De ce nu fac mai mulți români shopping online?

A apărut recent un studiu referitor la piața de e-commerce din Europa. Sunt câteva chestii interesante prin el care privesc atât Europa cât și România. Ce m-a frapat pe mine e proporția surprinzător de mică de români care își fac cumpărăturile online, comparativ cu alte țări din Vest, dar și printre vecinii noștri.

Câți români fac shopping online

Doar 26%. În spatele nostru e Ucraina (22%), dar în fața noastră e Bulgaria (31%) și Macedonia de Nord (31%). Asta ne așează comfortabil pe ultimul loc în UE. De remarcat că Serbia e la 46%, Ungaria la 52% și Polonia la 60%

Marea Britanie (87%) conduce clasamentul la nivel de UE (mă rog, cât mai stau pe aici), iar Elveția la nivel european (88%).

Dar ăsta nu e neapărat un motiv să fim supărați. Dacă aș fi Emag mi-aș freca mâinile de bucurie: asta înseamnă că piața de retail online poate crește cu 200% – 300%. În țările vestice a cam atins punctul de saturație în schimb, ceea ce înseamnă că s-ar putea să vedem și ceva competiție pentru Emag (Amazon poate?).

Câți români au internet

O altă statistică interesantă e cea legată de câți români sunt conectați la internet: în 2018 74%. Bulgaria e sub noi cu 67%. O chestie interesantă e că Ungaria e ușor peste noi la 79%, iar Polonia are abia 1% în plus.

De ce nu fac mai mulți români shopping online?

Ce ne spun cele două statistici de mai sus luate împreună? Că în ciuda nivelului similar de penetrare a internetului (74% România, 75% Polonia, 79% Ungaria), în Polonia și Ungaria nr. de oameni care fac shopping online e dublu ca procent față de România.

De ce oare? Îndrăznesc să arunc niște ipoteze:

Relieful țării și rețeaua de drumuri

Polonia și Ungaria sunt două țări destul de plate. Construcția de drumuri nu e atât de dificilă precum în România și nici atât de scumpă (nu mă refer neapărat la autostrăzi). Rețeaua existentă de drumuri de asemenea e mult mai bine pusă la punct în Ungaria și Polonia comparativ cu România. A avea autostrăzi e mai puțin relevant pentru comerțul online, ce contează aici e proximitatea față de hubul logistic. Iar aici vorbim de drumuri decente la nivel județean. Priviți în descrierea de mai jos pe ce loc e România la capitolul ”Logistics Performance”: locul 48.

Haideți să ne uităm la Polonia: locul 28 la capitolul logistică.

Ungaria?Locul 31 la capitolul logistică.

Dispersia populației

Bucureștiul și câteva alte centre urbane probabil că acoperă mare parte din acel 26%. Populația României e însă destul de dispersată în afara acestor centre urbane, care la rândul lor nu sunt foarte mari. Nu doar că nu avem alt oraș peste 1 milion de locuitori, nu avem nici măcar aglomerații urbane peste un milion. De exemplu dacă adunăm populația Galați-ului cu cea a Brăilei nu sărim nici măcar de 500.000 locuitori. Sub 500.000 au Timișoara și Arad adunate.

Și să nu uităm că gradul de urbanizare al României era de 54% în 2018, comparativ cu 71,4% în cazul Ungariei și 60,1% în cazul Poloniei (sursă Wikipedia).

Last mile delivery e problematic

Nu putem vorbi despre e-commerce fără să vorbim despre livrarea bunurilor comandate online. Problema cu Poșta Română și curierii e ceea ce, în limbajul curierul, se numește ”last mile delivery”. Pe scurt lucrurile stau cam așa:

  • când ai cantități uriașe de bunuri care trebuie transportate le poți combina astfel încât să obții eficiențe. La asta se pricep foarte bine firmele de logistică, care transportă milioane de tone de marfă din punctul A în punctul B.
  • când ai cantități mici de bunuri care trebuie livrate eficiențele dispar.

Acest ”last mile delivery” e important pentru că el reprezintă, în medie, 53% din total costuri cu livrarea. Altfel spus te costă la fel de mult să livrezi:

  • un colet de la o distanță de sute de km cât te costă să livrezi
  • același colet de la sediul firmei de curierat până la tine acasă

În zonele urbane dense (gen cartiere rezidențiale de blocuri) poți planifica rutele astfel încât să trimiți o singură mașină care să livreze 20-30 de pachete pe raza a câteva străzi, pentru că ai multe comenzi într-un areal geografic mic. Dar dacă ieși din orașe, datorită densității reduse a populației și a geografiei (vezi mai sus), eficiențele asta dispar. Aceiași problemă apare în orașe atunci când apar blocajele în trafic.

Asta înseamnă că livrarea de colete în zonele rurale e considerabil mai scumpă decât în zonele urbane. Ori, conform statisticilor, 54% din populația României locuiește la sate. În astfel de zone așadar e-commerce-ul nu e la fel de atractiv pentru simplul motiv că e scump să livrezi colete individuale.

Iar firmele de curierat sunt la rândul lor teribil de neserioase când vine vorba de calitatea serviciilor oferite.

Emag încearcă să rezolve problema și a cumpărat o firmă de curierat. Dar nu e suficient dacă piața în sine funcționează pe principiul heirupismului.

Furnizorul de servicii universale

Și aici apare un alt concept interesant: ”furnizor de servicii poștale universale”. Acest furnizor de servicii universale trebuie să asigure servicii poștale în toată țara, indiferent că vorbim de centrul Bucureștiului sau comuna Măciuca din Vâlcea. Ori, din păcate singura companie care a fost desemnată să furnizeze astfel de servicii a fost Poșta Română. Au câștigat titulatura în calitate de unic candidat pentru că nici o altă firmă nu a încercat măcar să le facă concurență.

De ce? Pentru că a livra în afara orașelor e scump și complicat.

Cât despre Poșta Română, a spune că au servicii proaste înseamnă să fiți blânzi cu ei:

  • Nici o altă poștă din lumea asta nu mi-a deschis vreodată plicurile cum a făcut Poșta Română
  • Nici o altă poștă nu mi-a pierdut colete și scrisori cum a făcut Poșta Română,
  • Nici o altă poștă nu mi-a livrat coletele la adrese greșite cum au făcut ei.

Și sunt sigur că și voi ați pățit la fel. Oamenii nu au încredere în Poșta Română pentru a comanda chestii online prin ei, iar asta din păcate se vede. Emag a încercat să colaboreze cu ei, dar momentan doar prin oferirea posibilității de a ridica colete din oficiile lor poștale. Asta e o soluție elegantă la problema ”last mile delivery” pentru că, în loc să vină coletul la tine, te duci tu la colet în zonele rurale mai ales.

Dar trebuie înțeles că serviciile de o calitate sub medie oferite de Poșta Română contribuie la subdezvoltarea e-commerce în România.

Și ca o paranteză: Aceeași Poștă Română va transporta voturile prin corespondență la următoarele alegeri. Ce ar putea să meargă prost în povestea asta?

Preferințe: online vs. în magazin

Eu sunt unul din acei oameni care preferă să cumpere chestii din magazin. Stau 1 oră în librărie frunzărind cărți. Apoi trebuie să iau o decizie: cumpăr cartea de acolo cu 20 de lire sau o iau de pe Amazon cu 15 lire?

Pentru mine răspunsul va fi întotdeauna: iau din librărie. Odată pentru că mi se pare corect față de ei având în vedere că plătesc chirie, salariile angajaților și așa mai departe. Apoi, dacă tot shopping-ul s-ar face online la revedere magazinele mici și căscatul ochilor.

Aparent 48% dintre români preferă să cumpere din magazin la fel ca mine.

