1

Cum privim democrația americană în momentul acesta

Probabil știți de chestiile care se întâmplă prin SUA acum: epidemie de coronavirus scăpată de sub control, proteste, statui distruse, un președinte care întărâtă în loc să calmeze și alte nasoale.

Oamenii care se uită la ce se întâmplă acolo se împart în două categorii, așa cum remarcau cei de la Financial Times.

Împăratul nu are haine

Pe de o parte sunt cei care realizează că Împăratul nu are haine. Nu cred că se putea o metaforă mai bună pentru situația de acum, având în vedere felul în care se comportă Trump.

Finalul secolului american a fost prezis de multe ori, dar iată că, pe partea de imagine externă cel puțin, SUA pare să arate că nu este un model de urmat.

Exact asta spune și unul din oamenii intervievați de Financial Times:

Dele Olojode, a Pulitzer Prize-winning journalist who splits his time between South Africa and the US, agrees that Floyd’s killing marks what is merely the latest deracination of America’s image. “What you see is a thoroughly humiliated US whose reputation is in shreds,” he says. “Large numbers of people outside the US — and perhaps inside — are beginning to think that maybe the empire is over. I think Covid has done this,” he says, referring to the haphazard US response to the pandemic. “Suddenly everybody knows the emperor has no clothes.”

Puterea și fascinația proiectată de SUA a ascuns întotdeauna clivaje puternice în societatea americană. Aceste probleme nu sunt de ieri ci au o istorie lungă. Pe de altă parte problemele astea nu sunt principiale. Populația de origine africană din SUA care trăiește astăzi a avut străbunicii sclavi. Mulți din cei care sunt în viață azi au prins perioada în care școlile și cam toate instituțiile publice din sudul SUA erau segregate.

SUA s-a mai confruntat cu astfel de probleme în trecut așa că ar trebui să ne întrebăm: de ce acum? Ei bine, acum pentru că se suprapun mai multe crize și pentru că azi avem telefoane și social media prin care putem vedea la prima mână situația. În 1990 ce a pățit George Floyd nu ar fi ajuns sub ochii întregii planete.

La ce standarde ne raportăm

Asta e o întrebare foarte importantă. Iară și un paragraf interesant din Financial Times:

But Mr Olojode, a Nigerian, argues that, despite this, the US continues to exert an irresistible pull on the world’s imagination. “The reason it has suffered this terrible blow to its reputation is because it holds itself to a higher standard and the world holds it to a higher standard,” he says, adding that America is always trying to correct course and recapture the ideals expressed in its founding documents. “The world is not protesting that Xi Jinping is locking up 1m Uighurs,” he says of the re-education camps that sprang up in western China in 2017. “Nobody holds China to that kind of standard.”

Omul pune punctul pe ”i”: în China populația uigură stă în tabere de concentrare, dar nu sunt proteste nicăieri în lume. De ce îi pasă planetei de SUA, dar nu de China?

Pentru că la SUA mai toată lumea se uită ca la un etalon, fratele mai mare cu carieră de succes care nu are voie să dea greș. SUA, prin retorica lor privind democrația și-au setat singuri un standard foarte înalt. Nu poți cere altor țări să respecte minoritățile (a se vedea cazul Serbia și Kosovo), dar tu să nu faci la fel acasă.

Imaginea SUA e construită pe astfel de politici de răspândire a democrației, chestie la care a contribuit foarte mult și Hollywood.

Aruncați o privire la toate filmele americane cu eroi și super eroi și o să vedeți tema protejării celui mic și neajutorat. De asta lumea civilizată are pretenții mai mari de la SUA și aproape deloc de la China.

Ce se întâmplă însă în Statele Unite? Ei bine, e doar o etapă normală a oricărei democrații, partea în care fie se reinventează fie dispare.

Reinventarea democrației americane

Ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite e, după mine, o consecință a problemelor economice și sociale pe care țara le ignoră de prea mult timp.

Democrația americană e una funcțională, dar cu toate astea ea nu a reușit să găsească soluții pașnice la aceste probleme. Rasismul instituționalizat nu e o trăsătură a mandatului președintelui Trump ci a fost prezent și în timpul mandatului lui Obama. Diferența e că Obama a încercat să aplaneze conflictele, Trump e interesat să pună gaz pe foc.

Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că acest rasism se găsește peste tot în SUA, nu doar în statele americane din sud sau în cele controlate de republicani. Rasismul e larg răspândit inclusiv în statele democrate. Ori asta arată că problema rasismului e transpartinică.

Același comentariu se aplică și în cazul măsurilor economice: majoritatea republicanilor și a democraților privesc lucrurile cam la fel când vine vorba de atitudinea față de muncă și cheltuieli sociale, adică să nu dăm bani la săraci că îi sparg pe băutură și droguri.

A fost nevoie de ascensiunea lui Bernie Sanders, un politician independent și socialist declarat pe față, ca teme de natură socială să ajungă pe agenda politică a democraților.

Ceea ce vedeți acum în SUA e o demonstrație a ce înseamnă vocea maselor într-o democrație care nu reprezintă interesele unui număr mare de oameni. Acele proteste arată faptul că partidele politice și calea politică de rezolvare a acestor probleme nu funcționează. În astfel de circumstanțe revoltele sunt un lucru obișnuit.

Democrația americană e vie și încearcă așadar să își corecteze propriile neajunsuri prin aceste proteste.

Proteste similare au loc periodic în Franța, au fost și în Germania, România și cam orice alte țări unde libertatea de exprimare există. Democrația nu e un regim perfect iar astfel de proteste acționează ca măsuri corective.

Alegerea lui Trump ca președinte și protestele din prezent

Alegerea lui Trump ca președinte al SUA și protestele din prezent sunt două fețe ale aceleiași monede. Iar acea monedă este faptul că actualul sistem politic american nu rezolvă problemele unei părți mari a populației.

Scriam atunci când Trump a fost ales președinte că ”democracy is coming to the USA”. De ce? Pentru că Trump e un președinte ales de către categorii sociale a căror voce cele două mari partide din SUA nu o reprezintă (detalii în acel articol). Electoratul alb, sărăcit de globalizare sau nemulțumit cu actualul statut a ales pe cineva care s-a adresat lor direct și a promis că va face ceva pentru ei.

Protestele de zilele astea reprezintă la rândul lor o exprimare a nemulțumirilor economice și sociale, pe care cele două mari partide nu au reușit să le rezolve. Doar că de data asta vine de la o altă parte a populației, nu cea care l-a votat pe Trump.

Ambele categorii însă reprezintă părți măricele ale electoratului american și arată că o bucată consistentă a populației nu e mulțumită cu politicile establishmentului (democrat și republican).

Cum spuneam mai sus: cele două evenimente sunt fețe diferite ale aceleiași monede.

Concluzii

Imaginea Statelor Unite va ieși destul de șifonată din această perioadă și reprezintă probabil finalul imaginii romanțate a visului american. În același timp însă astfel de proteste sunt necesare pentru orice regim democratic pentru că acționează în direcția corectării unor tendințe sau fenomene pentru care nu există suficientă voință politică. Eu cred că SUA are anticorpii necesari pentru a reveni pe drumul cel bun. Lumea are nevoie de un regim democratic american, nu de încă un stat cu tendințe totalitare.

În final vă las cu o melodie care mi-a venit în cap în timp ce scriam articolul acesta: Leonard Cohen, Democracy.

It’s coming from the sorrow in the street
The holy places where the races meet
From the homicidal bitchin’
That goes down in every kitchen
To determine who will serve and who will eat
From the wells of disappointment
Where the women kneel to pray
For the grace of God in the desert here
And the desert far away:
Democracy is coming to the USA 

[…]

From the wars against disorder
From the sirens night and day
From the fires of the homeless
From the ashes of the gay
Democracy is coming to the USA

 




Recenzie: Răzbunarea geografiei de Robert D. Kaplan

Cel mai bun loc pentru a înțelege prezentul și a-ți pune întrebări despre viitor este pe pământ,

călătorind cât mai încet cu putință.

Robert Kaplan pare să și trăiască și să scrie pe baza acestui moto cu care își începe cartea ”Răzbunarea geografiei”. Cititorii mai vechi ai blogului știu că am mai făcut o recenzie a unei cărți a lui Kaplan, ”Butoiul cu pulbere al Asiei”, o carte excelentă despre situația foarte complicată din Asia de Sud-Est, o zonă ce riscă să devină teribil de instabilă în anii care vor veni.

Răzbunarea geografiei e o carte scrisă într-un stil similar și, drept să vă spun, am cumpărat Butoiul cu pulbere al Asiei după ce am citit Răzbunarea geografiei, nu invers. Dar nu am apucat niciodată să fac o recenzie cum se vine cărții.

Despre ce e cartea?

