Why we get the wrong politicians – Isabel Hardman – Recenzie

„What have you done? Oh my God. What the fuck have you done? Anne Milton’s best friend wasn’t taking the news of her election as an MP very well. […] Soon it would be voters who would be asking her what the fuck they had done: with their money, their health services, and all the promises they were lead to believe would be fulfilled if enough people backed their party.

Așa începe cartea ”Why we get the wrong politicians” a Isabelei Hardman. Cartea e o relatare fără foarte multe menajamente a vieții de parlamentar britanic, de la momentul la care oamenii se hotărăsc să candideze și până la punctul la care ajung să părăsească poziția asta.

Ce pot să vă spun din capul locului e că viața de parlamentar britanic (MP cum sunt numiți pe aici) nu e simplă, nu e ușoară și cu siguranță nu e ieftină.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2018, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții. Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie din UK, dar o puteți găsi și în România online la ElefantCărturești și Bookdepository.

Pentru cine e cartea?

Deși e o carte relativ ușor de citit, tema în sine nu e neapărat pe gustul tuturor. Cu atât mai mult cu cât cartea e construită pe baza lucrurilor care se întâmplă în Marea Britanie, nu neapărat a României. Cu toate astea, o mare parte din chestiile pe care le veți citi aici sunt aplicabile și în cazul României. E adevărat, sunt altele care sunt specifice UK-ului acum, dar care vor fi probabil aplicabile și în cazul României în 10 – 20 de ani.

Acestea fiind spuse, dacă vă pasionează politica dincolo de ”toți politicienii sunt niște hoți” sau ”PSD rău, USR bun”, atunci cu siguranță o să vă placă și cartea asta.

Despre ce e cartea?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Titlul cărții explică destul de clar tema generală a cărții: cum se face că avem mereu același tip de politician, cu același tip de comportament? Cartea însă mai are două alte întrebări, legate de cea din titlu:

  • ”De ce avem parte de politici proaste?” și
  • ”Putem să avem politicieni ok?”

Așa cum spuneam mai sus cartea urmărește traseul unui politician tipic din punctul în care se hotărăște să candideze până la momentul la care pleacă din Parlament.

Cartea oferă foarte multe detalii interesante despre viața politicianului britanic tipic, mult mai multe decât pot să pun eu în recenzie aici. Dar haideți să vă spun câteva din chestiile care mi s-au părut interesante:

Nu oricine devine politician

Cumva se face că o mare parte din politicienii britanici vin din același mediu socio economic. Ei sunt de regulă membri ai elitei economice și sociale. Nimic nou până aici, nu? Cumva știați că de acolo vor veni pentru că au acces la bani și relații! E adevărat că au bani și relații, dar nu ăsta e singurul motiv.

În UK pentru a deveni politician trebuie să convingi un număr mare de oameni să te voteze. Nu poți să plătești intrarea pe o listă și să ajungi in Parlament.

Așa că parlamentarul aspirant va trebui să înceapă o campanie de convins oameni care înseamnă în 80% din timp bătut la ușă. Nu glumesc, politicianul care vrea să ajungă parlamentar ia casele din circumscripția sa la rând și vorbește cu oamenii.

De aici apar însă câteva probleme de logistică: poți bate la uși dacă ai și job? Dacă lucrezi program normal 9 – 17 nu prea.

Poți să îți iei concediu să bați la uși? Da, cu siguranță, doar că întreaga campanie durează undeva la 1 – 2 ani de zile. De ce atât de mult? Pentru că are loc mai întâi o campanie internă, din care se alege reprezentantul partidului pentru acele alegeri. Cel care ajunge să câștige nominalizarea primește apoi suportul partidului.

Campania electorală pentru a ajunge parlamentar nu e așadar compatibilă cu ideea de job. Cine vrea să ajungă parlamentar trebuie să renunțe la locul de muncă.

Banii

Banii sunt un factor de diferențiere clar între candidați. Odată pentru că, așa cum spuneam mai sus, trebuie să renunți la job pentru a face campanie. Câți oameni își permit să stea fără loc de muncă timp de 1-2 ani?

