok, nu are prea mare influență. Ei bine, el e (aparent) consilier al lui Ludovic Orban, șef PNL și probabil șef al partidului care va conduce România după 2020.

Dar nu numai el are viziuni de genul acesta. Iată ce zice Moise Guran într-un articol recent:

Nu, n-au fost toți cei veniți la mitingul PSD asistați, dar nici n-au fost toți cei de acolo absolvenți de facultate, să o recunoaștem! […]

Soluția este o reformă a asistenței sociale pe ansamblul său. Nu, nu simpla tăiere a ajutoarelor, că nu suntem barbari, dar direcționarea lor către nevoi concrete (prin vouchere nominale sau carduri de alimente, cu excluderea achizițiilor de alcool și țigări) ar fi un mare pas înainte.

Știu, vă gândiți: ”Daniel, dar ce e în neregulă cu asta? Nu e bine să fim siguri că ajutorul social nu merge pe țigări și alcool?”. Păi vă zic eu ce e în neregulă cu asta:

În primul rând, e o măsură inutilă! Uite cât cheltuie România cu ajutorul social:

Sursa graficului

Dacă vreți versiunea cu cifre în RON puteți citi datele preluate de la Ministerul Muncii într-un articol mai vechi al meu.

România nu cheltuie nici măcar 1% din PIB pe ajutoare sociale! Cheltuie 0.091% din PIB! Aici e marea problemă a lui Cristian Păun și a lui Moise Guran: o cheltuială de 0.091% din PIB! Asta vor să reformeze ei și să se asigure că nu îi fac pe oameni să fie leneși! Repetați după mine, 0.091% din PIB îi fac pe români să nu meargă la muncă și să voteze PSD! Nu vă sună ridicol?

Înțelegeți de ce mă apucă nervii ori de câte ori aud discuții despre asistații sociali cu care statul cheltuie bani degeaba? Pentru că e un non-subiect, banii ăștia merg la cei mai amărâți dintre români și nu le asigură nici măcar un minim de trai decent.

Vreți să știți unde e adevărata problemă? Uite aici problema:

“Din cei 13.000 de asistati social, peste 7.000 au varste cuprinse intre 16 si 25 de ani, dar nu au absolvit decat una sau doua clase de gimnaziu, iar dintre acestia, circa 5.000 semneaza cu degetul”, a declarat miercuri, pentru Agerpres, Ionel Tonciu, directorul AJOFM Buzau.” 
[…]
Directorul AJOFM Buzau sustine ca acestia nu pot ocupa nici macar locuri de munca necalificate, doarece majoritatea provin din mediul rural, iar naveta este costisitoare.
Am mai scris despre asta și am explicat că nu lenea îi ține pe oameni săraci, dar cu toate astea există în continuare mitul acesta că oamenii nu vor să munceacă. Nimic mai fals, oamenii ar vrea să muncească, dar cine să îi ia dacă sunt analfabeți? Puteți deschide câte centre IT vreți, putem construi câte autostrăzi vrem, vor fi inutile, nimeni nu îi va lua!

Știți cine se gândește la oamenii aceștia? Până în prezent PSD, doar PSD și numai PSD! Și fix de aceea PSD nu va dispărea prea curând, pentru că oamenii aceștia nu primesc soluții care să îi scoată din sărăcie ci doar multă condescendență:
  • Ești sărac pentru că nu muncești!
  • Dacă eu am reușit în viață și tu poți!
  • Ajutoarele sociale se duc pe băutură și țigări!
  • Le dăm bonusuri angajatorilor dacă iau oameni din zone sărace, trebuie să meargă!

PNL și USR greșesc grav dacă vor continua să se gândească la acești oameni ca la niște leneși îndărătnici și vor oferi PSD-ului un motiv să existe în continuare.

În prezent sunt în jur de 160.000 de oameni în România fără buletin. Oamenii aceștia sunt neangajabili fără un act de identitate și de multe ori ori nici nu pot beneficia de ajutoare sociale! Uite o măsură concretă!