Cartea arată în felul următor (ediția mea mai veche – detalii mai jos):

Aveți cuprinsul mai sus, dar probabil că nu e suficient încât să vă prindeți de mare lucru. Foarte pe scurt cartea are ca principală temă felul în care geografia (relieful, râurile, mările, resursele naturale etc.) se află la baza sau modifică fundamental geopolitica unei țări sau regiuni.  În principiu cartea are 2 părți:

  1. Un fel de teorie, dar nu foarte academică.
  2. Geopolitica principalelor regiuni ale globului.

Când spun că există și o parte de teorie nu ar trebui să vă speriați, nu e teorie ca la școală cu discursuri sforăitoare. Dimpotrivă limbajul rămâne accesibil chiar și aici iar explicațiile sunt foarte bune și ușor de înțeles.

Eu personal nu am făcut la facultate nimic similar geopoliticii, dar sunt specializări care au astfel de cursuri (la ASE se predă așa ceva la facultatea de Relații Economice Internaționale). Așa că o astfel de introducere în teoria geopoliticii pentru mine a fost excelentă.

Cu ocazia asta veți putea înțelege concepte fundamentale care au stabilit direcția în care a mers istoria umanității. Rimland și hinterland sunt două astfel de exemple.

Câteva chestii interesante din cartea

Chestia cea mai importantă din partea asta este să înțelegeți cum statele cu o prezență teritorială masivă (ex: Rusia, China) sunt eminamente țări care privesc spre interior, în ciuda faptului că au acces extins la mări. Geopolitica lor este dictată de întinderea teritoriului propriu, motiv pentru care există o foamete uriașă în ele pentru extindere pe uscat. De ce?

Pentru că istoric aceste state au fost invadate de inamici veniți de pe uscat (ex: mongolii, tătarii, francezii, nemții pentru Rusia). Pentru ele cu cât reușesc să pună mai mult spațiu între ele și inamic cu atât au mai mult timp să respingă un atac. Ca o paranteză, de asta face Moscova atât de urât cu Ucraina. Dacă vă uitați pe hartă nu aveți cum să nu remarcați cât de aproape sunt armatele NATO de Moscova (din țările baltice, din România etc.).

Cât despre China, ea a fost constant invadată de mongoli și alte populații din Asia Centrală. Foametea de teritoriu a Chinei se datorează temerii că va fi invadată pe uscat, nu pe mare. Podișul Tibet e, spre exemplu, crucial pentru securitatea Chinei pentru că, dacă ar ieși de sub control chinez ar putea fi folosit de o putere ostilă pentru a lansa un atac asupra principalelor zone agricole și areale locuite ale acestei țări. Podișul Tibet fiind foarte înalt este și principala sursă de apă a Chinei și Asiei Centrale. Poziția sa strategică e dublată așadar de posibilitatea de a controla fluxul de apă atât al Chinei cât și al vecinilor.

Ultimul lucru pe care îl vrea China e să aibă o putere ostilă construind baraje în Tibet și mutând albia râurilor sau scăzând debitul de apă.

La polul opus se află țările care și-au construit istoria în jurul mării. Vă puteți gândi la Marea Britanie, Statele Unite, Portugalia sau Spania. Aceste țări au dominat mările iar geopolitica lor a fost întotdeauna cea a comerțului și mărilor.

Aceste țări sunt întotdeauna situate la periferia maselor continentale și au o strategie geopolitică foarte diferită de cea a puterilor continentale. Pentru ele esențial este controlul rutelor oceanice și a punctelor cheie (ex: strâmtori precum Bosfor, Malacca, Bab el Mandeb etc.) de pe aceste rute. De ce? Pentru că, la fel ca în cazul Rusiei sau Chinei, pierderea accesului la astfel de locuri reprezintă o amenințare existențială pentru ele.

Țările continentale și țările maritime au economii diferite, mentalități diferite și strategii geopolitice diferite.

Partea bună e că, trecând prin teorie și un pic de istorie a geopoliticii aveți ocazia de a înțelege mai bine și anumite evenimente istorice. Spre exemplu Imperiul Habsburgic nu e foarte discutat în România deși a fost mult timp cea mai redutabilă forță politică și militară din Europa Centrală.

Când vine vorba de partea a doua a cărții, lucrurile sunt mult mai interesante pentru cei care vor ceva practic. Kaplan ia marile regiuni ale planetei și discută felul în care geografia lor (relief, râuri, mări etc.) le face să facă anumite lucruri din punct de vedere geopolitic.

Un exemplu foarte bun este zona Orientului Mijlociu, acolo unde, în ciuda propagandei venite din toate direcțiile, au loc niște reașezări politice și geopolitice în linie cu ce spune teoria că ar trebui să se întâmple.

Marii actori de pe harta de mai jos se văd cu ochiul liber:

  • Turcia dinspre nord
  • Iranul dinspre Est

 

Acestea sunt puterile tradiționale ale zonei nu de ieri de azi ci de milenii! Cele două țări (actual, dar foste imperii) s-au bătut pentru zona asta din cele mai vechi timpuri.

Înainte să fie Turcia vs. Iran, duelul era între Imperiul Otoman și Imperiul Afsharid/Imperiul Safavid. Înainte de asta a fost Imperiul Bizantin vs. Imperiul Sasanid. Înainte de asta a fost Imperiul Roman vs. perși și așa mai departe.

Atât Turcia cât și Iranul domină zone înalte care le oferă protecția in fața invaziilor. În schimb zona dintre ele (Siria, Iordan, Irak) e o zonă cu altitudine scăzută și puține obstale naturale în calea unei invazii.

Câmpurile de petrol și terenul agricol foarte fertil din Irak sunt un mare bonus pentru oricare dintre cele două mari puteri, ambele având populații numeroase, dar suprafață arabilă redusă comparativ cu necesarul.

În istoria recentă Iranul a intrat în conflict și cu Arabia Saudită și Israel (prin proxiuri), dar ambele conflicte sunt recente (la scară istorică) și pare improbabil că ar putea continua în lipsa suportului oferit de SUA celor două țări. De altfel, despre geopolitica din conflictul dintre SUA și Iran pentru controlul zonei am scris și eu. E un caz tipic de putere maritimă care intră în conflict cu o putere continentală (vezi mai sus). Despre zona Orientului și frământările politice recente puteți citi mai multe în cartea Emmey Sky, In a time of Monsters.

În afară de zonele de mai sus, cartea intră în detalii și în ceea ce privește alte regiuni, între care merită amintite:

  • India – o țară uriașă, dar relativ timidă pe scena internațională
  • fostul Imperiu Otoman, inclusiv Balcanii
  • Mexic și SUA

Cam toate regiunile majore ale planetei sunt discutate, dar celor de mai sus li se acordă mai multă atenție.

Cine e Robert Kaplan?

Robert Kaplan e un american specializat în politică internațională și securitate. A fost înrolat în armata israeliană, după care a călătorit prin lume o perioadă. A fost consultant pentru US Army’s Special Forces, United States Marines, respectiv United States Air Forces. Aparent a ținut (nu participat) cursuri la FBI, National Security Agency, Pentagon’s Joint Chiefs of Staff, și CIA.

Are de asemenea o carte foarte interesantă despre România, scrisă după ce a vizitat țara noastră de mai multe ori.

Puteți afla mai multe despre el de pe pagina de Wikipedia, ori dacă vreți să vedeți ce altceva a mai scris de pe pagina lui de net.

Pentru cine e cartea?

Cartea se adresează atât publicului care e la începutul drumului în ale geopoliticii, dar și celor care au deja ceva cunoștiințe, dar care vor să înțeleagă mai bine felul în care geografia stă la baza sau schimbă geopolitica unei țări.

Ce mi-a plăcut la Răzbunarea Geografiei

Limbajul e pe înțelesul tuturor cam prin toată cartea. Dacă apar termeni care nu sunt familiari celor neinițiați, sunt explicați imediat. Nu se pleacă de la prezumția că cititorul e tobă de carte în ale geopoliticii.

De asemenea cartea are hărți, chiar dacă versiunea mea era necartonată. Nu am înțeles niciodată cărțile de geopolitică fără hărți.

Kaplan e un bun povestitor și țese într-un mod coerent o poveste care leagă toate acele concepte și regiuni de pe glob într-o narațiune care nu plictisește, dar nici nu bate câmpii.

Apropo de asta, am citit Răzbunarea Geografiei în 2015. De atunci am mai cumpărat o altă carte cu o temă similară, foarte populară în Marea Britanie (Prisoners of Geography, de Tim Marshall) și pot să vă spun că între cele două a lui Kaplan e net superioară.

Ce nu mi-a plăcut la Răzbunarea Geografiei

Nu am neapărat ce să reproșez cărții, dar s-ar putea ca unii cititori să aibă o problemă cu a trece de prima parte a cărții (”Vizionarii”), care e o introducere în teoria geopolitică și conceptele care stau la baza ei. E prezentată și o mini-istorie a acestor teorii și cum au influențat ele gândirea politică și evenimentele epocii. E o parte foarte interesantă a cărții dacă vă pasionează subiectul geopolitică și vreți să puneți bazele teoriei. Dar e genul de chestie care nu place tuturor și pentru mulți ar putea părea un pic ”ca la facultate”.

