De ce încă lucrăm 8 ore pe zi?

Ocazional mai apar discuții despre viitorul locului de muncă și cum ar trebui să ne îndepărtăm de un model de lucru bazat pe altceva decât valoarea muncii. Un exemplu aici despre cum Facebook vrea să nu mai plătească salarii de San Francisco.

Astfel de discuții sunt acompaniate de asemenea de eterna dilemă: de ce muncim în continuare 8 ore? De partea firmelor și antreprenorilor există dorința asta de a plăti doar pe bază de proiect, gândindu-se că în felul ăsta nu vor plăti și pentru timpii morți ai angajaților.

Dar de fiecare dată când văd astfel de discuții observ că oamenii care spun că nu avem nevoie de 8 ore de lucru nu înțeleg concret ce reprezintă acele 8 ore. Așa că las aici o idee care trebuie rumegată bine.

Un loc de muncă în care salariatul primește o sumă fixă de bani pentru un număr fix de ore e o înțelegere între părți din care și unii și alții câștigă ceva.

Angajatul spre exemplu are următoarele beneficii:

  • salariul e stabil și nu oscilează mult de la o lună la alta. Asta ajută la planificarea cheltuielilor, obținerea de credite și așa mai departe.
  • faptul că nu trebuie să își caute altceva de muncă atunci când angajatorul are o perioadă cu mai puțină muncă îi oferă stabilitate la nivel mental și securitate în muncă.
  • faptul că lucrează un număr fix de ore (8 să zicem) îi oferă posibilitatea de a-și planifica viața personală.

Angajatorul are însă și el parte de beneficii de pe urma unui contract cu plata fixă la numărul de ore:

  • are un cost fix (salariul angajatului) și nu trebuie să țină cont de fluctuații pe piața muncii. Dacă angajatul ar lucra pe bază de proiect atunci costul muncii sale ar crește și scădea în funcție de cererea și oferta de pe piață. Dacă e cerere mare pe piață atunci cei mai performanți oameni își vor crește mult suma cerută. Angajatorul evită asta oferind un salariu fix indiferent de volumul efectiv al muncii.
  •  angajatorul nu trebuie să caute oameni cu care să lucreze ori de câte ori are un proiect nou. A recruta oameni de pe o zi pe alta are costuri destul de mari iar proiectele urgente nu se pot face dacă îți pierzi zile întregi să găsești oameni și apoi să negociezi cu ei.
  • cele 8 ore (sau câte sunt agreate) lucrate de angajat sunt ore în care angajatul e efectiv la dispoziția angajatorului. Angajatorul nu plătește angajatul doar pentru munca efectiv prestată ci și pentru a avea acel angajat la dispoziția lui oricând în acel interval de 8 ore / zi, 5 zile / săptămână. Costul de oportunitate al recrutării de oameni noi la fiecare nou proiect e de regulă mult mai mare decât costul de a plăti un angajat să fie la dispoziția ta. Ca să nu spun că un colaborator extern nu va livra la fel de repede ca un angajat pentru că mai are și alte proiecte de care trebuie să se ocupe. Ăsta e dezavantajul colaboratorilor externi: vor avea și alte chestii de făcut iar proiectul tău e unul din mai multe.

Așadar cele 8 ore pe zi lucrate în zilele noastre nu sunt neapărat rezultatul faptului că lumea nu ar vrea să lucreze pe bază de proiect ci a faptului că angajatorii au nevoie de oameni la dispoziția lor.

Chestia asta cu lucratul pe bază de proiecte nu prea are sens atât timp cât lucrezi în servicii și vrei să te diferențiezi prin calitate.

Platformele și flexibilitatea muncii

Îmi aduc aminte cum apăruseră tot felul de articole acum mulți ani care proclamau moartea locului de muncă tradițional odată cu apariția firmelor care oferă servicii prin platforme. E vorba despre platformele din Silicon Valley, de genul UBER, Lyft, Deliveroo, Food Panda șamd care promiteau să transforme felul în care muncim prin creșterea flexibilității relației dintre angajat și angajator. Vrei să faci taximetrie 1 oră pe zi, după job? Fain, bagă-te pe UBER. Vrei sp livrezi mâncare? La fel, hop pe Deliveroo sau Glovo sau ce o mai fi.