Cumva nu cred că asta se întâmplă pentru că românilor le pasă de micile magazine sau librării ci pentru că nu au încredere în magazinele online sau pentru că sunt obișnuiți să facă shopping în persoană, în magazine. În Ungaria procentul e de 37% în timp ce în Polonia e de 2%, cel mai scăzut din Europa.

Iar această neîncredere în magazinele online se vede și în atitudinea românilor. Iată ce zice statistica de mai jos:

  • 3% din români spun că livrarea bunurilor durează prea mult sau au avut probleme cu livrarea acasă.
  • 8% din români spun că au îndoieli vis-a-vis de securitatea tranzacțiilor
  • 6% din români spun că le e teamă că nu vor putea returna bunurile.

Procente mici veți spune, nu spun fix invers, că românilor nu prea le e teamă să facă shopping online?

Dacă vă uitați pe graficele de mai sus referitoare la profilul fiecărei țări, veți observa că în cazul României la metode de plată preferată avem așa:

  • 74% plata cash ramburs în cazul României, dar 43% în cazul Ungariei. Nu știu ce să spun despre Polonia pentru că acolo procentele nu prea au sens (dacă le aduni dau mult peste 100%).
  • 25% plata cu cardul în cazul României, dar 35% în cazul Ungariei. Polonia indică 74% la plata cu cardul, dar nu îmi e clar dacă sunt ok procentele alea.

Lipsa Amazon

Amazon e genul de companie pe care eu personal o urăsc cu pasiune din cauza felului în care face business. Am explicat motivele mele într-un articol scris pe marginea unei declarații a lui Jeff Bezos. Dar Amazon e motivul pentru care shoppingul online e atât de puternic dezvoltat în vestul Europei. Amazon a băgat o gălăgie de bani în centre logistice, marketing, software și altele care îi permit să domine comerțul online și să contribuie masiv la dezvoltarea acestei piețe.

Ca să vă faceți o impresie despre cât de puternici sunt numărați de câte ori apare Amazon în top 3 în țările de mai jos și faceți o comparație cu principalii lor rivali în Europa: Ebay (tot americani) și Alibaba (chinezi).

Dar Emag?

O să mă întrebați? ”Cum rămâne cu Emag?” Emag e o companie românească care de una singură a reușit să împingă piața online de retail înainte alături de celelalte siteuri are grupului Naspers (Fashion Days, olx.ro, autovit.ro și ce o mai avea). Dar Emag, chiar prin grupul Naspers nu are forța financiară pe care o are Amazon. Amazon dă tonul tendințelor în materie de e-commerce, ceilalți (inclusiv Emag) doar imită.

Un exemplu în sensul ăsta e conceptul de ”commingling”, o chestie folosită de Amazon pentru a optimiza costurile logistice, dar care poate genera probleme uriașe dacă nu e folosit cum trebuie. E genul de chestie care te face să înțelegi ce înseamnă cu adevărat o companie gigant.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu vorbesc de rău Emag. Dacă România era atractivă pentru Amazon s-ar fi băgat pe piața asta de mai mult timp. Faptul că nu au facut-o arată că România era mult prea mică pentru ei. Cu atât mai mult trebuie apreciat că Emag a preluat frâiele e-commerce-ului românesc și a ajutat la dezvoltarea acestui sector în România.

Și investițiile Emag vor aduce beneficii în continuare pentru că, așa cum spuneam mai sus, piața românească poate să crească de 2 – 3 ori în volum față de unde e acum. Iar mare parte din acea creștere va merge către Emag care deja are o poziție solidă nu doar în România ci și în Ungaria și Bulgaria. Ba mai mult, Emag încearcă să intre și în alte țări din Europa Centrală și de Est. Una peste alta ce face Emag e perfect în linie cu ce ar trebui să facă o companie de dimensiunea și cu resursele lor.

Concluzii

Piața de retail online poate crește de 2 – 3 ori în volum în anii următori. Cât despre români, ei nu cumpără mai mult online (momentan) pentru că:

  • Rețeaua de drumuri către zona rurală nu e prea grozavă (autostrăzile nu ajută în cazul ăsta)
  • Populația e dispersată iar geografia țării (munți fix în mijloc) nu ajută
  • Sectorul logistic e slab dezvoltat în România în afara orașelor
  • Rețelele logistice din afara orașelor se bazează pe Poșta Română, instituție rămasă mult în urmă logistic.



Inegalitatea economică în România e în creștere

Că inegalitatea economică e în creștere în România nu ar trebui să fie un secret pentru nimeni. Cu un PSD mai de dreapta decât Opoziție nu e de mirare că asta se întâmplă.

Dar ca să nu credeți că sunt eu nebun și inventez chestii iată ce zice serviciul de statistică al Uniunii Europene (Eurostat):

Ce reprezintă cifrele alea?

Conform Eurostat acele cifre exprimă valoarea unui indicator numit ”income quintile share ratio”. Acel indicator reprezintă:

the ratio of total income received by the 20 % of the population with the highest income to that received by the 20 % of the population with the lowest income, known as the income quintile share ratio. In 2017, the income quintile share ratio in the European Union (EU) was 5.1.

Pe românește acel indicator este dat de raportul dintre:

  • venitul total obținut de cei mai bogați 20% dintre cetățeni
  • venitul total obținut de cei mai săraci 20% dintre cetățeni

Altfel spus măsoare de câte ori sunt mai bogați cei mai bogați 20% față de cei mai săraci 20%.

Cât de mare e inegalitatea economică în România?

Ce spun datele așadar? Ei bine, în România anului 2017 cei mai bogați 20% dintre români câștigau de 6,5 ori mai mult decât cei mai săraci 20% dintre români. Un an mai târziu raportul crescuse la 7,2%.

Așadar distanța dintre bogați și săraci a crescut substanțial în 2018 față de 2017. Dar celelalte țări din Centrul și Estul Europei? Păi:

  • Bulgaria: Indicatorul scade de la 8,2 la 7,66. Tot mai mare decât România, dar în scădere.
  • Ungaria: Indicatorul crește ușor de la 4,3 la 4,4. E cu mult sub valoarea din România însă.
  • Cehia: Indicatorul scade de la 3,4 la 3,3. Valoarea indicatorul e considerabil sub cea din România.
  • Slovacia: Indicatorul e la 3,5, considerabil sub cel din România. Din păcate nu avem date pentru 2018.
  • Serbia: Indicatorul e cu mult peste cel al României având o valoare de 9,4. Serbia nu e însă o țară membră a Uniunii Europene.

Și apropo de UE, media Uniunii Europene e de 5,1, mult sub valoarea înregistrată în România. Dacă vreți să vedeți cum arată indicatorul pentru restul UE, iată și o versiune cu hartă:

PSD partid de dreapta

Am mai zis că PSD nu e partid de stânga ci de dreapta. Multe dintre politicile lor au fost orientate spre cei bogați. Au scăzut taxele, au făcut achiziția unei a doua locuințe mai ușoară, vor aurul înapoi în România și așa mai departe.

Ei bine, iată încă o dovadă că PSD e partid de dreapta: au luat atât de multe măsuri sociale încât inegalitatea economică a crescut în România.

Unde se vede inegalitatea economică cu ochiul liber?

Cunosc mulți oameni care nu ies din bucățica lor de lume și nu văd România reală (aia din afara Bucureștiului și a câtorva alte orașe mari). Merg la mall, stau în apartamente în zone bune, își fac vacanțele în străinătate. Sunt genul care îi trimit pe săraci la muncă. Ei bine, nu trebuie să faceți mare efort pentru a vedea diferențele dintre români. E suficient să mergeți pe jos în Berceni, Titan, Drumul Taberei sau prin alte zone similare.