Dar înțeleg de ce a făcut asta: așa cum spuneam mai sus sunt niște concepte (ex: ”rimland”, ”hinterland”) foarte importante acolo care vă vor ajuta nu doar când citiți cartea asta, dar și în general pentru a înțelege mai bine situația geopolitică dintr-o anumită regiune.

De unde pot lua cartea?

Variantă pe care am citit-o e o versiune necartonată de la Editura Litera, scoasă în 2015, în limba română. Vream de mult să îi fac recenzie, dar nu am apucat.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, dar și de la Editura Litera, cei care au și publicat cartea. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză.

Verdictul

Din partea mea ”Răzbunarea Geografiei” de Robert Kaplan primește un 10/10. O recomand celor care vor să se apuce mai serios de geopolitică. Când vine vorba de literatura de popularizare, mai bine de atât, nu am văzut pe tema asta.

P.S: Pe tema ”geopolitica și hărție” Kaplan a avut un discurs interesant la Central European University (universitatea fondată de Soroș și dată afară de Orban din Ungaria, cu sediul în Viena momentan):




Va trebui să trăim cu (corona)virușii într-o lume globală

În cercurile ceva mai înalte ale lumii civilizate se știa că la un moment dat va apărea o pandemie globală. Problema nu s-a pus niciodată la modul ”dacă vine o pandemie ce facem?” ci ”când vine o pandemie ce facem?”.

Ei bine, cu toate astea, politicienii și factorii decidenți au ignorat problema ani la rândul, considerând că sunt alte lucruri mai urgente de care ar trebui să se ocupe:

In May 1989, Nobel laureate Joshua Lederberg gathered fellow Nobelists and a roster of extraordinary virus-hunters for a three-day meeting in Washington to consider a then bold hypothesis that viruses, far from being vanquished by modern medicine, were actually surging worldwide in animals and people, often in forms never previously seen. And air travel increasingly meant that an outbreak in an obscure location could spread to large cities, even make its way around the world.

Problema pare să fie bine înțeleasă de specialiști, dar insuficiente fonduri au fost puse la dispoziție de-a lungul timpului pentru pregătiri.

Ce opțiuni sunt în cazul unei pandemii

Majoritatea țărilor din lumea civilizată au o strategie de urgență pentru pandemii. Odată cu aparia CoVid-19 (ăsta nou) au apărut două variante diferite de a aborda problema:

  • varianta dramatică: închiderea totală a unor regiuni
  • prevenire – limitare a pandemiei

Închiderea totală a unor regiuni

Primii care au făcut asta au fost chinezii, care au închis regiunea Wuhan, de unde provine virusul. Ați crede că e o măsură binevenită pentru stoparea virusului, dar de regulă chestia asta se face mai mult pe post de teatru ieftin. În China măsura a fost o dovadă a incompetenței autorităților care au scăpat situația de sub control, efectiv ignorând o cantitate uriașă de dovezi că un virus făcea ravagii în oraș. Dacă citiți un pic despre ce s-a întâmplat în Wuhan înainte de declararea carantinei veți înțelege mai bine că răspunsul autorităților putea fi mult mai eficient și mai puțin dramatic.

Închiderea provinciei practic a fost semnul că autoritățile nu știu să gestioneze eficient situația și au dat cu toporul acolo unde era nevoie de un cuțit.

Pe urmele lor calcă Italia, care la rândul ei a închis provincia Lombardia. La fel ca în China, în Italia începuse epidemia cu câteva săptămâni înainte ca autoritățile să descopere primul caz. În timp ce Marea Britanie, Germania și Franța repatriau cetățeni din Wuhan și îi băgau direct în carantină, Italia stătea cu mâinile în buzunare și fluiera.

Astfel s-a ajuns ca epidemia din Italia să scape de sub control și Italia să fie țara care exportă virusul în numeroase alte țări (nu doar România). Din nou, închiderea provinciei și a unui număr de orașe e un semn al incompetenței autorităților italiene în a gestiona situația.

Prevenirea – limitarea epidemiei

Asta e ce au făcut celelalte țări europene cu capul pe umeri. Și culmea e că situația era sub control până la punctul la care a izbucnit epidemia în Italia. Odată cu explozia numărului de cazuri din Italia a avut loc o creștere și a cazurilor din alte țări.

Țările cu un număr mare de conexiuni internaționale, de genul Marii Britanii știu că nu pot face prea multe pentru a stopa virusul în astfel de situații.

Spre exemplu dacă veți citi strategia de combatere a virușilor de tip gripal a Marii Britanii veți găsi o chestie foarte interesantă menționată acolo (vezi pagina 38):

The Foreign and Commonwealth Office will issue advice regarding travel to affected countries. There are no plans to attempt to close borders in the event of an influenza pandemic. The UK generally has a high level of international connectivity, and so is likely to be one of the earlier countries to receive infectious individuals.

Așadar, nu au de gând să închidă granițele pentru așa ceva. De ce? Păi iată ce zic oamenii:

Modelling suggests that imposing a 90% restriction on all air travel to the UK at the point a pandemic emerges would only delay the peak of a pandemic wave by one to two weeks. Even a 99.9% travel restriction might delay a pandemic wave by only two months.

Deci chiar și închiderea aproape completă a granițelor (99,9%) nu ar opri virusul, doar l-ar întârzia cu vreo 2 luni. Dar repercusiunile închiderii granițelor ar fi serioase:

The economic, political and social consequences of border closures would also be very substantial, including risks to the secure supply of food, pharmaceuticals and other supplies.

Practic, ce spun ei e că dacă vrei să închizi granițele complet riști să rămâi fără mâncare și medicamente. Care ar fi alternativa? Tipul ăsta care scrie pentru Reuters pune punctul pe ”i”:

Maintaining business as normal is crucial to maintaining health services, supply chains, food distribution, and essential services such as utilities, banking and transportation.

In contrast to China, where the government placed much of the country in lockdown, Britain will try to carry on as normally as possible, and most other countries will probably follow the same strategy.

If coronavirus cannot be contained in China, which now seems likely, governments, businesses and individuals will have to learn to adapt to it.

Aplatizarea curbei

Închiderea granițelor nu funcționează din câte se pare, cel puțin nu în țări democratice. Sunt șanse mari ca nici închiderea provinciei Lombardia să nu oprească virusul dacă italienii nu se adună și iau măsuri.

Între acestea se discută mult zilele astea despre importanța ”aplatizării curbei”. Când spun ”se discută” nu mă refer la România ci prin alte locuri:

Acel ”flattening the curve” se referă la următoarea chestie:

Cocoașa aia mare în curbă e o chestie foarte nasoală pentru sistemul medical al oricărei țări pentru că, de regulă, sistemele medicale nu sunt puse la punct pentru a face față unui număr foarte mare de internări în spital. Altfel spus nu e loc în spitale, nu e personal medical suficient, nu sunt medicamente destule sau echipamente care să fie disponibile într-un interval foarte scurt de timp pentru un număr foarte mare de pacienți.

Prin urmare trebuie luate măsuri pentru a aplatiza acea cocoașă, adică o reducere a numărului maxim de îmbolnăviri. Numărul de cazuri e posibil să rămână neschimbat, dar odată ce trece boala pacientul poate fi externat și locul său luat de altcineva. Astfel presiunea asupra sistemului medical e mai mică decât în ipoteza unei pandemii necontrolate.

Cum se aplatizează curba?

Ce se poate face pentru a aplatiza curba? Statul acasă în carantina dacă există suspiciuni de infectare pare a fi o măsură larg răspândită. Nu e foarte clar cât de eficientă e având în vedere că trebuie să îți cumperi mâncare totuși. Ba chiar în România fix statul face chestia asta mai grea (sursă):

Directorul General al Poștei Române, Horia Grigorescu, a trimis o circulară către oficiile poștale prin care le solicită poștașilor să nu mai livreze pensiile și alocațiile către cetățenii aflați în carantină din cauza coronavirusului.

Nu există o listă publică cu cazuri deci nu înțeleg sensul măsurii. Dar în fine.

O altă măsură larg răspândită e limitarea evenimentelor cu un număr mare de oameni. În România a interzis evenimentele cu mai mult de 1.000 de oameni și închiderea școlilor unde se depistează cazuri.

Închiderea școlilor e o măsură care, luată la timp, poate salva multe vieți. Există dovezi ample care indică faptul că în timpul gripei spaniole din 1918 orașele care au închis școlile înainte ca epidemia să atingă proporții au avut o rată de mortalitate mult mai mică decât cele care le-au închis după ce epidemia făcea ravagii. Închiderea școlilor e considerată cea mai eficientă măsură non-farmaceutică în astfel de cazuri pentru că oprește nu doar închiderea școlilor ci și statul acasă de către părinți cu copiii.

România ar trebui probabil să închidă școlile de pe acum, nu să aștepte ca situația să devină similară cu a Italiei.