Vrei să dispară PSD, ajută-i pe oamenii care îi votează de nevoie să nu mai depindă de ei! E atât de simplu! Nu autostrăzile, nu scutiri de taxe pentru angajatori, nu tăieri de ajutoare sociale ci ajutor concret:

  • ajută-i pe acei oameni să învețe să scrie și să citească,
  • ajută-i să își facă buletine,
  • ajută-i să învețe o meserie
  • și terminați cu poveștile astea cu ”sunt săraci pentru că sunt leneși”.



Nu lenea îi ține pe oameni săraci

Ori de câte ori spun chestia asta sunt luat la înjurături că țin PSD-ul sau mi se spune că mănânc rahat. Dar ori de câte ori am fost prin zone sărace ale României (și am fost prin câteva) văd aceeași chestie: oamenii săraci nu pot ieși din nu pentru că nu vor ci pentru că nu pot.

Un articol de acum ceva timp de pe Hotnews spunea că 40% dintre asistații sociali din Buzău sunt analfabeți:

„Din cei 13.000 de asistati social, peste 7.000 au varste cuprinse intre 16 si 25 de ani, dar nu au absolvit decat una sau doua clase de gimnaziu, iar dintre acestia, circa 5.000 semneaza cu degetul”, a declarat miercuri, pentru Agerpres, Ionel Tonciu, directorul AJOFM Buzau.”

Întrebare: Cine va angaja oameni care nu știu să citească sau să scrie în anul de grație 2018?

Chiar suntem atât de naivi să credem că acești oameni își vor găsi locuri de muncă permanente fără să știe să scrie sau să citească? Nu sesizează nimeni faptul că au una sau două clase de școală? Nu face nimeni legătura între ratele uriașe de abandon școlar din mediul rural și sărăcie? Sau tot ei sunt de vină că părinții au preferat să îi trimită cu vaca pe câmp decât să îi țină la școală?

Preferăm să spunem că sunt leneși în loc să admitem că avem o problemă în a înțelege cauzele care duc la sărăcie. Am vrea ca oamenii aceștia să meargă la munca pe câmp ca zilieri pe minimul pe economie fix în lunile în care se culege recolta din care vor trăi un an întreg. Nu vrem să dăm bani de impozite leneșilor care preferă să stea acasă pe ajutor social decât să muncească fără să înțelegem că oamenii aceștia fac alegerea rațională rămânând acasă.


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


Da! ai auzit bine, iau decizia rațională când rămân acasă pentru că au de ales între câteva sute de lei primiți stând acasă sau minimul pe economie, dar trebuie să își plătească naveta (nu sunt locuri de muncă permanente la țară în cazul în care nu știați), mâncarea de prânz, haine, încălțăminte.

Iată ce zice și șeful ANOFM:

Directorul AJOFM Buzau sustine ca acestia nu pot ocupa nici macar locuri de munca necalificate, doarece majoritatea provin din mediul rural, iar naveta este costisitoare.

Dar mulți români preferă să creadă că jumătatea săracă a României e așa pentru că e leneșă, nu pentru că nu i se oferă șansa de a fi altfel. De ce? Pentru că dacă spunem că sunt leneși suntem absolviți de păcatul de a nu face nimic pentru ei.




Cum a schimbat UE viața românului obișnuit, în cifre

Politicienii români au prins gustul discursurilor anti-multinaționale și anti-UE. De partea cealaltă, argumente de genul: Dar uite cu cât a crescut PIB-ul!

Dacă spun cuiva pe stradă că în 2007 PIB-ul României a fost de 125,4 miliarde de euro, iar în 2016 a atins 169 miliarde euro va înțelege ceva?