Eu am luat-o la pas de la Apărătorii Patriei spre Piața Sudului (cartier Berceni):

Vânzătoare de legume și flori

Vânzător ambulant de ziare

Doamnă care vinde porumb pentru fiert

Domn care cumpără porumb de fiert

Bătrâne vânzând busuioc și alte zarzavaturi

În pozele de mai sus sunt oameni în vârstă care vând nimicuri. Câți bani credeți că fac într-o zi dacă vând legătura de mărar sau busuioc cu 2 – 3 -5 lei? Câți bani face bătrâna care vinde porumb?

Fac oare 50 de lei într-o zi? Merită? Pentru ei, da! Au pensii mici (400 – 500 lei) așa că cele  36 de grade la umbră nu îi descurajau.

Sărăcia nu a plecat niciodată din România, doar am început să o împingem la marginea orașului, ca să nu ne mai deranjeze la ochi.




Florin Cîțu, producția industrială și catastrofele economice

Câteodată mă întreb de ce mai scriu despre Florin Cîțu. Nu de alta, dar are deja un istoric lung de afirmații înșelătoare, pline de omisiuni sau manipulări. În fine, ultima lui postare e un exemplu perfect în acest sens:

Titlul cu caps lock:

GAME OVER- Productia industriala s-a PRABUSIT!

DA MAI DEPARTE #RomaniiTrebuieSaStie

Productia industriala s-a CONTRACTAT in mai fata de aprilie dar si fata de mai anul trecut.

GATA. CRIZA nu mai poate fi ascunsa de guvern.

CE a descoperit masluirea datelor din buget si a productiei agricole. INS nu mai are ce face si incepe sa publice, partial deocamdata, cifrele DEZASTRULUI ECONOMIC.

In primele luni de guvernare vom arata ca totul a fost premeditat de PSD+ALDE. Subminarea econmiei nationale cu PREMEDITARE. Vor plati TOTI!

Prăbușirea producției industriale

Când cineva zice ”Producția industrială s-a PRĂBUȘIT” te gândești că a avut loc o scădere puternică a producției industriale.

Când vă uitați în schimb la graficul postat de Florin Cîțu vedeți că acea prăbușire a fost…1,7%! 

Și evident că această prăbușire masivă de 1,7% (sunt ironic) e în întregime vina PSD. Doar că realitatea e diferită de ce vrea domnul Cîțu să creadă. Iar acea realitate e accesibilă tuturor, inclusiv parlamentarilor care au consilieri plătiți din bani publici.

Producția industrială în Uniunea Europeană

De exemplu dl. Cîțu putea citi pe Profit.ro următoarele:

Față de mai 2018, producția industrială din România s-a redus cu 2,3%, al treilea mare declin la nivelul UE, după Malta (-5,1%) și Germania (-4,3%). În UE, producția industrială a urcat cu 0,4% în ritm anual, iar în zona euro creșterea fost de 0,5%. 

Având în vedere că e și economist putea merge direct la sursă: Eurostat. Dar e ok, o fac eu dacă el nu vrea (via Eurostat):

Câteva chestii de metodologie:

  • Am luat ca termen de comparație Germania (principalul nostru partener în materie de industrie), vecinii noștrii din UE, UE – 28 și Zona Euro.
  • Producția industrială cuprinde: minerit, producție manufacturieră, gaz, electricitate, abur și aer condiționat și construcții.
  • Datele sunt ajustate sezonier și calendaristic
  • Indicatorul e ”volume index of production”
  • Punctul de referință al seriei de date e anul 2015 (adică indice din dreptul fiecărei țări e raportat la momentul 2015).

Haideți să ne concentrăm pe 2019:

Treaba stă așa dacă vom compara cele mai recente date cu situația din ianuarie 2019 (decembrie e lună cu variație de stocuri):

  • Germania: Scădere (1 punct). Repet: Germania e principalul nostru partener comercial, inclusiv în materie de industrie.
  • Zona Euro: Scădere (0,6 puncte)Zona Euro cuprinde și ceilalți mari parteneri comerciali ai României: Franța, Italia, Olanda.
  • România: Creștere (0,8 puncte). 
  • Slovacia: Scădere (0,2 puncte) – date la nivelul lunii aprilie 2019 însă, nu mai.
  • Ungaria: Creștere (5,7 puncte).
  • Polonia: Creștere (3 puncte).
  • Cehia: Creștere (3,3 puncte)
  • Bulgaria: Scădere (0,8 puncte).

De ce nu se vede scădere asta și în alte țări din zonă? Păi se vede: Slovacia și Bulgaria sunt și ele pe scădere. Polonia, Cehia și Ungaria în schimb sunt pe creștere raportat la începutul de an. Dar dacă ne uităm cu atenție putem observa că:

  • Polonia a scăzut și ea Mai vs. Aprilie și a revenit la nivelul din Martie
  • Ungaria a scăzut și ea Aprilie vs. Martie apoi a revenit pe creștere
  • Cehia e singura cu creștere constantă.

Ce înseamnă cifrele astea?

Înseamnă că producția industrială în țările care sunt principalii parteneri comerciali ai României e în scădere. Asta în schimb trage în jos și producția industrială din România, aflată încă pe creștere dacă ne raportăm la începutul de an. Iar asta se întâmplă pentru că piața internă e relativ mică iar o mare parte din industria manufacturieră merge spre Zona Euro.

Activitatea economică din Uniunea Europeană încetinește. De ce? Pe scurt pentru că:

  1. Efectul măsurilor de QE începe să dispară
  2. Economia e ciclică și ne așteaptă o recesiune în următorii ani.

Acum ce facem, spunem că și scăderea din Germania și Zona Euro e tot vina PSD?

Concluzii

M-am săturat de câte ori a trebuit să fac pe fact checker-ul la afirmațiile lui Florin Cîțu. Și mai tot timpul dă cu virgulă. Nici în cazul de față nu e diferit:

  • catastrofa e de fapt o scădere de 1,7%
  • evoluția negativă nu poate fi imputată PSD



Nu ne-a fost niciodată mai bine de atât

E ușor să pierzi lucrurile din perspectivă atunci când mulți dintre influencerii din România țipă ca din gură de șarpe că totul se duce de râpă. Dar dacă faceți un pas înapoi și încercați să priviți lucrurile în perspectivă, veți rămâne surprinși (via Marcin Piatkowski):

Ce aveți acolo e PIB / capita în țările foste comuniste în 5 momente diferite ale istoriei:

  • 1870
  • 1913 – înainte de Primul Război Mondial
  • 1937 – înainte de al Doilea Război Mondial
  • 1950 – imediat după instaurarea comunismului
  • 1989 – după căderea comunismului

Acel PIB / capita nu e însă în valori absolute ci raportat la PIB/capita al Franței. De ce comparația asta? Pentru a măsura în ce măsura țările din Europa Centrală și de Est sunt mai aproape sau mai departe de nivelul de trai și dezvoltare economică din Franța.

Și Românie e inclusă în comparație, deși datele pentru 1870 lipsesc. Chiar și așa ne oferă ocazia de a vedea un secol de evoluție economică.

Câteva comentarii

Multe lume nu înțelege ce înseamnă un război pentru o țară: nu doar morți ci și o cădere abruptă a standardelor de viață și a activității economice. Țările mari (Franța, Germania, Marea Britanie) au resurse mult mai bune decât țările mai mici. E așadar normal ca un război să afecteze mai puternic o țară mică decât una mare ca și nivel de dezvoltare economică. Chestia asta se vede clar în cazul României: PIB/capita vs. Franța scade în intervalul 1913 – 1937. În Bulgaria, Cehia, Ungaria și chiar Polonia el crește însă. De ce evoluția divergentă în cazul României?