Mă rog, știți voi, și clasicul spălat pe mâini și evitatul contactului social inutil. Cert e că astfel de măsuri funcționează, dovadă în acest sens fiind țări precum Taiwan sau Vietnam (unde cele mai recente cazuri provin din Europa), ambele cu un număr redus de cazuri de CoVid-19 deși sunt vecine cu China.

Va trebui să trăim și să muncim în astfel de pandemii

Vă spuneam într-un alt articol despre căderea bursei, ei bine nu toate acțiunile au căzut. Unele din ele de fapt au luat-o bine în sus (via AlphaVille):

Turns out however, the working from home stocks are on a tear. Peloton is up 5.6 per cent on the week, and Zoom, the video communications company is up a whopping 15.5 per cent.

Peloton produce biciclete de exerciții de interior. Zoom produce software de video-conferințe. Ambele se referă la situația în care ieșitul din casă și mersul la muncă nu vor mai fi foarte populare.

Pe de altă parte poate cu ocazia asta se va trece cu adevărat la lucratul de acasă la scară mai mare. Tehnologia există, disponibilitate există, ar trebui să lucrăm mult mai mult de acasă. Ar fi bine și pentru mediu și pentru noi.

Așa că gripa asta va fi doar încălzirea pentru multe alte evenimente similare care vor urma.

P.S: Dacă vreți să vă asigurați că sistemul vostru imunitar e puternic, sunt lucruri plăcute pe care le puteți face:




De unde vine următoarea criză / recesiune în România

Mai toată lumea în ultima vreme vorbește de crize. Mai toată lumea prin PNL și USR urlă de prin decembrie 2016 că PSD va băga România în faliment. Florin Cîțu de exemplu a făcut o pasiune din chestia asta. La fel și colegul său de Opoziție, Claudiu Năsui.

Criza însă nu a venit spre dezamăgirea multora, nici măcar o recesiune. De ce? Pentru că o recesiune sau o criză economică nu vine când au chef politicienii, de aia.

Și totuși cum se va desfășura și care va fi impactul unei astfel de recesiuni asupra României? Să le luăm pe rând: De unde vine criza mai întâi? Economiștii nu sunt Mafalda, să vadă în globul de cristal exact de unde vine o criză. Dar au așa, în mare câteva idei. Să vedem:

  • Potențiale cauze externe: fiind conectați la economia globală, dacă ceva se sparge la nivel mondial, cioburile vor ajunge și la noi.
  • Potențiale cauze interne: adică facem noi românii ceva stupid și ne tăiem craca de sub picioare

Haideți să le luăm pe rând:

Cum va veni criza din afară

În ciuda a ce spun cei din opoziție, în momentul de față, e mai probabil ca o recesiune să lovească România ca urmare a unor probleme economice la nivel global. Circuitul economic global în care e prinsă și România e aproximativ următorul:

  • Asia (fără China), China și SUA reprezintă cele mai importante piețe de desfacere din lume.
  • Uniunea Europeană exportă masiv către aceste două zone, principalele țări ca și pondere în aceste exporturi fiind Franța, Germania, Italia, Olanda și Spania. Puteți vedea cât exportă UE către fiecare din aceste piețe în graficul de mai jos:

Principala sursă de risc pentru economia României e în momentul de față o încetinire a comerțului global, venită pe filiera descrisă mai sus. Concret:

  1. Din cauza tensiunilor comerciale dintre China, SUA și UE comerțul global încetinește. Fabricile din China spre exemplu au intrat în a 4a lună consecutivă de scădere a producției.
  2. UE, a cărei economie se bazează masiv pe exporturi, vede și ea o încetinire a activității economice ca urmare a tarifelor impuse de ceilalți 2 parteneri în comerț. Mai mulți indicatori economici publicați în iulie și august 2019 arată că s-ar putea ca economia Germaniei să fii intrat deja în recesiune. Spre exemplu producția industrială din Germania a înregistrat cea mai semnificativă scădere din ultimii 9 ani. Indicatorul de încredere (confidence index) e și el în scădere
  3. Economiile din Vest intră în recesiune și activitatea economică încetinește
  4. România, care depinde de Europa Vestică ca piață de desfacere nu mai poate vinde atât de mult așa că încetinește activitatea economică și în România. Consecința directă e că va crește deficitul de cont curent și deficitul fiscal foarte rapid. Guvernul va lua măsuri pentru a reduce aceste deficite, băgând economia și mai rău în recesiune.

Cine poate provoca recesiunea?

China

Legat de punctul 1 de mai sus ar fi mai niște chestii de spus. China e o piață imensă iar o criză acolo ar lovi puternic economia globală. China e condusă de un regim autoritar cu un obicei prost de a cosmetiza puternic informațiile financiare și economice pe care le publică. E greu spre imposibil să ne dăm seama ce se întâmplă acolo. Momentan economia Chinei pare zdravănă, dar pentru că informațiile de încrede sunt puține situația se poate schimba foarte rapid.

Dar trebuie avut în vedere faptul că în China sunt, spre exemplu, orașe fantomă construite doar pentru că e nevoie de investiții, locuri de muncă și liniște socială. China ar vrea să le populeze, dar nu prea vrea nimeni să stea în mijlocul pustiului.

Dar nu construcțiile goale sunt cea mai mare problemă ci faptul că această infrastructură (care include orașele fantomă) a fost construită pe un munte de datorii private și publice. The Economist descrie situația drept ”o bombă cu ceas” pentru că acele investiții trebuie rambursate la un moment dat. Guvernul Chinez încearcă să facă bomba să se fâsâie, finanțand o parte din acea datorie, dar nu e clar dacă le va reuși.

Dacă acele datorii nu pot fi refinanțate, o criză financiară majoră va lovi China și va trage restul economiei globale prin mecanismul descris mai sus.

Statele Unite ale Americii

Deși abia au ieșit din cea mai mare criză financiară din istoria recentă (mai mare decât cea din 1929 ar zice unii), americanii se joacă iarăși cu focul.

Aproape un deceniu de QE au făcut ca băncile să ofere împrumuturi la dobânzi foarte mici. Multe companii și chiar oameni au împrumutat masiv în perioada asta.

Spre exemplu tinerii americani au datorii de 1,5 trilioane (adică 1.500 miliarde) dolari în credite luate pentru facultate (asta dacă vă mai vine vreo idee creață în a privatiza învățământul). Mulți dintre ei deja au probleme în a rambursa acele credite (aproximativ 20%), dar numărul celor care nu vor reuși să le ramburseze ar putea urca la 40% până în 2023. Datoria asta e garantată de stat aparent, dar ghici ce se întâmplă când ai de dat bani înapoi și nu îți ajunge salariul: tai din costuri. O criză economică va fi accentuată puternic de aceste datorii.

În afară de asta ar mai fi și problema datoriilor de pe cărțile de credit, care sunt în continuă creștere:

Dar poate cea mai nasoală chestie dintre toate e faptul că împrumuturile companiilor au crescut vertiginos în perioada crizei economice și nu dă semne că ar da înapoi, pe fondul dobânzilor foarte mici:


sursă: tradingeconomics.com

Există temeri că o creștere prea rapidă a ratei dobânzii de politică monetară ar face ca o parte considerabilă a acelei datorii să nu mai poată fi plătită.

Italia

Ce? Italia? Huh? Italia e ”bolnavul Europei” în momentul acesta. O economie uriașă, dar care stagnează de aproape 10 ani. Iar acea datorie publică de 132% a Italiei înseamnă că Guvernul Italian are o capacitate limitată de a se împrumuta pentru a putea investi în lucruri care ar ajuta restul economiei să iasă din mlaștina în care se află. O criză a datoriilor în Italia nu ar fi la fel de dificilă precum cea din Grecia, dar magnitudinea datoriilor e cu totul alta iar restructurarea datoriei ar fi teribil de dificilă.


sursă: tradingeconomics.com

Dar dacă temerile legată de datoria de 132% (a doua din UE după cea a Greciei) nu erau suficiente, pentru că Italienii simt că au mâinile legate, mai mulți politicieni Italieni au amenințat că Italia ar putea părăsi Uniunea Europeană. Dacă s-ar întâmpla asta, rezultatul ar fi dezintegrarea UE așa cum o știm și ar provoca mama tuturor crizelor economice. Evenimente politice triviale în alte țări crează deja nervozitate la nivel global atunci când au loc în Italia, așa că vă puteți imagina de ce spun că Italia poate fi sursa unei crize economice de proporții.

Criza provocată de români

Deși finanțele publice sunt ok în momentul de față, România are o problemă majoră pe termen mediu, o ”bombă cu ceas” dacă vreți. Iar acea bombă cu ceas se numește: noua lege a pensiilor. De ce spun că e o bombă cu ceas? Iată cum va crește punctul de pensie în anii următori (via Economica.net):

Valorile punctului de pensie sunt:

  • 1.265 de lei la 1 septembrie 2019;
  • 1.775 de lei la 1 septembrie 2020;
  • 1.875 la 1 septembrie 2021.