Dar lucrurile nu se opresc aici, odată ales ca reprezentant al partidului pentru alegeri candidații trebuie de cele mai multe ori să își plătească singuri campania electorală. Asta înseamnă bani de fluturași, bani de benzi, bani de reclame în ziare sau pe social media și așa mai departe care trebuie să vin din buzunarul candidatului.

Credeți că oamenii săraci sau cei din clasa de mijloc își permit să facă asta? Nu prea.

Dar cei bogați? Își permit ei oare să stea fără job 1-2 ani? Cu siguranță!

Politica are deci bariere de intrare destul de mari pentru cei din clasa de jos sau de mijloc: 1-2 ani de campanie, demisie de la locul de muncă și foarte mulți bani cheltuiți. Autoarea vorbește despre următoarele costuri medii cu campania:

  • Pentru Partidul Conservator aproximativ 18.000 de lire pentru campanie electorală în jurisdicții sigure (dominate de Partidul Conservator), dar aproximativ 121.000 lire pentru campanii câștigate în jurisdicții dominate de alte partide.
  • Pentru Partidul Laburist aproximativ 13.000 de lire pentru a câștiga într-o jurisdicție sigură și aproximativ 18.000 pentru a câștiga într-o jurisdicție dominată de alt partid.

Merită investiția din punct de vedere financiar? Un parlamentar britanic are un venit brut anual de 74.000 lire. Asta înseamnă un net de 51.455 lire, adică 4.289 lire pe lună. Nu e rău, dar sunt meserii care plătesc considerabil mai bine de atât.

Viața personală

Unul din capitolele surprinzătoare ale cărții se referă la viața personală a politicienilor britanici.

Aparent mulți politicieni britanici au probleme cu băutura. De ce? Pentru că programul e dificil (da, în Parlamentul Britanic chiar se muncește). Pentru că barul e deschis non-stop. Pentru că stresul e foarte mare. Pentru că mediul în sine e de așa natură (dacă toată lumea în jurul tău bea…bei și tu). Toate chestiile astea fac din băutură o mare problemă în Westminster.

Viața de cuplu a parlamentarilor suferă de asemenea, indiferent că sunt parlamentari femei sau bărbați. În UK, spre deosebire de România parlamentarul trebuie să fie la biroul său local câteva zile pe săptămână. Altfel riscă să nu fie reales de către votanții din circumscripția sa.

Rezultatul e o navetă obositoare între Londra și circumscripția electorală. Unii parlamentari își iau familia cu ei la Londra, alții nu. Indiferent ce ar face însă vor sta departe de ei aproape jumătate din timpul în care își exercită mandatul.

Divorțurile, aventurile amoroase cu oameni din propriul staff, cu alți parlamentari, cu ziariști sau cu cine se mai nimerește sunt foarte dese.

Cartea are suficiente detalii picante încât să fie interesantă, dar fără a o da în trivialități sau can can uri.

Procesul legislativ

Cea mai interesantă parte a cărții e cea legată de felul în care legiferează britanicii. Câteva chestii foarte pe scurt legat de asta:

La fel ca și românii, de multe ori parlamentarii britanici nu știu ce votează și așteaptă să li se spună cum să voteze. De ce? Pentru că e al dracului de greu să înțelegi legi extrem de complexe fără să ai pregătirea de specialitate. Un parlamentar cu studii de economie nu ar înțelege probleme legate de medicină. Dar trebuie să le voteze. Așa că va vota cum îi cere partidul, chiar dacă s-ar putea să facă rău oamenilor din propria circumscripție.

Multe legi care sunt propuse și votate de Parlamentul britanic sunt prost scrise sau insuficient cercetate. Dar trec prin Parlament și sunt votate pentru că sunt în linie cu dorințele partidului. Sistemul parlamentar britanic are însă o particularitate:

  • Teoretic e unicameral – se aleg parlamentari pentru o singură cameră: the House of Commons.
  • Practic e bicameral – există o a doua cameră, the House of Lords care analizează toate legile care vin din House of Commons.

Particularitatea sistemul britanic stă în faptul că oamenii care fac parte din House of Lords sunt (teoretic) specialiști în diverse domenii. Ei nu sunt aleși prin vot ci sunt numiți în baza experienței și a know-how ului pe care îl au. House of Lords e (teoretic) apolitică și nu aprobă sau respinge legi pe considerente politice ci doar tehnice.