O creștere de 34,8% în 10 ani e mult sau e puțin? Poate să spună PIB-ul dacă viața românului obișnuit e mai bună? Din păcate nu. Așa că m-am apucat să caut pe Eurostat indicatori sociali și economici care să îmi spună dacă viașa românilor e mai bună sau nu de când România a devenit membră UE. Iată ce am găsit:

UE ne-a băgat mai mulți bani în buzunar

Cel puțin asta susțin statisticile. Din 2007 și până în prezent fondul de salarii la nivelul economiei a crescut cu aproximativ 35,8%, adică în linie cu creșterea PIB-ului. În același timp însă venitul median (adică venitul a 50% + 1) al unei gospodării tipice românești a crescut cu 44,33% în perioada 2007 – 2015. Ritmul de creștere e destul de ridicat dacă avem în vedere reducerea de 25% din sectorul public înregistrată în 2009 și ajustările similare din sectorul privat.

Pe de altă parte însă productivitatea muncii, nu a crescut la fel de mult: doar 22,9% în intervalul 2007 – 2015, ceea ce înseamnă că acele creșteri salariale au mers în parte și spre sectoare în care productivitatea a crescut mai încet decât au crescut salariile sau nu a crescut deloc. Cea mai probabilă explicație e că această diferență se datorează creșterilor salariale din sectorul public.

Dar tot UE ne-a împrăștiat prin toate colțurile Europei

Din 2007 până în 2015 populația României a scăzut oficial cu aproximativ 1 milion de locuitori. Dintre aceștia în jur de 806 mii erau persoane aflate în câmpul muncii, oameni care munceau în România, care plăteau impozite în România, dar mai important însă, erau oameni care contribuiau la creșterea PIB-ului. Acei oameni lucrează acum cel mai probabil în UE. Lipsa lor se simte pe piața muncii în România, acolo unde avem un deficit sever de electricieni, instalatori, mecanici, medici și alții.

Pentru cei care practică aceste meserii însă emigrația a reprezentat o mare oportunitate. Au putut să plece în țări mai dezvoltate economic și să câștige mai mult decât o puteau face în România. Nici cei care au rămas în România nu o duc rău pentru că lipsa persoanelor calificate a dus la competiție între angajatori sau creșterea tarifelor pentru liberi profesioniști.

În același timp însă salariile mai mari s-au tradus în creșteri ale prețurile pe care populație le plătește pentru serviciile prestate de medici, electricieni și celelalte categorii aflate la mare căutare. Și să nu mai zic de bugetul de pensii care e aproape de colaps din cauza scăderii numărului de contribuabili (deși trebuie precizat că nu din cauza românilor care au emigrat s-a ajuns în această situație).

Aș spune că UE ne-a împrăștiat prin toată Europa, dar a și băgat bani în buzunarul românilor care practică meserii pentru care există cerere în UE.

Mai mulți români au acum loc de muncă

În 2007 gradul de ocupare al forței de muncă era de 64,4%. În 2015 atinsese 66%. Gradul de ocupare al forței de muncă arată cât la sută din totalul populației apte de muncă și muncește efectiv. Creșterea poate părea mică, dar având în vedere emigrația puternică și cât de răspândită e munca la negru în România, creșterea e un semn îmbucurător.

Am căutat însă și indicatori care să arate dacă și românii săraci își găsesc mai ușor de muncă sau doar cei cu meserii la mare căutare. Și am găsit la Eurostat un indicator numit: ”Persoane care trăiesc în gospodării / familii cu intensitate a muncii scăzută”. Mai pe românește, indicatorul ne arată câte persoane locuiesc în familii în care membrii nu muncesc deloc sau muncesc cel mult 20% din timpul normat (adică mai puțin de 2 luni și jumătate pe an). În general astfel de gospodării / familii pot fi considerate sărace sau la limita sărăciei. Din acest punct de vedere, în România, oficial, existau 1,67 milioane de persoane care trăiau în astfel de familii în 2007 (suprinzător, nu?). În 2015 numărul scăzuse însă la 1,19 milioane de persoane. Asta înseamnă că viața a jumătate de milion de români s-a îmbunătățit cel mai probabil pentru că, în acești 9 – 10 ani de UE, ei, părinții lor sau alți membrii ai familiei au putut să își găsească un loc de muncă.