Firmele astea au încercat să schimbe paradigma asta. Cum?

Considerând că toți oamenii de pe platforma lor sunt colaboratori independenți, nu angajați. Problema e că aceste platforme nu prea respectau nimic în materie de ce înseamnă ”independență”. Adică aproape toate chestiile de care v-am vorbit mai sus erau bifate de către UBER de exemplu. Și nu o spun eu ci curțile de justiție din California, Marea Britanie, Franța și multe alte țări.

Practic firme de genul UBER se ascundeau sub umbrela tehnologiei pentru a nu își îndeplini partea lor din înțelegerea de mai sus, dar în principiu aveau cam toate beneficiile de mai sus. Costurile de intrare pe platforma lor erau modice, dar odată intrat toată stimulentele erau orientate în jurul ideii de a face persoana respectivă să conducă cât mai mult pentru UBER.

Așadar a trece de la un model de business bazat pe angajați la unul bazat pe ”proiecte” nu e ușor deși există tehnologie pentru așa ceva. Motivul? Firmele, pentru a fi competitive, au nevoie de oameni care să fie la dispoziția lor imediat și de multi ori chiar exclusiv.

Cum ar fi ca un inginer de la Tesla să lucreze și pentru Volkswagen? Dar nici nu trebuie să mergem atât de departe, nici măcar UBER nu prea vrea ca oamenii care conduc pentru ei să fie și pe alte platforme deși îi consideră independenți. La fel cum UBER oferă stimulente pentru a avea acces la acei oameni cât se poate de repede (prin ”surge price”).

Adevărații liber profesioniști nu sunt pe platforme

Cred că de mai sus se poate înțelege deja că piața menține ideea de angajat cu program de X ore și plată fixă în viață, nu angajații sau tribunalele.

Dar există și oameni care sunt liber profesioniști în adevăratul sens al cuvântului, oameni care tradițional au fost considerați independenți, chiar și din punct de vedere juridic. E vorba despre avocați, doctori, contabili, consultanți fiscali, actori, instalatori, electricieni șamd.

De ce nu există platforme de succes pentru ei? Puteți numi 3 platforme care să ofere serviciile acestor categorii de persoane fără să căutați pe google? Nope! Dar culmea e că fix genul ăsta de meserii s-ar fi pretat cel mai bine la modelul de business introdus de platformele din Silicon Valley, bazat pe punerea în legătură a liber profesioniștilor cu publicul lor. Și totuși treaba asta nu s-a întâmplat.

De ce? Din mai multe motive, dar cele mai importante mi se par astea:

  • Modularizarea și apoi agregarea acestor servicii e mult mai dificilă decât în cazul șoferilor. Nu poți pune prețuri pe o platformă pentru serviciul de ”mi s-a luat lumina, nu știu ce s-a întâmplat, dar am nevoie de un electrician să repare”. Poți în schimb pentru ”vreau să ajung din punctul X în punctul Y”.
  • Platformele astea, pentru că nu pot modulariza, nu oferă nimic diferit față de ce ar oferi un site tradițional de anunțuri, de genul OLX.

Cine ar putea schimba relația dintre angajat și angajator?

Pandemia?

Nu cred. Cu pandemia asta s-ar putea să lucrăm mai mult de acasă (sper). Poate cu un pic de noroc ne alegem și cu program ceva mai flexibil, nu neapărat 9 – 18, dar relația dintre angajat și angajator nu se va schimba prea curând având în vedere felul în care e structurată economia modernă. Dar asta nu e o problemă, ambele părți au de câștigat momentan.

Tehnologia?

Da și nu.