Astfel o lege e propusă, votată și adoptată în House of Commons de parlamentari aleși democratic. Dar acea lege trebuie să primească și aprobarea celor din House of Lords. Dacă legea nu e suficient de clară, nu are sens sau se consideră că va provoca efecte negative care nu au fost discutate, explicate atunci legea va fi întoarsă în House of Commons.

Efectul e următorul: House of Commons e practic camera inferioară a unui parlament bicameral (echivalent al Camerei Deputaților) iar House of Lords e camera superioară (echivalent al Senatului). Există însă și o diferență majoră: House of Lords e (teoretic) apolitică și se pronunță doar pe chestiuni tehnice.

Ca o paranteză, sistemul britanic ar fi o soluție interesantă și pentru România în contextul în care există un referendum care, odată aplicat, ar duce la un sistem de parlament unicameral în România.

Cine e autoarea?

Isabel Hardman o jurnalistă britanică specializată pe probleme parlamentare. A realizat sute de interviuri cu parlamentari britanici deci e avizată să vorbească despre ce se întâmplă în Westminster. Pe lângă asta e într-o relație cu un parlamentar britanic, ca să fie treaba mai interesantă. Puteți să o urmăriți pe contul ei de twitter dacă vă pasionează genul ăsta de subiecte.

Sunt multe alte chestii în carte despre care nu am vorbit, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Ce mi-a plăcut?

E o carte excelentă pentru o persoană care vrea să afle mai multe despre dedesubturile sistemului parlamentar britanic. În plus nu e o carte seacă, plină de chestii super tehnice despre cum funcționează parlamentul. E o carte cu foarte multe exemple concrete, interviuri și chestii care se întâmplă în practică. Se citește ușor, se înțelege ușor.

Ce nu mi-a plăcut

Nu mă pot plânge de multe lucruri pentru că, așa cum ziceam mai sus, e o carte ușor de citit, cu multe exemple concrete. De ce ar fi nevoie pentru a face cartea mai bună? Cartea se concentrează pe prezent foarte mult, pe situația politică din ultimii 5-10 ani, de când autoarea lucrează în lumea asta. Parlamentul britanic are o istorie de secole întregi însă. Ferească sfântul, nu vream o relatare a faptelor din sec. XVII, dar ar fi fost fain dacă actualele chestii din parlament erau legate de lucrurile care s-au petrecut în ultimii 20-30 de ani măcar.

Cartea e o poză a prezentului, dar nu spune aproape nimic despre cum s-a ajuns aici, ce forțe au împins lucrurile în direcțiile care au dus la actuala situație.

Ce spun alți critici?

Cartea se bucură de recenzii foarte bune de la The Guardian de exemplu, care spune:

This is a really good book. Well-structured and well-written, it marshals well-selected statistics and combines them with human stories to cast valuable illumination on how politicians really spend their, often frustrating and miserable, time. The author makes some useful suggestions about how we might get more effective MPs without pretending that she has a magic cure. If Isabel Hardman does not have all the answers to what’s wrong with our political culture, she certainly asks the right questions.

New Statesman, un ziar despre politică zice așa:

It might not have been a pacy thriller, but there is sex, love, scandal, tortured souls and obsessive characters, hopes, dreams and heartbreak in this book. Yes, it is layered with discussion of fire safety regulations and policy about cones on the motorway, but nonetheless Hardman’s book is a vital and compelling read for anyone interested in the way our politics does or doesn’t work .

Alte recenzii bune vin din The Sun și Irish Time.

Verdictul

Din partea mea ”Why we get the wrong politicians” primește un 9/10 și o recomand tuturor persoanelor care vor să afle cum funcționează un sistem parlamentar occidental.




Competiția între partide și strânsul de semnături

E o discuție destul de aprinsă zilele astea prin bula mea de Facebook referitoare la strânsul de semnături.