Românii săraci și-au îmbunătățit viața

Și nu e propagandă, chiar asta spun cifrele: în 2007 9,4 milioane români, adică 47% din populația totală a țării, erau incluși de Eurostat în categoria ”risc de sărăcie sau excludere socială”, un indicator care măsoară numărul de persoane cu venituri reduse sau care provin din familii fără locuri de muncă (indicatorul de mai sus) și alte criterii legate de sărăcie. În 2015 Eurostat raportează un număr de 7,4 milioane de români aflați în această categorie, adică 37,4% din populația țării. Asta înseamnă că în 9 – 10 ani 2 milioane de români au ieșit din sărăcie. Repet, 2 milioane de români!

Nivelul de privațiune materială (Material Deprivation rate în engleză) era de 54,5% în 2007. Pe românește asta înseamnă că 54,5% dintre români nu aveau bani pentru cel puțin 3 din următoarele 9 lucruri:

  • să fie la zi cu chiria, rata la casă sau plata utilităților;
  • să aibă căldură în casă;
  • să facă față unor cheltuieli neprevăzute;
  • să mănânce carne sau proteine în mod regulat;
  • să plece în concediu;
  • să aibă un televizor;
  • să aibă mașină de spălat;
  • să aibă mașină;
  • să aibă un telefon;

În 2015 procentul scăzuse la 39,5%, o diferență de 15% față de 2007 care se traduce în 3,5 milioane de români care duceau în 2015 o viață mai bună decât în 2007.

Avem mai puține WC-uri în curte

Știți cu toții statistica aia care spune că X% din români au WC în curte. Ei bine, în 2007 41,5% dintre familiile românești nu aveau WC, duș sau baie în casă. În 2015 procentul scăzuse la 30,5%, care, deși în continuare foarte ridicat, e o îmbunătățire considerabilă pentru că acel 11% diferență înseamnă că 2,6 milioane de români au parte de instalații sanitare moderne.

Și nu e vorba numai despre WC în curte ci și despre calitatea locuințelor în general. În 2007 30,7% dintre români trăiau în locuințe cu igrasie, acoperișul stricat, cu infiltrații de apă sau  ferestre care nu izolau de intemperii. În 2015 procentul scăzuse la 12,8%. Asta înseamnă că 3,7 milioane de români care în 2007 locuiau în case umede și reci au acum locuințe decente.

Suntem însă neatenți cu banii

Vrem să ne fie bine, dar mai important vrem să le fie lor bine. Copiii să aibă calculator, soția să nu spele la mână rufele, bunica are acoperișul stricat și vine iarna. Ne-am dus la bănci și ne-am îngropat în datorii pentru că vrem să fie bine, dar asta vine cu un preț, iar acel preț se numește DAE și se măsoară în procente. Românii s-au împrumutat mult în anii de dinainte de criză iar asta se vede și în indicatorii Eurostat:

Dacă în 2007, an în care creditele se dădeau doar cu buletinul, doar 10,7% dintre români aveau facturi de întreținere sau rate la bancă sau chirie restante, în 2015 s-a ajuns la 19,6%, adică aproape dublu. Criza și-a spus cuvântul iar mulți români încă mai au de achitat credite luate la dobânzi foarte mari înainte de 2008.

De asemenea dacă în 2007 46,2% dintre români spuneau că nu ar face față unor cheltuieli neprevăzute, în 2015 procentul a urcat la 51,4%. Da, credite, cheltuieli, dar și o oarecare inconștiență și lipsă de responsabilitate sau educație financiară.

Dar cu sănătatea cel puțin stăm mai bine

Speranța de viață la naștere a crescut de la 73,1 ani în 2007 la 75 de ani în 2015. E mai bine, dar se poate mult mai bine, având în vedere că media UE e în prezent de 80,6 ani.