Din cauza faptului că România anului 1913 era Vechiul Regat (Moldova, Muntenia și Dobrogea). România anului 1937 era România Mare, cu provincii precum Transilvania, Bucovina sau Basarabia. Transilvania și Bucovina erau printre cele mai sărace regiuni ale Imperiului Austro-Ungar, în timp ce Basarabia era și mai mult în urmă.

Cât despre PIB / capita, veți fi surprinși, dar PIB/capita era mai mare în perioada Vechiului Regat decât a fost mult timp după Marea Unire.

Așadar alipirea unor provincii mai sărace, războiul, inflația de după Primul Război Mondial, apoi criza economică din 1929 au dus la o accentuare a decalajului de dezvoltare a României față de Vest.

Datele din 1950 reflectă situația după Al Doilea Război Mondial: o economie ieșită din război, a unei țări ocupate armata sovietică.

1989 se observă o diminuare a decalajelor, dar considerabil mai mică decât a celorlalte țări.

România vs. celelalte țări din ECE

De ce toate celelalte țări au performat mai bine decât România? De multe ori răspunsul e pur și simplu unul care ține de geografie:

  • Cehia și Polonia au acces la uriașa piață germană înainte de 1950 și după 1989.
  • Estonia, Letonia și Lituania au acces la piețele nordice

Ce mă surprinde în acele date e Bulgaria. Bulgaria e consistent peste Ungaria conform acelor date. E un pic straniu și diferit de ceea ce știam eu legat de evoluția celor două țări.

România a fost o țară mai săracă decât celelalte. A pornit de jos, de la un nivel de sărăcie aproape unic în Europa vremii.

Apoi a fost afectată disproporționat de mult de Primul și al Doilea Război Mondial. Cehia, Slovacia, Polonia nu au fost invadate în Primul Război Mondial. România a fost în ambele războaie. Reparațiile de război plătite după al Doilea Război Mondial au atârnat și ele greu. Dar mai greu au atârnat politicile economice dezastruoase ale lui Nicolae Ceaușescu, în special cele puse în practică odată cu întoarcerea sa din China și Coreea de Nord.

Comunismul românesc a fost diferit, dar a fost și mult mai apăsător și cu efecte mai dezastruoase asupra economiei față de ce s-a întâmplat în celelalte țări ale Europei Centrale și de Est.

Concluzii

Ne e mai bine acum decât ne-a fost vreodată. Dar nu trebuie să uităm că suntem încă departe de celelalte țări din regiune. În același timp poate ar trebui să ne uităm și de unde am plecat, cât de săraci erau bunicii noștri și unde suntem noi.

 




O stenogramă cu triste amintiri din Epoca de Aur

Am dat la un moment dat pe Contributors peste o stenogramă a unei ședințe a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. (era pentru întâlnirea din ziua de 17 decembrie 1981). Trecând prin ea mi-am adus aminte de Elena Ceaușescu, femeia care a făcut mai mult rău mișcării feministe în politică din România decât orice în istorie.

Și ca să înțelegeți concret la ce mă refer, la ședința asta de care vă ziceam se discuta acordarea unui ajutor Poloniei, care avea probleme cu mâncarea, cărbunele și aproape orice. La ședință erau oameni importanți și evident tovarășul Nicolae Ceaușescu, dictator șef. Lângă el nelipsită era Elena Ceaușescu.

Stenograma asta reușește cumva să prindă esența comunismului ca într-o piesă de teatru. Nu trebuie să pierzi sute de ore ca să înțelegi politica Partidului Comunist Român din anii 80. E suficient să citești stenograma asta și vei rămâne cu o imagine fidelă a situației.

Textul e un pic lung, dar se citește ușor. Trecând prin el nu îmi dădeam seama dacă e o scenă din Leana și Costel sau o piesă din Caragiale. Probabil un pic din amândouă.

Citiți, merită!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, am convocat această şedinţă pentru a vă aduce la cunoştinţă că polonezii s-au adresat tuturor ţărilor socialiste, cu o cerere de ajutor, în alimente, medicamente şi orice.

În practică, se pare că nu au nici o rezervă; nici de 3 zile, nici de 2 zile, nici de 5 zile!

Tov. Ion Ioniţă: Tovarăşe Ceauşescu, eu înţeleg ajutor în sensul că trebuie să-l plătească.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Cât au ei de plătit!

Tov. Ion Ioniţă: Au cărbuni.

Tov. Elena Ceauşescu: Este normal să-l plătească. Nici nu se poate altfel!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, dacă o să putem să dăm ceva, vor trebui să plătească.

Tov. Elena Ceauşescu: Nu suntem noi ţara să-i ajutăm pe polonezi, care au materii prime mai multe.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Ei au rezerve mari şi la ţărani.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă ar fi avut rezerve la ţărani, nu ar fi mers la import. Tot timpul au fost importatori. Este adevărat însă că au şi consumat foarte mult; şi cereale, şi carne au importat tot timpul.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Cam 100 mii de tone.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Au importat mult! În ultimii trei ani nu au mai exportat nimic.

Sigur, o să trebuiască să le dăm ceva, dar trebuie să le spunem că trebuie să ne plătească în materii prime, să ne dea cărbune, cocs.

Tov. János Fazekaş: Sulf.

O chestie de tristă amintire sunt rațiile pe care trebuiau sa le suporte românii. Una din soluțiile propuse de Ceaușescu pentru a ajuta Polonia e ca românii de rând să renunțe la o parte din rațiile lor de mâncare, nicidecum să ia din ce mergea la export:

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi, cel mai mult, trebuie să vedem din exportul nostru, exportul care îl avem prevăzut să dăm ceva. Însă, tovarăşi, eu mă gândeam şi aşa: eventual, să discutăm cu cetăţenii şi să renunţe, anul viitor, la 1 kg ulei şi la 1 kg de carne. Spre exemplu, din 62 kg carne să mănânce 61 kg – asta numai în primele 6 luni – şi dincolo, ar însemna ca în loc de 31-32 kg, să mănânce 30 şi ceva de kg.

Tov. Aneta Spornic: Şi zahăr.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Zahăr au.

Tov. János Fazekaş: Au avut o producţie bună de zahăr în acest an şi pot să-şi acopere nevoile.

Tov. Nicolae Ceauşescu: La consumul de 62 kg de carne; în fond, 5 kg pe lună, ar însemna [ca românii] să renunţe la 300 grame – dar nici 300 grame – cam 200 grame.

Mă gândesc, de aceea, ca să convocăm Biroul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, pe toţi, şi să discutăm cu oamenii, să le spunem, să le arătăm că este nevoie să acordăm un ajutor plătit.

Tov. János Fazekaş: Este cel mai bine aşa.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă vor fi de acord, este bine, dacă nu, mai vedem. Dar acest lucru înseamnă, pe lună – aşa cum am spus – cam 200 grame [de] carne, din 5 kg şi ceva …! Sigur, carne şi preparate din carne. Deci, pe 6 luni, ar trebui să renunţe la 1 kg şi acest lucru numai în prima parte a anului viitor. Eventual, 1 kg sau o jumătate de kg ulei. Noi, în oraşe, dăm cam 600.

Tov. Cornelia Filipaş: Tovarăşe secretar general, în oraşe 900 şi la ţară 500.

Tov. Ana Mureşan: Tovarăşe secretar general, pe primele trimestre este mai puţin, deoarece şi planul este mai mic. Nu sunt aceleaşi nivele (sic!) de consum ca pe trimestrul IV.

Deci se lua de la gura populației pentru a ajuta pe polonezi, dar de fapt ajutorul era plătit. Și când credeai că ai scăpat de Elena Ceaușescu…

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, ceva grâu le putem da; numai la carne şi ulei este problemă, restul le putem da din rezervă. De asemenea, să mai vedem ceva medicamente.