Începem cu ”Nu”: Nu tehnologia pe care o avem în prezent. Problema cu tehnologia nu e lucrul la distanță, putem face asta de când calculatoarele au ajuns cam prin toate casele (adică de când desktop-urile au ajuns să nu mai coste cât jumătate din prețul unei mașini).

Adevăratul motiv e nevoia de stabilitate atât a angajatului cât și angajatorului. Angajatul are nevoie de stabilitate financiară, angajatorul de stabilitate în accesul la resurse.

Atunci când una din părți nu va mai avea nevoie de stabilitate relația dintre angajat și angajator se va schimba.

Stabilitatea financiară a angajatului

Pentru angajat stabilitatea financiară ar putea să apară odată cu:

  • introducerea Venitului de Bază Universal (UBI – Universal Basic Income). Din păcate suntem încă departe de acel punct în care UBI e o opțiune viabilă din punct de vedere politic și social. Spania a făcut un pas în direcția aia, dar ei au introdus un ajutor social mai generos și mai extins, nu UBI. Ar fi nevoie de un șoc mult mai puternic decât 2 luni de carantină pentru asta.
  • apariția și răspândirea unei tehnologii similare cu replicatoarele din Star Trek, care puteau produce orice, de la mâncare până la haine sau alte obiecte. Avem imprimante 3D, dar tehnologia e încă departe de acel punct. Poate odată cu explorarea spațiului mai mulți bani vor fi alocați cercetării unei astfel de tehnologii. Atât timp cât există lanțuri logistice eficiente, nu există motiv pentru a dezvolta o astfel de tehnologie. Chestia asta nu ar fi posibilă însă pe Lună, pe Marte sau pe alte planete.

După cum vedeți se pare că suntem încă departe de soluții pe partea asta. UBI e un concept perfect fezabil în Vest chiar și în momentul acesta, dar nu există suficientă susținere politică sau socială pentru el. Ca să nu spun că UBI nu poate funcționa într-o societate cu diferențe mari de nivel de educație sau socio-economice între populații.

Ca o paranteză, există și conceptul de ”Fully Automated Luxury Communism”, o societate în care toată lumea are de toate și prin urmare nu mai e nevoie de muncă sau de capitalism. Aia e societatea descrisă în Star Trek apropo. În pop-culture-ul românesc ideea asta am văzut-o în melodia ”Globul de Cristal al lui Vlad Dobrescu cu Delirici și Doc:

Accesul la resurse al angajatorului

Pe partea angajatorului stabilitatea accesului la resurse pare mai aproape și a câștigat ceva avans în ultimele 2-3 decenii. Numele ei? Automatizarea muncii.

Automatizarea poate schimba fundamental relația dintre angajat și angajator pentru că va reduce mult din dependența angajatorului de asigurare a unui flux stabil de resurse. Teoretic roboții sunt acolo oricând, zi și noapte, nu doar 24 de ore (în ideea că acei roboți sunt proprietatea firmei).

Automatizarea nu va elimina complet nevoia de muncitori, nici măcar în cazul automatizării complete. Motivul e explicat foarte bine în cartea lui Yanis Varoufakis – Economia pe înțelesul fiicei mele: pe măsură ce se va automatiza munca, din ce în ce mai mulți oameni vor rămâne fără loc de muncă. În absența altor măsuri, asta va duce la o scădere a plății acceptate pentru munca lor. Prin urmare munca oamenilor ar putea ajunge să fie mai ieftină decât cea a roboților.

Problema și mai mare însă e că în lipsa unor venituri suficient de mari, cine va cheltui ce produc companiile?

Deci până și automatizarea asta nu poate elimina complet nevoia de angajați. Dar e de menționat că automatizarea va schimba fundamental această relație pentru că o va înclina puternic în favoarea angajatorului.

Concluzii

Angajații continuă să muncească un număr de 8 ore / zi pentru că angajatorii au nevoie ca ei să fie disponibili oricând în acel interval. Nu pentru că ar trebui să muncească neîntrerupt 8 ore ci pentru că, atunci când e nevoie de ei, angajatorul să se poată baza pe prezența lor.