În anul 2021, valoarea punctului de referinţă este de 75 de lei. Începând din anul 2022, valoarea punctului de referinţă, în funcţie de care se stabileşte cuantumul pensiei, se majorează anual cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat.

Cred că e destul de clar că o astfel de creștere a punctului de pensie va pune o presiune considerabilă asupra finanțelor publice. Problema nu e anul 2019 ci anul 2021 având în vedere creșterea creșterea de 40% a punctului de pensie. Vor fi bani pentru o astfel de mărire? Conform lui Eugen Teodorovici, da (via Hotnews):

“Tot ceea ce spune legea pensiilor se va aplica aplica fără niciun fel de discuţie. Este o nebunie, dar poate rămâne o nebunie frumoasă dacă vom rămâne în continuare la guvernare. Banii sunt prinşi în buget anul acesta. Anul viitor sunt pentru că am pus în această strategie bugetară acest lucru. Deci se arată foarte clar că banii există. Punctul de maximă provocare este 2021. Şi trebuie s-o spunem, atunci este anul în care impactul pe legea pensiilor este foarte mare. Nu îmi asumam o astfel de lege dacă eram sigur că se poate şi aplica“, a explicat Eugen Teodorovici.

Care e problema cu această lege?

Problema e următoarea: acei bani nu există propriu zis, sunt doar niște calcule bugetare. Iar acele calcule sunt bazate pe o creștere economică cam nerealistă zic mulți, prognoză economică vorbind de 5,5% creștere în 2020. Dar așa cum vă spuneam mai sus:
  1. se pare că trecem printr-o încetinire a economiei la nivel global
  2. Guvernul a cam tăiat taxele pe unde le putea tăia,
  3. venituri pentru investiții bugetare nu prea sunt.
Nu e clar cum ar putea Guvernul să finanțeze acea creștere altfel decât intrând puternic în zona de deficit bugetar. Cei de la BCR, spre exemplu, văd lucrurile cam așa (via Economica.net):

“Din ce estimăm noi, s-ar putea ajunge lejer în 2021 la peste 5% din PIB, undeva la 5,4% (Notă autor: deficit bugetar). Acesta doar din creşterea punctului de pensie. Nici nu am luat în calcul creşterea numărului de pensionari, nu am mai luat în calcul în 2022 schimbarea modului de calcul a pensiilor.

Problema nu e creșterea pensiilor cât finanțarea acelei creșteri în condițiile în care populația României îmbătrânește puternic iar Românii pleacă din țară. Nr. de pensionari va crește, pe fondul scăderii populației.

Pensiile nu sunt teribil de mari, dar creșterea de mai sus nu poate fi realizată fără o creștere a impozitelor și taxelor. Dar nimeni nu pare dispus să crească taxele, ceea ce poate băga România în datorii.

Și totuși

Tot cei de la BCR adaugă următoarele (via Economica.net):

”Nu credem că vom ajunge acolo (Nota autorului: la deficitul de mai sus). În 2021 va fi destul de dificil de gestionat un astfel de deficit bugetar. Chiar în condiţiile în care pentru economia globală nu avem un scenariu de recesiune. Avem un scenariu de evoluţie economică moderată”, a spus Horia Braun, la o conferinţă organizată de Asociaţia Administratorilor de Fonduri.

De remarcat că oamenii de la BCR nu cred că acea creștere a punctului de pensie va avea loc. De ce? Cel mai probabil pentru că atât ei cât și mulți alți analiști consideră că această creștere extravagantă din 2020 a fost introdusă de actualul Guvern știind că nu vor prinde acele vremuri la guvernare.

Concret, e un cadou otrăvit lăsat viitorului guvern din care ei consideră că nu vor face parte. Așa că nu va fi problema lor de unde vin acei bani. Mai mult, dacă Guvernul din 2020 decide să nu crească pensiile atunci actualul partid aflat la conducere, din opoziție atunci (posibil), va câștiga puncte electorale. E o manevră politică destul de cinică, dar și eficientă.

Deficitul de cont curent

România nu are un istoric prea bun când vine vorba de deficitul de cont curent. Am explicat ce e deficitul de cont curent și cum funcționează el într-o altă postare. Tot în acea postare era un grafic cu numărul de dăți când România apărea în top 10 mondial la capitolul deficit:

România e cu roșu, Ungaria e cu verde iar Polonia cu albastru. După 2011 am rămas singuri în acel top10, celelalte 2 țări ieșind. De ce e relevantă chestia asta? Păi, din câte se pare, țările care înregistrează mai mereu deficite de cont curent au mai mereu probleme:

The best way to spot problems in a country’s accounts, according to King, is to figure out which countries have run persistent current account deficits. The longer a deficit goes on, the deeper the entrenchment and the harder the adjustment when capital decides to flee. In national accounts, it often doesn’t pay to continuously depend on the kindness of strangers.

Iar România stă foarte prost la capitolul ăsta. O recesiune în UE sau la nivel mondial ne va prinde iarăși cu chiloții în vin. Și la fel ca data trecută ajustarea deficitului de cont curent va fi dureroasă. Și ca să înțelegeți la ce mă refer, de regulă ea se face prin:

  • devalorizarea monedei, ceea ce duce la inflație
  • creșterea ratei dobânzilor, ceea ce face creditele scumpe, deci mai greu cu refinanțările.

Deficitul fiscal

Asta ar fi o altă problemă pe care Guvernele din România o au în mod repetat. Există un plafon de 3% de deficit impus de UE, dar acel deficit de 3% e complet inutil pentru România și am explicat de ce. Varianta pe scurt e următoarea: putem foarte bine să intrăm în faliment cu mai puțin de atât, la fel cum putem fi bine mersi și cu deficite mai mari.

Problema e alta: din ce acoperim acel deficit? Împrumuturi. Mai rău chiar, conform celui mai recent raport FMI pentru a nu sări de plafonul de 3% în 2018 guvernul s-a jucat de-a alba neagra cu fondurile europene (a luat banii de la UE, dar nu i-a plătit), cu banii din rambursările de TVA și a cerut companiilor de stat să distribuie dividende din rezerve. FMI zice așa:

The deficit was contained by low-quality or one-off measures at year-end, amounting to 0.6 percent of GDP, including utilization of EU funds to retrospectively finance domestic investment projects and extraordinary SOE dividends

Nu sunt unul dintre oamenii care demonizează consumul, dar infrastructura României lasă mult de dorit. Și nu mă refer doar la drumuri, poduri și căi ferate, ci și la infrastructura umană: școli, spitale, biblioteci și așa mai departe. Plus, armata are și ea nevoie de tancuri, avioane, nave de război. De mai bine de 1 an americanii, britanicii și canadienii fac poliție aeriană pentru că România nu are avioane de vânătoare la standarde NATO.

Consumul e necesar, dar investițiile astea sunt și ele necesare. Iar acest deficit, din păcate ia spațiu fiscal de la aceste investiții care chiar sunt necesare.




Protestele și dictatura pe la alții

Am zis că iau concediu, dar uite că nu pot sta deoparte:

Lumea e un loc ciudat. În Hong Kong studenții care se opun regimului chinez se folosesc de citate revoluționare din Mao:

Când vă întrebați de ce e PSD în continuare la putere, să vă gândiți la citatul de mai sus.

În Rusia în schimb politicienii din opoziție trebuie să facă live-uri în social media ca să există dovezi că au fost arestați de poliție:

Când auziți că ”în România e dictatură” sau că ”Liviu Dragnea a fost dictator”, să vă gândiți câți politicieni români au trecut prin ce a pățit tipa din Rusia.




No Comment: Tabără de vară în China

Voi unde vă trimiteți copiii în tabără? (sursă):




Câte falsuri vin din China?

Cred că toată lumea face mental asocierea între bunuri contrafăcute și China. În România se mai folosește și expresia ”chinezărie” pentru a descrie un obiect foarte ieftin, de calitate îndoielnică, probabil copiat după un altul de mai bună calitate.

Dar știți că impresia e una, dar realitatea poate fi alta. Așa că m-am bucurat foarte tare când am găsit ceva informații despre cât de multe din bunurile false vândute în lume provin din China. Iar răspunsul e o grămadă, conform Alphaville dintr-un raport al Deutsche Bank:

Așadar aproape 80% din bunuril false vândute la nivel mondial provin din China. A doua țară de origine a bunurilor false este Turcia, o altă țară renumită pe la noi pentru bunuri de slabă calitate. Suprinde prezența Germaniei pe locul 4, dar Germania e până la urmă un mare centru de producție. Are sens oarecum să se afle în clasament.

Singapore nu fabrică bunuri false…ei nu prea fabrică nimic fiind un stat – oraș – insulă. Acelea sunt bunuri provenite din alte țări din regiune (China, Malaezia, Indonezia etc.) care sunt exportate din Singapore.

Surprinzătoare pentru mine e prezența Macedoniei în acel clasament. Macedonia e o țară mică, fără o economie teribil de puternică, dar care apare în top10.

Una peste alta impresiile se confirmă: China fabrică și exportă aproape 80% dintre fake-urile pe care le cumpărăm.