Tov. Elena Ceauşescu: S-au îmbolnăvit stând …!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Spun că nu au medicamente.

Tov. Elena Ceauşescu: Dacă lucrau, nu se întâmpla asta.

[…]

Tov. Gheorghe Rădulescu: Este cel mai simplu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dimpotrivă! Nu este deloc simplu.

Deci, ce facem?

Tov. Elena Ceauşescu: Să plătească în orice caz.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Atât am putea să facem.

Tov. János Fazekaş: Şi, oricum, este mai bine să discutăm cu oamenii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Oricum, trebuie să înţeleagă polonezii că trebuie să ne plătească; chiar dacă discutăm cu oamenii, tot trebuie să plătească.

Tov. Elena Ceauşescu: Au materii prime.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să fie chemat ambasadorul aici, să vedem ce înţeleg ei prin acordarea acestui ajutor; să spunem că noi vrem să discutăm cu oamenii, dar oricum trebuie să plătească.

Tov. Elena Ceauşescu: Nu facem filantropie cu ei!

Tov. Dumitru Popescu: Poate ar fi bine de dat nişte produse industriale, confecţii, încălţăminte.

Tov. Elena Ceauşescu: Lasă …!

Tov. Dumitru Popescu: Mă gândesc că ar fi mai uşor şi pentru noi.

Tov. Elena Ceauşescu: În fond, şi confecţiile sunt tot materii prime.

Tov. Dumitru Popescu: Da, dar avem mai din abundenţă (sic!).

Tov. Nicolae Ceauşescu: Se îmbracă cu ce au. Nu au ajuns să fie dezbrăcaţi!

Evident că nu se făcea filantropie între țările din lagărul comunist, fiecare se descurca cum putea. Dar e de-a dreptul trist să vezi cu câtă vehemență tovarășa Ceaușescu Elena repeta că nu facem filantropie.

O altă amintire tristă pentru părinții și bunicii noștri e că în România în perioada aceea se lucra și sâmbăta. Nu de alta, dar dacă se odihnea prea mult, mintea începea să prindă idei, și nimeni nu își dorește asta într-un regim totalitar:

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu înţeleg de ce s-au apucat acum să hotărască să lucreze sâmbăta.

Tov. Ilie Verdeţ: Nu aveau şi aşa destule probleme; pur şi simplu acum vor să le rezolve pe toate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu acum trebuie să se apuce să rezolve această problemă. În general, cu sâmbăta nu sunt ei singurii.

Tov. Elena Ceauşescu: Care nu lucrează [sâmbăta]?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da; sunt şi ungurii.

Tov. Petre Lupu: Cehii şi nemţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu ştiu cum nu lucrează sâmbăta, dar lucrează în alte zile.

Tov. Elena Ceauşescu: Lucrează în alte zile mai multe ore.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Lucrează 9 ore pe zi; asta de abia este o dezorganizare (sic!).

Tov. Ilie Verdeţ: Unde sunt două schimburi, lucrează într-o zi mai mult, de exemplu, 9 ore.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Toţi au, în total, 45-46 ore pe săptămână, dar lucrează mai multe ore în alte zile, pentru a acorda această sâmbătă liberă.

Noi de când ne străduim să dăm o sâmbătă liberă, şi nu reuşim. Sigur, trebuie şi o bună aprovizionare, ca să se lucreze; practic, dacă se lucrează bine în celelalte zile, se poate face producţie.

Tov. Elena Ceauşescu: Noi lucrăm, câteodată, şi duminica şi nu facem planul!

Aș remarca aici pluralul: ”noi lucrăm”. Cine era acel noi, că tovarășa sigur nu lucra?! Și vă spuneam de ce se întâmplă când ai prea mult timp liber, iată cuvinte de înțelepciune de la tovarăș:

Tov. Nicolae Ceauşescu: În toate ţările, şi capitaliste, cu şomajul acesta, cu această problemă, acest lucru duce la anarhie şi la toate celelalte. Omul care nu lucrează, mai stă de vorbă, stă pe stradă, la cafenele. De aceea au probleme şi cu tineretul, şi cu toţi ceilalţi. Nu s-a ajuns să se organizeze timpul şi să-l folosească aşa cum trebuie. Dar, mă rog, aceasta este o altă problemă, nu o discutăm acum.

Deci, tovarăşi, să procedăm aşa, să discutăm şi în Biroul Executiv al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste şi să încercăm să facem ceva; să nu facem public, să discutăm în adunări generale.

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie, în orice caz, chemat ambasadorul polonez şi întrebat despre ce este vorba, ca să ne lămurim şi noi, ce înţeleg prin acest ajutor, despre ce este vorba, ca să nu lăsăm aşa această problemă.

Tov. Ştefan Andrei: Comunicarea s-a primit de la Varşovia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Atunci să procedăm aşa, şi pe urmă vom stabili şi cu ce să plătească.

Tov. János Fazekaş: Să ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, că la alimente au o mare neacoperire în balanţa lor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Asta nu le-o putem acoperi noi!

Tov. János Fazekaş: Dacă se pot da cât mai puţine alimente şi să le dăm altceva în loc.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În primul rând, au probleme cu alimentele şi medicamentele. Acest lucru ne-au comunicat.

Tov. Ştefan Andrei: Comunicarea spune aşa:

1. La benzină şi motorină, situaţia este catastrofală.

2. Situaţie deosebită la detergenţi, săpun, alimente şi medicamente; chiar pansamente.

3. Făină de grâu pentru pâine.

4. Carne, untură, unt, ulei comestibil.

Ei bine discuția ajunge cumva la detergenți. Știți voi, chestia aia cu care spălăm rufe, cu care spălăm pe jos (tot detergent e și ăla), cu care spălăm chiuveta, vasele și așa mai departe. Aparent România avea ceva probleme cu producția de detergent, motiv pentru tovarășa Elena Ceaușescu să se plângă:

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nimeni, la ţară, nu folosea detergenţi, toată lumea, la noi, îşi făcea săpun. Nu rămâne nimeni fără săpun!

Tov. Elena Ceauşescu: Toată lumea s-a învăţat să folosească numai detergenţi!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Puţin s-a întins spălatul acesta cu detergenţi.

Tov. Elena Ceauşescu: Se spală până şi duşumeaua cu detergenţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aşa este! Înainte se punea puţină sodă în apă şi spăla foarte bine.

Tov. Elena Ceauşescu: Detergenţii se consumă foarte mult şi în industrie.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi cenuşa se folosea; o puneau în apă şi cu leşia spălau.

Tov. Elena Ceauşescu: Ar trebui să vedem o dată cât se consumă în industrie, pentru că – aşa cum am spus – se consumă mult şi aici; şi în industria sârmei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este pur şi simplu puţin …!

O altă chestie interesantă în stenograma asta e următoarea discuție despre consumerism, capitalism și neocolonialism. Citiți vă rog:

Tov. Nicolae Ceauşescu: Concepţia societăţii de consum a prins şi la noi; ceea ce este condamnat acum. Aţi mai auzit pe [Ronald] Reagan vorbind de societatea de consum?! A spus că de 50 de ani s-au făcut greşeli în economie. Şi aşa este. Nu s-a văzut decât consumul şi risipa. Din păcate, şi la noi – şi mai avem încă oameni care au rămas prizonierii acestei concepţii, deşi noi am combătut acest lucru şi la Congresul al IX-lea, şi la Congresul al X-lea şi la Congresul al XI-lea ale partidului.

Sigur, capitaliştii au voie să-şi creeze pe seama coloniilor (sic!). Aduceau turcii, îi plăteau mai ieftin, făceau ce făceau, şi este un fel de sclavagism modern. Cum era în antichitate.