Relația asta e reciproc benefică momentan. În viitor e posibil să vedem niște schimbări majore. Cea mai probabilă și care se petrece deja de ceva timp e în favoarea angajatorului, ca urmare a răspândirii soluțiilor de automatizare. Dar și UBI e perfect fezabil deși pare improbabilă pentru moment (nu e exclus să o vedem implementată mai rapid însă).




Cum a eșuat un startup din Silicon Valley – povestea fondatorului

Un tip pe Twitter povește cum a eșuat în tentativa lui de a crea un startup de succes.

Trebuie să dați click pe comentarii ca să citiți continuarea. Pe scurt povestea lui sună în felul următor:

  • a înființat un startup în Silicon Valley, unde lucrase înainte. Zona San Francisco e plină de startupuri și oameni cu bani.
  • pentru că lucrase la Lyft (competitor Uber pentru cine nu știe) omul s-a gândit: ce ar fi dacă în loc să transport oameni aș transporta mâncare.
  • Dar a vrut să se diferențieze așa s-a băgat și pe partea de făcut mâncare, nu doar de livrat. În termeni tehnici se spune că a încercat integrare pe verticală: producție și distribuție a produsului.
  • A început prin a crea o aplicație cât mai ușor de folosit. Apoi când a fost mulțumit a început să se gândească și la mâncare.
  • Firma creștea binișor, vânzările erau bune (22 milioane dolari), numărul de comenzi era mare (4.500 comenzi / zi), dar firma pierdea 1-2 milioane de dolari pe lună.
  • La un moment dat însă vânzările s-au prăbușit și nimeni nu știa de ce. Le-a luat un pic să afle, dar în cele din urmă și-au dat seama că intrase UBER pe piață cu firma lor Uber Eats.
  • În acest punct au încercat să își schimbe oarecum modelul de business și, spune el, să mute atenția companiei spre calitatea produsului.
  • În cele din urmă, după ceva încercări eșuate au închis firma.

Asta e povestea multor startup-uri eșuate în Silicon Valley, dar am vrut să o prezint pe asta pentru că arată câteva chestii despre antreprenoriatul din zona tech.

Antreprenoriatul tech nu e antreprenoriat tradițional

Scopul unei firme e de a face profit. Cu cât mai repede cu atât mai bine pentru că apoi firma se poate dezvolta prin propriile resurse.

Modelul ăsta de a face business e tradițional și pleacă de la premiza că e greu să găsești finanțare ieftină. Prin urmare dacă vrei să te dezvolți ca și companie ai de ales între a genera profit pe care să îl reinvestești sau să vină acționarii cu mai mulți bani de acasă.

Dar de la criza economică din 2008 încoace băncile centrale au inundat piața cu bani la o dobândă foarte mică (”cheap money” adică bani ieftini). Banii ăștia nu au ajuns la oameni ci la bănci și fonduri de investiții. Care ar fi trebuit să facă ce știu mai bine cu ei, anume să dea credite și să ajute firmele să se dezvolte.

În același timp însă pe piață au apărut firmele tech. Firmele tech sunt un pic diferite de cele tradiționale prin faptul că multe dintre ele nu crează valoare adăugată singure ci o redistribuie. Sună a comunism sau socialism, știu, dar cam ăsta e adevărul.

Haideți să luăm UBER ca exemplu, că am mai scris de el. Ce valoare adăugată crează UBER? UBER nu are mașini, nu angajează șoferi (oficial). Ei doar pun în contact omulețul care are nevoie de a merge din punctul A până în punctul B cu cineva dispus să îl ducă.

Dacă un șofer e implicat într-un accident și nu mai poate conduce acea mașină atunci UBER nu are o problemă cu asta. Mașina nu era a lor, deci ei nu au pagube iar șoferul dacă nu mai poate conduce sau, Doamne ferește, moare atunci iarăși nu e problema lor, pentru că nu era angajatul lor.