Trump, NATO și politica externă a SUA în momentul acesta

Mi s-a cam făcut silă de politică românească iar pe economie momentan nu am ce să vă povestesc așa că am ales să scriu despre o chestie foarte interesantă, despre care nu se discută aproape deloc prin România, dar care e amplu dezbătută de câteva luni bune prin Europa: Care e de fapt politica externă a SUA sub Trump când vine vorba de Europa?

De ce e greu de înțeles politica externă a SUA?

La fel ca și în cazul României, o mare parte din responsabilitățile pe partea de politică externă în SUA revin președintelui. Când președintele e un tip echilibrat și cu un discurs coerent precum Barack Obama, lucrurile sunt previzibile și semnalele sunt vizibile. În schimb când semnalele de politică externă vin de la un tip haotic ca Trump devine mai greu de citit și înțeles ce se întâmplă și ce intenții are președintele și implicit diplomația americană.

O altă problemă cu politica externă a SUA e că e o diferență mare între ce spunea Trump că va face în campania electorală și ce ajunge să facă efectiv, până la punctul la care se contrazice flagrant. E un caz clasic dacă vreți de: fă ce zice popa, nu ce face popa.

Cum îl descifrăm pe Trump

O regulă nescrisă în politică e că orice președinte sau șef de executiv are în jur de 6 luni la dispoziție de la punctul în care a preluat puterea pentru a-și pune în aplicare ideile. După cele 6 luni de grație evenimentele curente îi vor ocupa tot timpul și va trebui să se ocupe de nenumăratele probleme care vor apărea. ”Firefighting” e termenul folosit pentru a descrie acea situație în care ai atât de multe chestii neprevăzute de rezolvat încât nu te mai poți concentra pe cele strategice.

Ce face Trump acum e firefigthing, are o grămadă de probleme de politică externă de care trebuie să se ocupe chiar dacă că ele nu figurau pe agenda lui politică. Dacă plecăm de la premiza că Trump e în momentul acesta reactiv vom putea înțelege un pic mai bine acțiunile americanilor.

Când vine vorba de ideile proprii totuși, pe partea de politică externă sunt puține și fixe:

  • Trump crede că europenii îi fraieresc pe americani și vrea tarife vamale
  • Trump îl admiră la nivel personal pe Putin pe care îl consideră un mare om de stat 
  • Trump îi vede pe europeni drept ”slabi”.

Deși are aceste idei fixe, președintele american are totuși doar o vagă înțelegere a ce înseamnă relațiile internaționale fiind responsabil pentru mai multe gafe diplomatice de la preluarea președenției.

Și bineînțeles că nimic din toate astea nu se petrece izolat de restul lumii. Avem o istorie la care trebuie să ne uităm pentru context și o geografie care dictează cum se poartă jucătorii pe tabla de șah.

Să începem cu istoria:

NATO

Pentru a înțelege politica SUA sub Trump e să facem un pas înapoi și să ne punem în permanență întrebarea ”De ce?”. Haideți să vă dau niște exemple:

  • De ce există NATO?
  • De ce SUA sprijină NATO?
  • De ce ar putea să se schimbă atitudinea SUA față de NATO?

Haideți să luăm întrebările astea pe rând:

De ce există NATO?

La orele de istorie din liceu aflăm din manuale că NATO e o alianță apărută după al doilea război mondial pentru a contracara influența sovietică în Europa. În acel moment alianța reunea state vest-europene sub coordonarea Statelor Unite, națiunea cu cea mai puternică armată la momentul respectiv. URSS-ul era dușmanul nr. 1 pentru SUA și vest-europeni, NATO fiind menită să oprească înaintarea sovietică spre Vestul Europei slăbit după război. 


NATO vs. Pactul de la Varsovia – Sursă Wikipedia

De ce sprijină SUA NATO?

Europa de Vest era în ruine imediat după al doilea Război Mondial.

Franța fusese teatru de război de la debarcarea din Normandia, Marea Britanie fusese bombardată pe durata întregului război, Germania era literalmente în ruine. Niciuna dintre ele nu putea, de una singură, să se opună URSS-ului în cazul unui conflict armat. Iar URSS-ul nu era o amenințare aflată la mii de km depărtare. De data asta distanța față de capitalele vest-europene se măsura în sute de km, armata roșie fiind staționată în Germania de Est. Pentru SUA, o retragere a armatei din Europa ar fi echivalat cu a se trezi cu armata roșie cum ocupă tot flancul vestic al Eurasei și amenință hegemonia maritimă a SUA în Atlanticul de Nord, chestie inacceptabilă. În plus, o Europă Vestică sub influența Rusiei ar fi pus serioase probleme pentru SUA care se putea trezi încercuită de un adversar cu resurse considerabil mărite în acest caz.

SUA nu a avut practic de ales și a trebuit să pună sub protecția sa Europa Vestică, protecție oferită formal de NATO, dar informal construită în jurul armatei americane staționate în Europa.

De ce ar putea să se schimbe atitudinea SUA față de NATO?

Oamenii iau de bune unele lucruri, dacă toată viața ele au fost acolo. NATO a luat ființă în 1949. Niciunul dintre marii politicienii europeni din prezent nu a cunoscut o Europă care să nu aibă parte de protecția SUA prin NATO. 

Cumva mulți politicieni europeni au luat securitatea americană de bună, fără să înțeleagă că:

  1. Americanii o oferă atât timp cât au un interes în Europa. Dacă acel interes dispare, atunci și securitatea respectivă nu va mai fi oferită.
  2. Ea îi costă bani pe americani

Iar aici intră în discuție bineînțeles interesele SUA. Cel mai bun mod de a exemplifica interesele strategice ale SUA e să privim o hartă a lumii:

Ce e fix în centrul hărții? Mediterana, leagănul civilizației europene. Europa a dominat lumea secole la rând, motiv pentru care e în centrul hărților. Dar Pământul e rotund, nu plat, așa că poți privi harta în multe feluri. Hai să vedem acum o hartă cu SUA în centru:

sau preferata mea:

Suntem obișnuiți să vedem SUA în partea din stânga a hărții, dar poți obține o perspectivă mai bună atunci când pui SUA în mijlocul hărții. 

Adevărul e că SUA e o țară cu acces la două oceane și care trebuie să controleze ambele oceane pentru a se simți în siguranță ca putere mondială. Pentru SUA era important să nu se trezească cu Germania nazistă sau URSS-ul controlând coasta europeană a Atlanticului, dar a fost la fel de important ca Japonia să nu controleze coasta asiatică a Pacificului și implicit să creeze probleme în Pacific.


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


În momentul de față URSS nu mai există iar urmașul său, Rusia Federală e o țară considerabil mai slabă. E adevărat, Rusia poate amenința țările est-europene, dar nu are în momentul de față puterea necesară pentru a pune probleme de natură militară Europei Vestice. Din perspectiva SUA, așadar, nu e nevoie de o prezență armată masivă în Europa. Ce sens are ca SUA să țină forțe armate în Germania de exemplu, acum că armata roșie e considerabil mai departe.

Așa că strategii americani se întreabă: de ce ar trebui SUA să investească masiv în securitate în Europa dacă flancul vestic al Eurasiei e stabil?

Pe de altă parte însă în Vestul Pacificului lucrurile se înfierbântă: China se înarmează masiv și își modernizează armată astfel încât să nu poată fi atacată în mările sale adiacente. Dar lucrurile nu se opresc aici. China și-a sporit eforturile în ultima vreme pentru a proiecta putere în Pacific, intrând practic peste o zonă de de influență care istoric a aparținut americanilor în epoca modernă. Nu intru foarte mult în detalii acum, pentru că vreau să mă concentrez pe Europa și NATO, dar trebui înțeles că Europa nu mai reprezintă pentru americani principala amenințare la adresa securității sale ci Pacificul de Vest. Altfel spus inamicul nr. 1 pentru SUA în momentul de față nu e Rusia, retrogradată la statutul de putere regională ci China, țara care încearcă să devină o putere militară mondială.

Doar că, așa cum spuneam mai sus, armata costă bani, iar SUA nu vrea să cheltuie bani pentru a oferi securitate Europei. SUA are tot interesul să țină Rusia la respect, dar consideră că poate face asta cu considerabil mai puțini bani. Așa că strategia SUA atât sub administrația Obama cât și sub cea a lui Trump e de a muta resurse din Europa spre Pacific.

Rolul lui Trump în schemă 

Așa cum am explicat mai sus, un președinte are libertate de a face ce vrea doar în primele 6 luni. Apoi tot ce mai poate face e „firefighting” adică să se ocupe cu stingerea de conflicte. Trump s-a trezit în brațe cu o politică dezastruoasă a SUA în Siria, cu conflictul din Crimeea, cu China care devine din ce în ce mai agresivă în Pacific, cu distrugerea aproape completă a rețelei de spionaj a SUA în China, cu Africa care cade încet, dar sigur sub influență chineză și așa mai departe. Donald Trump nu a avut niciodată soluții pentru probleme acestea, el având câteva idei fixe, între care cea mai importantă: tarifele vamale sunt bune pentru SUA.