Și poate că nu ai să crezi, dar în ciuda a ce auzi pe la TV și pe internet, erau mai mulți doctori practicanți în 2015 decât erau în 2007. Astfel, dacă în 2007 aveam 208 doctori la 100.000 locuitori în 2015 proporția ajunsese la 270 doctori la 100.000 locuitori. De ce a crescut numărul de doctori? Ar fi două motive cred eu:

  1. a scăzut populația, deci dacă numărul de doctori a rămas constant sau a scăzut mai puțin decât scăderea populației, s-a înregistrat o creștere a indicatorului.
  2. salarizarea peste medie a unui doctor (da, un doctor în România câștigă peste media veniturilor unui român obișnuit), face meseria foarte atractivă.

Ceea ce nu poate să măsoare însă acest indicator e cât de buni sunt acei doctori sau dacă iau șpagă.

Și apropo de șpagă, în 2007 11,3% dintre români spuneau că nu au putut beneficia de asistență medicală corespunzătoare din cauza costurilor financiare prea mari. Într-o țară în care tratamentul medical era teoretic gratuit (în 2007 nu se introdusese coplata) asta se poate traduce prin ”români care nu au avut bani de șpagă”. În 2015 procentul scăzuse la 8,3% . Cum sistemul medical nu a fost reformat îmbunătățirea se datorează fie faptului că românii au mai mulți bani de dat șpagă fie că au început să se trateze la privat. Cert e însă că accesul la tratament medical s-a îmbunătățit.

Concluzii

UE a ridicat milioane de români din sărăcie și nu o spun eu o spun cifrele seci raportate de INS către Intrastat. Ne-a oferit posibilitatea de a ne face viața mai bună, mai sănătoasă. Ne-a ajutat să punem mancare caldă pe masă, să ne facem casele mai primitoare și să ne cumpărăm lucruri necesare în orice gospodărie.

E adevărat, nimeni nu ne-a dat lucrurile astea pe gratis, am muncit pentru ele, dar dacă nu eram în UE, nu am fi avut niciodată șansa de a face asta.




WC in scoala sau tableta?

Cristian Cojocaru, Samsung: Zona rurală ne doare pe toţi, la nivel de ţară, şi ca dezvoltare a economiei în ansamblu. Cred că este de preferat să avem tablete în şcoli întâi şi abia apoi să rezolvăm cu toaleta din curte. (…) este alegerea corectă pentru că dacă aducem toaleta din curte înăuntru nu ne facem mai deştepţi. Sursa ZF

Declaratia poate parea socanta scoasa din context, dar, este macar argumentata. Autorul afirmatiei este Head of Telecom Division la Samsung Electronics România si este oarecum de inteles ca vede lucrurile in acest fel. Argumentul lui este ca daca vom aduce toaleta din curte in scoala, nivelul educatiei va ramane acelasi.

Un raport al UNICEF pe tema abandonului scolar in Romania (sursa), indica principalele cauze ale abandonului scolar la sat si le clasifica in ordinea importantei:

1. Venituri la limita subzistenţei

2. Nivel redus de educaţie al părinţilor

3. Familie dezorganizată prin divorţ/deces

4. Familie monoparentală

5. Familie reorganizată

6. Copil temporar/permanent în îngrijirea bunicilor/altor rude

7. Situaţie de şomaj în cazul unuia sau a ambilor părinţi

8. Atitudine negativă a membrilor familiei faţă de educaţia copiilor/şcoală

9. Situaţii de abandon în cazul fraţilor mai mari

10. Prestarea unor activităţi lucrative în gospodărie/în afara acesteia

11. Lipsa unor condiţii minimale de studiu acasă

Cel putin pozitiile 1, 2, 7, 8, 9, 10 si 11 sunt cauzate direct de saracie. WC-ul in curtea scolii nu e un semn al lipsei de educatie pe care o tableta il poate repara. WC-ul in curtea scolii e un simbol al saraciei din mediul rural atat din partea locuitorilor cat si din partea autoritatilor. Asta nu intelege tipul de la Samsung. Atunci cand vor exista bani pentru un WC in interiorul scolii ar trebui sa existe si pentru tablete, nu invers.