Inovația adusă de UBER e posibilitatea de a acorda un rating șoferului. Un rating prea mic înseamnă că șoferul va fi dat afară de pe platformă. Chestia asta face ca șoferii să facă un efort în plus pentru a ține mașinile curate. Asta nu exista înainte de apariția UBER.

Ce altă valoare adăugată aduce UBER? Păi, în principiu cam nimic, asta e tot.

Dar UBER are un avantaj uriaș față de un business tradițional: legătura cu clientul. Acum aplicația aia e legătura ta cu locul de unde iei taxiul. O experiență bună pe aplicație te va face să o folosești din nou. Vei avea motiv să încerci altă aplicație similară? Doar dacă oferă ceva mai ieftin la aceeași calitate. Consumatorul câștigă în felul ăsta, dar cel care oferă serviciile propriu zise (adică șofatul) va fi sub presiune să livreze și mai ieftin.

Firmele de tech sunt numite ”agregatori” pentru că ele preiau activitate care există pe piață și o prezintă sub propriul brand. Șoferii ăia care conduc pentru UBER conduc și pentru Lyft acolo unde pot, dar concurența dintre cele două e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Cum au ajuns firmele astea atât de mari? Păi ”cheap money” de la fonduri de investiții în principiu. UBER nu a fost niciodată profitabil, dar supraviețuiește din banii investitorilor. Care e scopul acestor investitori? Să ajungă să domine piața la un moment dat și să își recupereze investiția din prețuri de monopol / oligopol atunci.

O ultimă chestie importantă: multe dintre firmele astea fentează legea prin faptul că legislația în domeniul lor nu se referă explicit la companii de tehnologie. UBER spre exemplu spune că ei nu sunt firmă de taxi ci de tehnologie. Dacă faci abstracție de aplicația lor și o înlocuiești cu o stație / telefon atunci UBER e doar un dispecerat de taxi, dar internațional. Dar ei spun că nu sunt asta. De ce? Pentru că altfel ar cădea sub incidența legilor taximetriei din fiecare țară. Iar astfel de legi există pentru a proteja atât clienții cât și șoferii. Știți cum a ajuns UBER atât de mare? Pe lângă bani a ignorat complet legea și nu luat niciodată licențe de taxi așa cum făceau firmele tradiționale. Ei spuneau ”noi suntem firmă de tech, e responsabilitatea șoferilor să fie acreditați”. Doar că același UBER îi lăsa pe șoferi neacreditați să folosească aplicația intenționat.

Câteva concluzii despre business-urile tech:

  1. experiența clientului pe aplicație e crucială pentru ele – o experiență proastă va face clientul să se ducă în altă parte.
  2. ele nu crează valoare adăugată ci o redistribuie. Ele nu oferă propriu zis acele servicii ci sunt doar intermediar între cel care oferă serviciul și client. (agregatori de oferte).
  3. Nu au active fizice propriu zise. Asta le permite să nu bage bani în active fizice ci să profite de activele altora și să se concentreze pe dezvoltare.
  4. Scopul lor nu e de a face profit ci de a ajunge suficient de mari încât să poată scoate prețuri de monopol / oligopol.
  5. De cele mai multe ori fentează legile pe principiul ”eu sunt firmă de tech, nu de …”.

Ce a fost în neregulă cu business-ul tipului de mai sus

Haideți să ne uităm la punctele de mai sus:

  1. A plecat la drum prin crearea unei aplicații. E în linie cu punctul 1 de mai sus pentru că experiența clientului e crucială pentru astfel de bussines-uri.
  2. În loc să fie agregator s-a apucat să își creeze propria valoare adăugată. Altfel spus au investit bani în propriul produs în loc să ofere posibilitatea de a folosi aplicația altor restaurante. Firma nu era intermediar ci producător cu aplicație.
  3. Pentru că avea active fizice a trebuit să investească în ele, să cheltuie bani producând efectiv chestii. A trebuit să angajeze oameni, nu să îi considere ”liber profesioniști” ca UBER. A trebuit să se descurce cu stocuri, logistică, achiziții șamd.
  4. Nu s-au concentrat pe profit ci pe a crește, la fel ca o firmă de tech.
  5. Nu prea puteau fenta legea în schimb. În ceea ce privește normele de igienă în locuri unde se gătește nu prea ai cum să ocolești legea. Riști să îți îmbolnăvești clienții și atunci e cam nasol. Nici nu puteai pasa riscul ăsta altcuiva pentru că tu erai restaurantul.