Treaba asta cu tarifele a fost cam singura pe care a apucat să o pună în aplicare, pentru că altfel politica sa a fost reactivă. 

În Europa însă, SUA nu și-a schimbat deloc atitudinea față de Rusia, în ciuda bezelelor trimise de Trump lui Putin. Armata americană e prezentă și coordonează forțele NATO din Polonia, Țările Baltice, Marea Baltică, România și Marea Neagră. 

2% pentru armată

SUA își vede așadar de treabă în estul Europei, dar cu toate astea Trump a criticat de mai multe ori aliații vest-europeni pentru faptul că nu și-au ținut partea din angajament referitoare la alocarea a 2% din PIB pentru armată. Mulți au luat asta drept o altă nebunie a lui Trump, dar chestia asta e o exprimare brutală a unui adevăr: Europa Vestică nu prea are vrea și nici nu prea poate să cheltuie bani pe securitate, nu când SUA poate oferi acea securitate. Diatribele lui Trump sunt o consecință a politicii de retragere a SUA din partea asta a lumii.

Faptul că vest-europenii nu își țin partea de cuvânt, zice Trump, e motivul pentru care SUA nu se va mai implica atât de tare în garantarea securității. Adevărul însă e că SUA oricum va face asta, dar Trump pune problema într-un mod care face explicațiile ușor de înțeles pentru electoratul său.

Întâlnirea Trump-Putin de la Helsinki

Meetingul de la Helsinki între Trump și Putin a fost văzut de mulți ca o ”trădare” și adevărul e că nu prea avem cum să știm ce s-a întâmplat acolo, dar unele chestii au transpirat, deși rămân la nivel de speculații:

Care e deci rolul lui Trump?

Oricât și-ar dori unii să arate că Trump e un geniu al politicii externe sau alții că e un incompetent, adevărul e că Trump urmează liniile de politică externe setate de SUA de ceva vreme: retragere graduală din Europa și Orientul Mijlociu și concentrarea forțelor pe Asia de Sud și China în particular.

De aici și toată nebunia cu tarifele vamale îndreptate împotriva produselor chinezești. Nu a fost doar o modalitate de a face ce a promis în campanie ci și una din modalitățile prin care SUA poate sancționa China. Acele sancțiuni ar fi venit însă oricum, indiferent cine era Președinte al SUA. Dacă nu acum, poate în câțiva ani, dar direcția e clară: urmează un conflict înghețat SUA – China, iar alocarea de resurse către acea zonă a lumii va face parte din strategia SUA indiferent de președinte. 

Și totuși ce se va întâmpla cu NATO în Europa?

Cel mai probabil NATO nu se va desființa în viitorul apropiat, dar e posibil ca implicarea americană în NATO să devină din ce în ce mai redusă până la un minim care să le permită americanilor prezența în Europa de Est, la granița cu Rusia, dar să nu îi coste teribil de mult în materie de bani, resurse alocate și oameni staționați. Întrebarea e, vor dori țările vest-europene (Franța, Germania, Marea Britanie în principal) să acopere golul lăsat de americani cu resursele lor militare?

Problema e una cât se poate de serioasă pentru că, în momentul de față, cel mai probabil loc unde se va declanșa un conflict care să amenințe securitatea SUA e Pacificul de Vest, iar cel mai probabil el va implica într-o formă sau alta China (inclusiv în Coreea de Nord). 

Dacă va fi nevoie de intervenția SUA atunci americanii nu își permit să nu aibă un răspuns pe măsura agresiunii și pentru a atinge obiectivele lor vor trebui cel mai probabil să retragă oameni din anumite teatre de conflict, inclusiv din Europa.

De aceea, pentru SUA, e foarte important ca NATO să devină o afacere europeană. În caz contrar, SUA se va concentra doar pe Europa de Est, acolo unde interesul îi cere să îi țină pe ruși la distanță. Germania sau Franța, nu sunt amenințate direct și se pot și apăra singure.

Asta înseamnă că Țările Baltice, Polonia, Marea Baltică, România și Marea Neagră vor continua să fie relevante pentru SUA din cauza proximității lor cu Rusia. Restul Europei însă, mai puțin.

SUA nu va mai fi așadar dispusă să investească în securitatea Germaniei spre exemplu, chestie care va crea o întreagă serie de alte probleme, despre care am să vorbesc într-un alt articol pentru că în momentul de față au loc niște discuții foarte interesante în cancelariile occidentale.

În încheiere vă las ca resurse bibliografice și totodată recomandări de lectură un articol despre politica externă a lui Trump și un podcast (jos) despre relevanța NATO în prezent. Cele două m-au ajutat să îmi fac ordine în gânduri și să înțeleg în ce direcție se mișcă lucrurile.




Recenzie: Butoiul cu pulbere al Asiei de Robert D. Kaplan

Asia de Sud Est e o locație exotică pentru mulți, un fel de paradis low cost în care poți face aproape orice pe bani puțini. Puțini  turiști realizează însă că acel albastru cristalin al mării ascunde submarine cu rachete nucleare sau că la câțiva km de plajă sunt staționate distrugătoare americane.

De fapt, conflictul care ”fierbe” în Asia de Sud Est e necunoscut pentru mare parte a populației planetei pentru că zona arată ca un paradis terestru.

Cartea ”Butoiul cu pulbere al Asiei” a lui Robert Kaplan e o modalitate excelentă de a te familiariza cu situația din Asia de Sud Est.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune necartonată de la Editura Litera, scoasă în 2016, în limba română. Traducerea în limba română e una bună, fără greșeli și fără expresii dubioase.

Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie (nu mai țin minte exact care), dar o puteți găsi online la un preț foarte bun la Elefant, Libris, Cărturești și probabil și în alte părți.

Pentru cine e cartea?

În primul rând trebuie spus că vorbim despre o carte de geopolitică. Partea bună însă e că deși nu e beletristică nici nu e vorba de o lucrare științifică greu de citit ci de o carte de popularizare a unor probleme de geopolitică destul de complicate.

Așadar, dacă vrei să aflii mai multe despre politica internațională din zona Asiei de Sud Est și conflictul dintre țări precum Vietnam, Singapore, Malaezia, Filipine ori Taiwan și China (dușmanul comun), atunci cartea asta e un punct de începere excelent.

De altfel, chiar dacă nu te interesează neapărat conflictul dintre aceste țări, poți citi cartea pentru a avea o imagine bună, dar succintă despre cum au apărut și de ce unele dintre ele încă există, deși sunt un amalgam ciudat de populații (ex: Malaezia).

Despre ce e cartea?

Cartea abordează câteva subiecte de actualitate:

  • Expansiunea Chinei în Asia de Sud Est
  • De ce China privește zona asta ca pe propria curte
  • De ce țările din regiune se tem de China, dar sunt nevoite să colaboreze cu această țară
  • De ce SUA e atât de implicată în zonă și alocă resurse uriașe (deși insuficiente zic unii) în zonă.
  • Care e povestea acestor țări, unele încropite din populații care nu au nimic în comun
  • Care sunt șansele de a vedea un conflict armat în această zonă în următorii ani

Să le luăm pe rând:

Un subiect firebinte și pe deplin explorat în carte. China medievală și antică avea drept state vasale mai multe formațiuni politice din Asia de Sud Est, ceea ce îi face pe chinezi să aibă pretenții de dominație și în prezent asupra zonei. Puterea Chinei se resimte în țări precum Laos, Vietnam, Cambodgia sau Thailanda. Vietnamezii, puternic naționaliști li se opun puternic, Laos, o țară mai săracă și mai puțin închegată, nu prea reușește.

În același timp însă expansiunea Chinei vine la pachet cu pretenții asupra unor insule din Marea Chinei de Sud, controlate la un moment dat de China acum câteva sute de ani. Acele insule oferă însă drepturi asupra unui teritoriu maritim extrem de bogat în hidrocarburi ceea ce face competiția pentru ele acerbă.

Vietnamul se înarmează până în dinți pentru a se opune pretențiilor Chinei asupra unor insule, Malaezia contestă alt arhipelag, Taiwanul e deja înarmat și ocupă unele insulițe. Atmosfera e foarte tensionată în zonă.

De ce nu a izbucnit un război încă? Pentru că între China și aceste state există relații economice puternice, la care nici una nu poate renunța. Există un termen folosit foarte des în carte care descrie perfect acest fenomen de dependență a țărilor mici de cele mari, numit ”finlandizare” pe care merită să îl explorați în detaliu. Practic, dacă depinzi de o țară (țările mici de China), politica ta externă vis-a-vis de acea țară dominantă va fi ”ciocul mic și joc de glezne”.

Vietnamul, Taiwanul și Malaezia înțeleg treaba asta, motiv pentru care insistă ca Marina militară americană să trimită cât mai multe nave în zonă.