Și ca să vă dau un pic de context trebuie să știți 2 chestii importante despre alegerile europarlamentare:

  1. ai nevoie de un număr uriaș de semnături pentru a putea candida. De exemplu un partid politic care vrea să apară pe buletinul de vot la europarlamentare are nevoie de 200.000 de semnături de susținere. Un candidat independent are nevoie de 100.000 de semnături. Din cauza asta strânsul de semnături a devenit sport național: USR cel puțin dă impresia că a petrecut mai mult timp strângând semnături decât făcând efectiv opoziție.
  2. Semnăturile trebuie să fie unice: Asta înseamnă că o persoană care a semnat pentru a susține candidatura USR la alegeri nu are dreptul să mai semneze și pentru PNL să zicem sau vreun candidat independent.

De unde vin semnăturile

Ei bine, chestia asta cu numărul mare de semnături avantajează partidele mari și grupurile cu resurse evident. PSD și PNL au un număr mare de primari în teritoriu și nu au probleme în a strânge acel număr de semnături. Ambele partide au un mix sănătos de electorat: atât urban cât și rural. PSD-ul stă mai bine însă în mediul rural și urban mic și mediu decât PNL.

Una peste alta însă ambele partide au un public suficient de divers și distribuit geografic de așa natură încât strâng cu ușurință semnăturile fără să se suprapună puternic.

USR / PLUS par a fi devenit specialiști în a strânge semnături fiind prezenți în ultimii 4 ani la 4 campanii diferite de strâns semnături:

  • Pentru a participa la alegeri în 2016
  • Pentru campania ”fără penali”
  • Pentru campania ”Oameni noi în politică”
  • Pentru a candida alături de PLUS în cadrul unei noi alianțe

Semnăturile USR / PLUS vin preponderent din mediul urban mare sau mediu și mai puțin din rural sau urban mic.

Competiția pentru semnături

Așa cum spuneam mai sus PNL și PSD se bazează pe rețeaua teritorială de primării pentru a strânge semnături. Asta înseamnă că nu prea e competiție între cele două partide la capitolul strâns semnături.

USR / PLUS nu au rețele teritoriale extinse geografic așa cum are PNL sau PSD așa că nu au concurat pentru aceleași semnături cu cele două partide istorice.

Până aici totul ok: fiecare și-a împârțit teritoriul.

Problema e însă alta: de unde își strâng sau mai bine zis…de unde ar trebui să își strângă celelalte partide și candidații independenți semnături?

A merge la sate  sau în orașele mici și a bate din poartă în poartă (sau din ușă în ușă) pentru semnături nu prea funcționează pentru că:

  • acel sat/mic oraș e probabil condus de un primar PSD sau PNL și probabil persoana în cauza deja a semnat
  • satele (orașele) românești sunt mici ca dimensiuni și separate de distanțe relativ mari. Asta face o campanie de strângere de semnături în astfel de zone dificilă pentru cine nu are deja oameni acolo

Asta înseamnă că un partid nou care nu beneficiază de infrastructură unui partid deja stabilit (fie prin împrumut fie prin ruperea acelei infrastructuri cum e la Pro România) va fi forțat să se bazeze pe orașele medii sau mari ale României pentru semnături. Pur și simplu nu își permită să strângă semnături în altă parte cu resurse limitate. Problema e că în orașele medii și mari se află deja USR și PLUS.

E loc pentru toată lumea îmi veți spune, de ce nu ar avea loc partide noi?

Acum vă rog să vă aduceți aminte de ce vă spuneam mai sus: semnăturile sunt unice la europarlamentare! Asta înseamnă că din punct de vedere legal o persoană care a semnat pentru USR / PLUS nu mai are dreptul să semneze pentru nici un alt partid.

Câte semnături a strâns USR/PLUS? 520.000 de semnături zic ei deși aveau nevoie de 200.000 pentru a participa la alegeri și inițial spuseseră că vor strânge 300.000 .

De unde le-au strâns? Din mediul urban mare și mediu.

Să recapitulăm:

  • strânsul de semnături în rural și urban mic e scump și anevoios pentru partidele noi lipsite de infrastructură / candidații independenți
  • USR / PLUS au luat 520.000 de semnături, majoritar din mediul urban mare și mediu.