Tov. Elena Ceauşescu: Acum este la fel!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aşa-zişii „cetăţeni liberi” şi „lumea liberă” nu muncea (sic!), munceau sclavii pentru ei şi atunci puteau să ducă viaţa pe care au dus-o. Chiar în Grecia, şi în Roma, pe asta se bazau, pe sclavii din „lumea a III-a”, din colonii. Sovieticii s-au gândit şi ei că este bine să aibă şi ei „sclavii” lor! Dar asta, până când unul câte unul …! Ce s-a întâmplat în Polonia, în Ungaria este, de fapt, o răbufnire a acestei tendinţe coloniale, dar n-au fost pregătiţi; doresc să continue această situaţie, dar este mai greu.

Chiar acum, în Belgia, se constituie guvernul – aşa s-a anunţat – numai în condiţiunile în care se va reduce venitul real cu 3%. Astea sunt tratativele între socialişti şi liberali. Dacă nu se cade de acord, nu formează guvernul; trebuie să fie de acord cu reducerea cu 3% a venitului real. Madam [Margaret] Thatcher a fost mai radicală! [Ronald] Reagan a făcut mult mai serios, a început cu învăţământul, cu sănătatea, cu asistenţa socială. A redus aici şi dobânzile, urmând ca pe spatele ţărilor în curs de dezvoltare, a altor ţări, să-şi asigure mijloacele de înarmare.

igur, în practică şi în ţările socialiste se întâmplă cam acelaşi lucru. Sigur, se străduiesc să mai menţină. De fapt, ungurii au spus oficial că vor ajunge la 90% faţă de 1980.

Tov. Ilie Verdeţ: Acelaşi lucru se conturează în Cehoslovacia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Polonezii au redus cu vreo 20%.

Dar astea sunt alte probleme. Atunci, tovarăşi, să procedăm aşa, să vedem ce spun şi oamenii. De acord?

(Toţi tovarăşii sunt de acord).

Atunci ridicăm şedinţa.

Ceaușescu înțelea că politica externă a URSS era neocolonială la rândul ei, cu Ungaria și Polonia menționate ca și țări unde aceste tendințe se văd clar. Înțelea probabil că toate țările din lagărul comunist erau în orbita URSS, motiv pentru care politica externă a României s-a străduit să se îndepărteze cât a putut de Moscova.




România și deficitul ei de cont curent

Alphaville, unul din blogurile celor de la Financial Times e probabil cea mai interesantă sursă de informații financiare gratuite de pe internet. Și spun asta pentru că oamenii vin cu chestii care te fac să zici: ”Aha…ok, asta explică multe!”. Un exemplu excelent în sensul ăsta ar fi un articol despre țările care înregistrează mai mereu deficite de cont curent:

The best way to spot problems in a country’s accounts, according to King, is to figure out which countries have run persistent current account deficits. The longer a deficit goes on, the deeper the entrenchment and the harder the adjustment when capital decides to flee. In national accounts, it often doesn’t pay to continuously depend on the kindness of strangers.

Ce spun ei e că țările își schimbă cu greu obiceiurile când vine vorba despre deficite. Prin urmare, dacă ne uităm la istoricul lor putem să înțelegem care sunt șansele ca o nouă criză cauzată de un deficit de cont curent să se petreacă.

Înainte de toate însă, câteva explicații:

Ce e contul curent

”Deficitul de cont curent” și ”deficitul bugetar” vor fi expresiile care vor domina discursul economic în 2019 și 2020. Suntem obișnuiți cu termenul de ”deficit bugetar”, dar nu și cu cel de ”cont curent”.

Pentru a înțelege ce înseamnă cont curent atunci când vorbim de economia unei țări trebuie să vă gândiți la un cont curent bancar.

Un cont curent bancar e un cont deschis la o bancă unde, dacă ești un om normal:

  • îți intră banii din salariu sau alte surse, astea apar cu plus în extrasul de cont
  • îți ies bani pentru diverse cheltuieli, rate la credite și altele. Astea vor apărea cu minus în extrasul de cont.

La fel e și cu țările, doar că acolo nu există 1 singur cont bancar pentru țară ci milioane de conturi. ”Contul curent” la nivel de economie a unei țări înseamnă să aduni tot ce e în ”conturile” din România:

  • toate intrările de bani în România venite din străinătate. De exemplu dacă o firmă din România vinde utilaje către o firmă din Anglia, acei bani vor apărea ca un plus în ”contul curent” al României. Le fel pentru servicii furnizate de firmele românești celor din afara României. Orice bani care intră în conturile bancare românești din străinătate vor fi considerați ”venit” în contul curent al României și vor apărea cu plus.
  • toate ieșirile de bani din România către străinătate. De exemplu dacă o firmă din România cumpără echipament din Germania, va trebui să facă plăți către furnizorul său neamț. Acei bani vor fi virați din contul său bancar. La fel pentru orice servicii plătite de firme românești către furnizori străini. Banii care ies din România și merg în străinătate vor fi văzuți drept ”cheltuieli” în contul curent al României și vor apărea cu minus.

Atenție, aici intră TOATE intrările și ieșirile de bani în și din România, atât private (companii, cetățeni români), dar și guvernamentale (adică ale primăriilor, Ministerul de Finanțe etc.).

Deficitul și surplusul de cont curent

Contul curent e așadar ca un cont bancar, doar că este al României ca țară și intrările și ieșirile se contabilizează în raport cu străinătatea. Ce e deficitul de cont curent atunci?

Păi la final de lună te uiți la extrasul bancar și vezi ce mai ai acolo. Dacă ai primit mai mult bani decât ai plătit atunci ai un surplus în contul curent. Tradus la nivelul economiei, dacă intră mai mulți bani decât ies din economia României atunci avem un surplus de cont curent.

Dacă la final de lună ai cheltuit mai mult decât ai primit ca venituri atunci vei avea un deficit. E posibil să ai deficit? Da, îți iei un overdraft de la bancă sau un credit de consum ca să plătești mobila în casă ori să faci renovări. La nivel de economie, e posibil să ai un deficit de cont curent atunci când economia are nevoie să cumpere lucruri din afară.

Problema cu deficitul de cont curent

Haideți să revenim la ideea cu contul bancar. E rău dacă îți cumperi mobilă și electrocasnice în casă și cheltui timp de câteva luni mai mult decât câștigi? Ce faci în cazul ăsta? Te duci la bancă și iei un credit. Banii ajung în contul curent și îți faci treaba. Apoi timp de 1, 2, 5 sau mai mulți ani trebuie să returnezi banii plus dobândă.

Sau poate te ajută părinții cu bani și atunci chiar dacă veniturile tale sunt mai mici decât cheltuielile, ai de unde acoperi.

Așadar un deficit temporar e ok. Când vorbim despre o economie ”temporar” poate înseamna și ani de zile, dar aici intervine un factor important: ce faci cu banii.

Dacă îți iei un credit și îți cumperi o mașină de spălat e un lucru bun. În loc să pierzi 2-3 ore la fiecare câteva zile spălând de mână haine o face mașină. În timpul ăla te poți odihni și vei fi mai productiv la muncă.

Dacă deficitul de cont curent rezultă din faptul că firmele românești cumpără utilaje pentru producție din Germania e un lucru bun. Pe termen lung vor produce mai mult și vor vinde la prețuri mai bune decât dacă ar produce cu utilaje vechi.

Dar dacă îți iei un credit de la bancă și în loc să îți cumperi mașină de spălat spargi banii pe femei și băutură? Te face mai productiv treaba asta? Nu.