De ce și-ar bate însă capul americanii să trimită nave militare în zonă? Pentru că o expansiune a Chinei în zonă trebuie menținută la un nivel redus, altfel există riscul ca Japonia, Coreea de Sud și Taiwanul, țări aliate SUA să le fie tăiat accesul la resurse în cazul unui conflict cu China. Practic, pe lângă resursele aflate sub Marea chinei de Sud zonă e una strategică pentru traficul comercial. Tot petrolul care merge spre China, Japonia, Taiwan și Coreea de Sud trece prin această mare. În cazul unui conflict cu SUA, Marina militară a SUA poate tăia accesul Chinei la petrol și îngenunchea țara în câteva săptămâni. Același lucru îl poate face China Japoniei, Taiwanului sau Coreei de Sud dacă reușește să controleze această regiune.

Va duce asta la un conflict armat în zonă? Toată lumea e înarmată și continuă să se înarmeze puternic, deși legăturile comerciale continuă să se dezvolte și ele. E nevoie însă doar de un gest necugetat al unei țări pentru ca întreg eșafodul să ia foc.

Practic ce v-am povestit eu mai sus e doar cadrul pe care e construită cartea, sunt foarte multe alte chestii interesante și subtilități prezentate în carte, care vă vor ajuta să înțelegeți această lume dinamică, violentă dar și teribil de diferită de cea europeană.

Cine e autorul?

Robert Kaplan e un american specializat în politică internațională și securitate. A fost înrolat în armata israeliană, după care a călătorit prin lume o perioadă. A fost consultant pentru US Army’s Special Forces, United States Marines, respectiv United States Air Forces. Aparent a ținut (nu participat) cursuri la FBI, National Security Agency, Pentagon’s Joint Chiefs of Staff, și CIA.

Are de asemenea o carte foarte interesantă despre România, despre care sper să vă pot povesti altădată.

Puteți afla mai multe despre el de pe pagina de Wikipedia, ori dacă vreți să vedeți ce altceva a mai scris de pe pagina lui de net.

Ce mi-a plăcut?

Cartea e ușor de citit, curge bine și nu bate câmpii inutil. Nu e un tratat de geopolitică și are multe  povestioare și experiențe personale ale autorului care o fac plăcută ochiului. Am aflat lucruri interesante despre dictatorii luminați ai Asiei de Sud Est, cât de stranie e Malaezia și cum cea mai mare colecție de artefacte ale culturii chineze se află în Taiwan și cum a ajuns acolo.

Autorul e competent, înțelege ce povește și asta îl face capabil să elimine detaliile inutile pentru un cititor neexperimentat cu ale geopoliticii.

Ce nu mi-a plăcut

Cartea e faină, stilul e fain, nimic de zis în privința asta. Singura chestie care nu mi-a plăcut e că versiunea pe care o găsiți în România are o singură hartă în toată cartea (poza de mai sus). Pentru mine e suficient, dar e un pic incomod să răsfoiești în permanență înapoi să te uiți peste ea dacă nu te pricepi. Bine, toată lumea are google maps pe telefon și se poate uita acolo la o hartă, dar na…trebuia să mă plâng de ceva.

În anumite secțiuni ale cărții sunt chestii care nu au legătură cu  tema centrală a cărții. Unora s-ar putea să nu vă placă asta, eu unul m-am bucurat să citesc chestii pe care nu le știam, deci aici unii se vor plânge.

Ce spun alți critici?

Financial Times are un review bun al cărții cu ceva mai multe explicații filozofice (eu am sărit peste ele) și ușoare nuanțe de diferențiere, New York Times îi dă dreptate în mare parte lui Kaplan în concluzii, în timp ce Foreign Affairs face un review cam sec după gusturile mele.

Faptul că astfel de publicații au făcut reviewuri spune multe însă.

Verdictul

Din partea mea are un 9/10 și intră în categoria ”must read” dacă vă pasionează politica internațională sau pur și simplu vreți să aflați mai multe despre acea regiune. 




Trump se face de râs cu acordul comercial cu Asia (TPP)

Nu știu cât de atent ați urmărit campania electorală de la alegerile din SUA din 2016, dar una dintre promisiunile de bază ale campaniei lui Trump și, spun mulți, unul din motivele pentru care a fost ales se baza pe renunțarea la Parteneriat Trans-Pacific, așa numitul ”Acord TPP”.

TPP e un acord comercial cu mai multe țări din Asia de Sud Est, cea mai dinamică regiune economică din lume în momentul acesta:

Sursă foto: By Antichik [CC BY-SA 4.0], from Wikimedia Commons

Trump spunea că acordurile comeciale în care e implicată SUA, gen NAFTA, dar și viitorul TPP distrug locurile de muncă ale americanilor de rând și nu ajută economia americană. Așa că Trump a spus foarte clar: imediat ce va fi ales Președinte SUA se va retrage din negocierile TPP.

Trump a ajuns președinte și într-adevăr SUA s-a retras din TPP.

Un om care s-a ținut de cuvânt ar spune mulți. Ei bine, iată că lucrurile nu sunt așa simple pentru că, mai nou, Trump ar vrea ca SUA să fie parte din TPP, dar cu condiții. Chestia asta nu e întâmplătoare ci rezultatul unor presiuni puse de companii din mai multe sectoare de activitate care se plâng că lipsa unui acord comercial cu țările din Asia de Sud Est le face necompetitive.

Trump last week told farm-state lawmakers and governors he had designated Kudlow and U.S. Trade Representative Robert Lighthizer to examine joining TPP, which the Obama administration had negotiated but the U.S. never ratified. Trump withdrew from the pact after he took office.

Dar omul care s-a autointitulat ”a very stable genius” a spus apoi pe twitter:

Și apoi a mai zis că:

“While Japan and South Korea would like us to go back into TPP, I don’t like the deal for the United States,” Trump tweeted Tuesday night. “Too many contingencies and no way to get out if it doesn’t work. Bilateral deals are far more efficient, profitable and better for OUR workers.”

Pare nehotărât, parcă ar vrea înapoi în TPP, dar numai în condițiile lui, chestie cu care probabil ceilalți parteneri nu vor fi de acord decât dacă SUA pune ceva zdravăn pe masă. De ce spun asta? Pentru că, dacă vă uitați pe harta de mai sus puteți vedea că acordul include și Japonia, Coreea de Sud și Australia, țări cu economii puternice. Cu SUA în TPP, acesta ar fi devenit cea mai mare zonă comercială liberă a planetei, dar chiar și fără e suficient de extinsă încât să merite efortul pentru ceilalți parteneri.

Dar mai e o șmecherie aici: China nu e face parte din TPP, iar SUA e într-un conflict comercial deschis cu China deși cele două țări fac afaceri de sute de miliarde de dolari. Dar proaspătul război comercial dintre SUA și China mușcă rău din comerțul american, de aici și presiunile puse de companii pentru ca SUA să reintre în TPP. Când tragi linie, companiilor nu le pasă ce ai promis tu în campanie, ele vor să vândă. Dacă impui restricții în comerțul cu China, trebuie să le oferi posibilitatea de a vinde în altă parte.

Trump a câștigat alegerile cu voturile americanilor care credeau că au pierdut locuri de muncă din cauza comerțului internațional. Ei bine, acum companiile vor comerțul acela internațional înapoi și bat la ușa lui Trump destul de amenințător.

În afara de presiunile financiare SUA mai avea un motiv de a fi în TPP: politica externă în Asia de Sud Est.

SUA se vrea o mare putere mondială, dar pentru a putea spune asta trebuie să se și comporte ca una. În Asia de Sud Est principala putere militară și economică în mod tradițional era SUA. Dar în ultimii 20 de ani China a început să pună presiune din în ce mai multă pe statele din acea regiune atât militar cât și economic. TPP urma să grupeze țările din acea regiune sub un acord comercial care le-ar fi protejat de influența economică a Chinei și le-ar fi așezat sub umbrela comercială (și indirect militară) a SUA. Retragerea subită a SUA din TPP a lăsat un gol de putere din punct de vedere economic care, în prezent e umplut de China.

Lui Trump i s-a spus asta și acum încearcă să dreagă situația, dar multă lume spune că e un pic prea târziu:

A bigger hurdle is the lukewarm reception from other countries. Having been burned by the U.S. once on TPP, they will be reluctant to make the same mistake twice. It was just last month that the remaining 11 countries managed to conclude a new deal without the U.S., and the initial reactions from Japan, Australia and others suggest no great desire to start all over again just because Trump has changed his mind. Like him, their leaders have powerful domestic business lobbies to contend with.

Concluzii

  • Retragerea SUA din TPP a fost o greșeală imensă a administației Trump, care se întoarce acum împotriva sa.
  • Un război comercial cu China și lipsa TPP pune presiune pe firmele americane care la rândul lor pun presiune pe Trump.
  • Țările rămase în TPP nu vor nici ele să o ia de la capăt cu negocierile cu SUA.
  • Principalul câștigător din retragerea SUA din TPP e China care domină regiunea economic.