Așadar un tip care lucrase într-o firmă tech s-a apucat de un business. Însă numai 2 din 5 caracteristici ale firmelor tech erau îndeplinite.

Un restaurant nu e o firmă tech

Dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume tipul ăsta și-a deschis restaurant care avea aplicație de livrare a mâncării. Firma lui nu era de tech ci un banal restaurant cu aplicație. Mâncarea era livrată, nu se consuma în restaurant.

Dar el vorbește despre el ca despre un antreprenor de tech din Silicon Valley. Iar firma lui a fost prezentată ca o firmă de tech. Un restauarant cu aplicație a fost prezentat ca firmă de tech. Și dacă vă uitați în thread a reușit să strângă 60 de milioane de dolari până la punctul la care a închis business-ul.

Repet: 60 de milioane investiție pentru un restaurant cu aplicație.

O altă chestie ciudată e că abia după ce a intrat pe piață UBER a încercat să se axeze pe calitate nu cantitate. Asta e o chestie care vine din mentalitatea de firmă tech. Pentru ei standardizarea produsului e esențială, iar orice chestie extra se plătește separat.

Dar un restaurant nu așa funcționează, dimpotrivă e fix pe dos: lumea preferă mâncarea de la un restaurant sau altul în funcție de cât de bună e. Calitatea și diferențierea mâncărurilor sunt cruciale în industria restaurantelor. Vrei să ai o anumită experiență, vrei ca mâncarea să fie gătită într-un fel poate. Chestia asta e valabilă chiar și în cazul mâncării livrate.

Iar aplicația tipului ăsta încerca să aplatizeze fix experiența și diferențierea pe care mai toți patronii de restaurante o căutau.

Apoi când a venit UBER Eats credeți că i-a păsat cuiva de restaurantul și aplicația tipului? Nu, pentru că mâncarea livrată prin UBER Eats era la fel ca mâncarea livrată de el. Probabil publicului nu i-a păsat deloc de schimbarea asta. Dar dacă s-ar fi diferențiat de la bun început nu prin aplicație ci prin mâncare și ar fi făcut mâncarea exclusivă pentru acea aplicație altfel ar fi stat lucrurile.

Dar tipul nu și-a dat seama de chestiile asta. El a condus firma al cărui cel mai important activ era restaurantul ca pe o firmă tech.

Antreprenoriatul nu e pentru oricine

Cumva s-a creat în ultimele decenii ideea asta că antreprenoriatul ar trebui să fie deschis oricui. Eu nu sunt de acord cu asta. Mi se pare că se irosesc teribil de multe resurse pe lucruri despre care poți vedea de la o poștă că vor da chix.

Dacă tipul de mai sus s-ar fi dus la un consultant mai de Doamne ajută ar fi aflat de chestiile de care v-am zis eu mai sus. Asta nu l-ar fi făcut să se răzgândească poate, dar ar fi aflat că nu are sens ceea ce face. Nu poți conduce un restaurant cum conduci o firmă tech.

Cred că cel mai mare bine pe care l-ar putea statul român propriei economii ar fi să ofere cursuri gratuite, dar obligatorii, persoanelor care vor să își facă o firmă. Nu chestii super elevate, ci niște noțiuni elementare de contabilitate, management, economie și excel. Așa cum trebuie să dai un examen și o probă practică pentru a lua carnetul ar trebui să fie un examen și pentru a putea să îți faci un business.