La nivel de economie, dacă banii care intră în economie sunt folosiți pentru a finanța consum pe termen scurt, atunci chestia asta nu e ok. Ca o paranteză, consumul în general nu e un lucru rău. Oamenii trebuie să consume. Problema apare când economia respectivă DOAR consumă și produce prea puțin.

Nu poți cheltui la nesfârșit mai mult decât încasezi. Poți să te împrumuți pentru a acoperi temporar diferența, dar la un moment dat tot trebuie returnat și împrumutul acela.

E rău să ai deficit de cont curent?

Deci, e rău să ai deficit de cont curent? Răspunsul e: nu, pentru câțiva ani de zile. Dacă acel deficit se prelungește pe o perioadă lungă de timp însă atunci DA, devine o problemă. Deficit înseamnă că se fac plăți mai multe decât se primesc bani. Pe termen lung asta duce la faliment. Al cui faliment însă?

Aici e partea interesantă, contul curent are în vedere pe toată lumea din economia unei țări adică:

  • firme
  • cetățeni
  • Guvern

Deficitul de cont curent înseamnă că 1, 2 sau toate cele 3 categorii plătesc mai mult decât încasează. Cetățenii nu se prea împrumută din afara țării, deci la ei nu prea e problemă. Dar firmele și Guvernul da!

Un deficit de cont curent arată că firmele sau Guvernul (în general) cheltuie mai mult decât încasează. Repet, asta e o problemă pe termen lung pentru că, în cele din urmă, duce la insolvență sau faliment. 

Dacă o firmă dă faliment nu e o problemă. Dacă foarte multe firme dau faliment în același timp atunci avem o problemă. Iar asta duce discuția la cealaltă problemă a deficitului de cont curent: Contagiunea! 

Ăsta e un termen care descrie situația în care investitorii străini, cei care dau împrumuturi către firmele românești sau Guvern și finanțează deficitul intră în panică. De ce? De teamă că nu vor mai primi banii împrumutați înapoi. Uneori ei se tem că Guvernul nu poate rambursa banii, alteori se tem că firmele din economie nu o pot face. Cert e că dacă se tem de capacitatea de plată a unei categorii, acea teamă se poate răspândi peste tot.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat în Asia în anii 90 atunci când teama de a investi în anumite țări din regiune s-a împrăștiat la toate țările din regiune, deși multe dintre ele erau solvabile. Dar panica generală i-a făcut pe investitori să se retragă complet din toată regiunea, nu doar din țările cu probleme.

Firmele și deficitul de cont curent

În România sunt puține firme care se împrumută de la bănci străine. Dar deficitul de  cont curent pe partea de firme e susținut de împrumuturi acordate de firmele mamă către filialele lor românești. Acele împrumuturi pot fi stopate dacă piața nu merge cum trebuie iar filialele românești pot rămâne fără bani de investiții.

O mare problemă când vine vorba de firme și deficitul de cont curent sunt prețurile de transfer, multe dintre multinaționale fiind acuzate că transferă profiturile în străinătate sub formă de cheltuieli și plăți fictive.

Guvernul și deficitul de cont curent

Cum ziceam mai sus Guvernul are o influență importantă când vine vorba de contul curent. El nu cumpără neapărat utilaje (deși firmele de stat o fac), dar se împrumută de la străini. Deci finanțarea datoriei naționale și plățile făcute de Guvern către creditorii internaționali vor influența contul curent.

Așadard cu cât un Guvern se împrumută mai mult de afară cu atât contribuie la apariția unui deficit de cont curent. Cu cât deficitul de cont curent cauzat de Guvern e mai mare și mai prelungit, cu atât sunt mai mari șansele ca Guvernul să nu poate să își onoreze obligațiile.

Dacă o firmă dă faliment nu e mare lucru. Dar dacă un Guvern dă semne că ar putea să dea faliment (i.e. să nu își plătească datoriile) atunci toată țara, nu doar Guvernul, va suferi.

Cetățenii și contul curent

În țările cu imigrație mare banii trimiși de cetățeni în și dintr-o țară pot influența contul curent. Mulți români lucrează în UE și trimit bani acasă familiilor. Acei bani sunt intrări și apar ca plusuri în contul curent (venituri dacă vreți), deci îmbunătățesc situația, nu o fac mai rea. Căpșunarii de care făceau mișto românii atât de des țineau în viață consumul în România și contribuiau la reducerea deficitului de cont curent.

Cum stă România la capitolul cont curent? 

Dacă aveți nevoie de informații referitoare la contul curent al României, cea mai bună sursă e siteul BNR, care are o rubrică dedicată:

Ce vedeți mai sus e situația la nivelul lunii octombrie 2018, cea pentru care există cele mai recente informații. După cum puteți vedea în octombrie 2017 România avea un deficit de cont curent de 5,6 miliarde de euro. În octombrie 2018 acel deficit urcase la 7,9 miliarde.

Cea mai mare parte din deficit vine din bunuri, adică România importă mai multe bunuri decât export. Deficitul acolo e de 11,5 miliarde de euro. O parte din acea gaură e acoperită de servicii, unde avem un surplus de 6,7 miliarde euro.

Ce nu ne spune acel tabel e cât din bunurile acelea sunt bunuri de consum imediat și cât sunt utilaje și echipamente de producție, cele care ar ajuta economia pe termen lung.

România și deficitul de cont curent după Revoluție

Aici devine interesant articolul din Alphaville pentru că oferă un tabel cu țările care, istoric vorbind, au avut mai mereu deficite de cont curent. Am încercuit de fiecare dată când România apărea în top 10 mondial (ca procent din PIB):

România e constant în deficit. Asta înseamnă că România plătește în mod constant mai mult decât încasează. Ba mai mult e mai mereu în top10 mondial.

E oarecum normal ca România să aibă deficit de cont curent persistent. România a ieșit din comunism destul de nasol, cu infrastructură veche, cu oameni care nu aveau chestii de bază în casă (nu aveau mașini de spălat, nu aveau televizoare etc.). Haideți să vedem cum ne comparăm cu alte țări foste comuniste din zona noastră, Polonia și Ungaria:

Observați niște tipare, nu-i așa? De exemplu:

  • Ungaria are deficite mai mari decât România până în 2004. Ce s-a întâmplat în 2004? Ungaria a intrat în UE. La fel și Polonia. Disciplina fiscală a statului a avut un impact asupra deficitului de cont curent. Deficitul nu a dispărut din aceste țări, dar s-a redus. Nu e cazul României.
  • Polonia are deficite mai mici decât România în mod constant. Merită reținut că Polonezii sunt mai prudenți din punct de vedere economic decât Românii. În același timp Polonia e vecină cu Germania, cea mai mare piață de desfacere din UE și multe produse poloneze se vindeau în Germania.
  • Deficitul Ungariei dispare din Top10 în 2009, iar Polonia dispare din 2012. De ce? Criza evident a făcut ca investitorii să vadă aceste țări drept mai riscante. Pe lângă asta țările au reușit să își ajusteze economiile devalorizând monedele locale. În felul acesta au crescut exporturile și balanța comercială s-a ajustat.
  • România dispare din Top10 în perioada 2013 – 2016, dar revine în forță în 2017 – 2018. Aici discuția e interesantă. România rămâne în top în 2009 – 2012, perioada când criza era în toi. Cu toate astea a reușit să își ducă deficitul la valori mici în 2013 – 2016. Cine a fost la guvernare atunci? Guvernul Ponta iar în 2016 Guvernul Cioloș. Cine a fost al putere în 2017 – 2018? Guvernele Dragnea.

”Deficitul de cont curent” va fi expresia anului 2019 în economie

Cu un deficit de cont curent care va sări probabil de 9 miliarde de euro în 2018 și cu un deficit bugetar care e posibil să fie și el la cote istorice, România va avea probleme în 2019. Nu e vorba doar de felul în care se comportă economia noastră ci și ce se întâmplă la nivel mondial.