De unde să strângă partidele noi și candidații independenți acele semnături având în vedere că oamenii care au semnat deja pentru USR / PLUS nu mai sunt disponibili pentru a semna?

Oameni noi…dar tot noi

Nedumerirea mea e ce i-a făcut pe USR / PLUS să meargă dincolo de un număr comfortabil de semnături? La 200.000 poate că exista riscul să fie descalificați, dar se puteau rezonabil opri la 300.000 de semnături așa cum pare să fi fost inițial planul. Au preferat să meargă mai departe însă. De ce?

Ba mai mult, acum ceva timp USR / PLUS avea o campanie numită ”Oameni noi în politică”, unde susținea modificarea legii electorale pentru a permite partidelor noi și oamenilor noi să intre în politică. Au și strâns semnături pentru treaba asta.

Ei bine ”oameni noi” pare să se aplice atât timp cât acei oameni noi sunt de la USR și PLUS. Atunci când vine vorba de alți candidați cele două partide par să facă lucrurile de așa natură încât să elimine competiția. Nu spun că o fac intenționat însă ci că ăsta e rezultatul!

Problema e că au făcut asta la pachet cu semnatul, diminuând nr. de semnături care puteau merge la candidați independenți sau alte partide. Se puteau găsi alte modalități de a cunoaște publicul votant nu doar strânsul de semnături. Oricum a cere o semnătură nu îți da șansa să spui multe despre despre partid sau viziunea lui.

Repet: nu știu dacă au făcut asta intenționat. Cert e însă că au limitat posibilitatea unor oameni noi de a intra în politică, altfel decât prin a se înscrie în cele două partide ale lor.

De ce vreau și alte voci în politică

Pentru că am scris de mai multe ori până acum că USR nu pare să aibă idee cum funcționează economia. Când au ieșit cu ceva propuneri concrete,  de exemplu pe fiscalitate, am arătat că multe dintre ele aveau greșeli elementare.

USR măcar a ieșit cu ceva planuri, cei de la PLUS tac mâlc.

De asta e nevoie de idei noi în politică. A fi ”anti-PSD” nu e suficient, trebuie să ai și niște idei concrete de a schimba România în bine.

Una din victimele concurenței pentru semnături este Maria Mădălina Turza, candidat independent la europarlamentare, care a concurat pentru aceleași semnături ca USR / PLUS. Doamna Turza e un activist pentru drepturile omului și mamă de copil cu dizabilități. Agenda ei politică în cazul în care ajungea în Parlamentul European era să împingă în discuție drepturile și situația persoanelor cu dizabilități.

Mi-ar fi plăcut să o văd măcar pe listă de alegeri, dar se pare că a ratat la mustață cele 100.000 de semnături necesare.

Concluzii

  • Condițiile necesare pentru a ajunge pe lista de vor la europarlamentare favorizează partidele mari, care au deja resurse
  • Din cauza condiției ca o personă să semneze pentru susținerea unui singur candidat / partid, există o competiție reală pentru voturi în mediul urban mare și mediu
  • USR / PLUS au contribuit (voit sau nu) la faptul că partide mici sau candidați independenți nu au reușit să strângă numărul necesar de semnături.

Notă 1

Nu am discutat despre semnăturile strânse de ALDE, deși e unul din partidele mari ale României. De ce? Pentru că nu îmi e foarte clar de unde provin ele:

  • ALDE nu are rețeaua teritorială de primării a PSD sau PNL,
  • nici nu pare să fi avut un număr mare de voluntari sau membri care să strângă semnături cum a avut USR / PLUS.

Din punctul ăsta de vedere e un mister pentru mine cum a strâns ALDE acele semnături.

UDMR e un partid axat pe o minoritate etnică așa că mă aștept să își fi strâns semnături din zonele cu un număr mare de etnici maghiari.

Notă 2

Știu că există o logică politică solidă în spatele deciziei USR / PLUS de a strânge semnături multe. La fel cum știu că USR / PLUS nu sunt datori nimănui să se oprească din strâns semnături. Sunt convins că înțeleg și ei că au scos din joc mai mulți jucători mici, care ar fi putut să le rupă din electorat.

Repet, în ce măsură asta a fost intenționat sau doar un rezultat colateral nedorit, nu știu.