În 2019 toată lumea se așteaptă că FED-ul american (banca centrală a SUA) să crească rata dobânzii acolo. SUA e mai puțin riscantă decât România așa că mulți investitori își vor retrage finanțarea din România și o vor duce în SUA. Dar împrumuturile deja acordate trebuie rambursate, fără a putea fi reînnoite. Asta înseamnă că atât Guvernul României cât și firmele din țara noastră vor avea probleme în a da acei bani înapoi. Costurile finanțării deficitului vor crește iar expresia ”Deficit de cont curent” va fi pe buzele tuturor.

A mai avut probleme România cu deficitul de cont curent?

Da, în 2009! Știți acel împrumut luat de la FMI? Majoritatea dintre voi știți că a fost luat de România pentru a plăti pensii și salarii și a nu intra în faliment. Ei bine, FMI nu împrumută Guverne cu bani. FMI împrumută băncile centrale cu bani pentru a acoperi deficitul de cont curent.

Problema României în 2009 era că Guvernul avea probleme în a se împrumuta la dobânzi mici, dar avea de rambursat împrumuturi la dobânzi mari. De ce? Pentru că investitorii își retrăseseră banii din toată regiunea (Contagiunea de care vă spuneam mai sus). În piața românească rămăsese destul de puțină valută. Așa că FMI a dat BNR un împrumut în valută. Acea valută a fost eliberată apoi de BNR în piață.

Problema a fost că banii nu au ajuns la firme și Guvern ci în mare parte doar la Guvern pentru că BNR a schimbat normele de creditare astfel încât doar Guvernul să se poată împrumuta la dobânzi mici.

Cum au stat lucrurile după criză

După criza economică deficitul de cont curent a coborât la minime istorice, dar și activitatea economică a scăzut considerabil.

Ce vedeți cu roșu reprezintă ani în care România a avut un acord cu FMI. Cum a dispărut acordul cu FMI cum deficitul a început să urce considerabil iarăși.

De ce există corelația între un acord cu FMI și deficit de cont curent mic? Pentru că FMI ne spune să fim prudenți, să nu scădem taxele ca niște tâmpiți și apoi să dăm din colț în colț că nu avem bani. FMI e bestia neagră a politicii românești, dar multe dintre lucrurile promovate de ei au fost bune pentru economia României.

Ne îndreptăm probabil spre o nouă ajustare bruscă a deficitului de cont curent, fie în a doua parte a lui 2019, fie în 2020. Nu e o chestie de ”dacă se va întâmpla asta” ci de ”când se va întâmpla” ajustarea.

Vom avea o criză din cauza asta?

Nu neapărat, dar dacă Guvernul continuă să se poarte ca acum, vom avea cel puțin o recesiune când deficitul de cont curent va deveni nesustenabil.




Aglomeratie la F-16

După cum probabil știți de mai bine de 40 de ani România își apăra spațiul aerian cu avioane de vânătoare MIG-21 Lancer. În ciuda upgrade-uri făcute, acest tip de avion și-a arătat limitele și este considerat în prezent depășit cam din toate punctele de vedere. Așa că după multe dezbateri Armata Română a decis să achiziționeze avioane F-16 Block 15 MLU de la portughezi care aveau probleme cu banii, dar care, din fericire, nu au divizii armate rusești la câteva sute de kilometrii de graniță. Costul pentru 12 bucăți a fost de 630 milioane EUR iar primele 9 avioane au intrat deja în dotarea forțelor aeriene române.

Dar 12 avioane nu sunt suficiente pentru apărarea spațiului nostru aerian odată ce MIG-urile vor fi scoase din uz, motiv pentru care Ministerul Apărării caută țări care să îi vândă avioane F-16 pentru a le înlocui.

Problema cu achiziția avioanelor e însă că programul de înzestrare al armatei române are câteva lipsuri, între care cel mai mare, din punctul meu de vedere e că nu pare să fi fost gândit până la capăt. Spre exemplu:

  • Nu avem un buget clar alocat pentru achiziția de avioane. În ciuda situației tensionate din Ucraina, în execuția bugetară pe ultimii ani nu a existat o sumă alocată special pentru achiziția de avioane. Iar într-o țară care vrea să crească pensiile și salariile bugetarilor, care vrea să reducă taxele considerabil în anii următori, există riscul să ne trezim fără bani pentru apărare.
  • Nu avem un deadline clar pentru achiziția achiziția. Nu se știe exact cât vom mai folosi avioanele MIG-21 Lancer. Deși au intrat în dotarea armatei române începând cu anii 70, ele continuă să fie folosite și sunt șanse mari să fie folosite în paralel cu F-16. S-ar putea să ne trezim că lucrurile se complică la frontiera noastră răsăriteană iar noi zburăm cu MIG-uri în fața SU-35, chestie care nu are cum să se termine bine pentru noi.
  • Nu știm de la cine le vom cumpăra. Portugalia nu prea mai are avioane de dat. Se discuta într-o perioadă de achiziționarea de astfel de avioane de la Grecia care avea la rândul ei mari probleme economice, însă odată cu escaladarea situației din Turcia, vecină a Grecia, lucrul acesta pare puțin probabil a se mai întâmpla. Ar mai fi unele state (Olanda, Belgia) care ar dori să vândă F-16 vechi pentru a putea achiziționa aeronave mai moderne, dar nu e clar câte astfel de avioane sunt disponibile pe piață, la ce preț și când ar putea să fie livrate.

Avion F-16 în timpul alimentării aeriene

Și acum să ajungem la elementul de noutate și motivul pentru care am scris toată povestea asta: Polonia tocmai a anunțat că explorează ideea de achiziționa 96 de avioane F-16 second hand. Iar asta e o veste foarte proastă pentru România având în vedere că Polonia pare mult mai determinată în a își împrospăta flota, având un buget dedicat în acest sens, spre deosebire de România care nu știe exact pe ce bani se poate baza.

Practic, dacă în momentul acesta ar apărea un stat dispus să vândă avioane, polonezii ar avea banii pregătiți, noi nu. Mai mult faptul că Polonia se orientează spre avioane F-16 second hand nu e în avantajul nostru, având în vedere că vom concura pentru aceleași resurse, România orientându-se la rândul ei spre discuții cu SUA pe marginea achiziției de F-16 folosite.

Concluzia

Nu sunt expert în tehnică militară, dar ca economist știu că atunci când concurezi pentru aceeași resursă cu altcineva trebuie să fii capabil de a veni cu o ofertă mai bună. În momentul de față România nu pare a avea o ofertă pentru a putea concura cu Polonia care vine cu cifre concrete pe masă. În cazul în care nu poți veni cu o ofertă financiară mai bună trebuie să compensezi prin alte mijloace, spre exemplu volum, dar și aici Polonia are cifrele mai bune decât ale României: Noi vrem alte 24 de avioane comparativ cu 96 câte ar cumpăra Polonia. A ne orienta spre un alt producător de avioane iarăși nu pare o soluție având în vedere că asta ar implica mai mulți bani (avioanele ar trebui să fie probabil noi) și am avea flota fragmentată în multe modele cu costuri mari de întreținere.

Mi-ar plăcea să văd un program cu cifre de înzestrare cu aeronave inclus în bugetul Ministerului Apărării, astfel încât indiferent ce culoare politică are guvernul să avem certitudinea că există bani pentru avioane. Mi-ar plăcea să văd discuții privind achiziția de avioane noi vs. avioane vechi. Mi-ar plăcea să aud că avem în vedere și soluții de finanțare alternativă precum leasingul de avioane noi, chestie practicată de multe state din UE.


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]