De ce avem atâtea investiții noi în paragină?

Daniel

Daniel

De 8 ani lucrez în consultanță, din care ultimul an și jumătate la o firmă din UK. Scriu despre economie, politică, tehnologie și alte lucruri la care mă pricep. Sunt un bărbos, hipster, consumator de cola (care mă ține treaz), ceai (care mă ține sănătos) și vin (care mă ține optimist).
Daniel

Digi24 face o trecere în revistă a problemelor cu care se confruntă Gara de Nord din București, de la terminalele de chemat taxi-uri care nu mai funcționează, la sălile de așteptare dezolante și acoperișul care la orice ploaie mai serioasă cedează.

Partea cea mai interesantă însă e cea legată de cifre:

Alt exemplu: odată cu inaugurarea Pasajului Basarab și a stației intermodale s-a dat în folosință un trotuar rulant care să lege Gara de Nord de Basarab. Inaugurarea a fost făcută cu mare pompă, dar nu a trecut prea mult timp și trotuarul s-a stricat. Nimeni nu l-a reparat nici până în ziua de azi deși e stricat din 2015 iar costul investiției a fost de 3 milioane de euro.

Exemple precum cele două de mai sus sunt zeci în România deși poate nu sunt tot timpul evidente.

Rețeta e însă aceeași și cuprinde întotdeauna următoarele etape:

  1. Se investește în infrastructură la prețuri care, de regulă, depășesc media pieței,
  2. Se alocă sume simbolice sau deloc pentru mentenanță și reparații
  3. Investiția respectivă se degradează rapid din cauza lipsei reparațiilor / mentenanței
  4. Infrastructura respectivă nu mai pot fi folosite deși teoretic ar mai trebui să aibă ani buni din durata de viață.
  5. Se organizează licitație pentru lucrări masive de renovare / reabilitare sau infrastructură nouă pentru că cea veche nu mai poate fi utilizată.

Explicațiile pentru degrarea investițiilor sunt rare sau lipsesc complet, fiecare parte responsabilă aruncând vina pe altcineva, aici fiind una dintre ocaziile în care se poate auzi expresia intrată deja în folclorul politc românesc: ”greaua moștenire” a primarului de dinainte sau a guvernării anterioare.

Unele motive care duc la această indiferență vis-a-vis de întreținerea investițiilor sunt ușor de intuit și apar de regulă atunci când astfel e cazuri sunt aduse în discuție. Altele însă sunt ceva mai subtile și, după mine, produc efecte mai puternice decât primele. Mă refer mai exact la următoarele explicații:

1) Explicația evidentă și ușor de intuit e că nu se alocă bani pentru reparații sau mentenanță pentru că autoritățile sunt incompetente și/sau incapabile să gestioneze bunurile publice. Asta înseamnă că oamenii care administrează lucrări de infrastructură publice nu i-au în calcul și faptul că acele lucrări au nevoie de reparații și mentenanță periodic sau dacă țin cont de asta alocă prea puțini bani.

Explicația asta ține mai mult însă pentru administrațiile locale mici care se trezesc sau au moștenit infrastructură pe teritoriul lor, pe care nu au cum să administreze. Astfel de cazuri erau mai frecvente în anii 90 și 2000 când orașe mici din provincie s-au trezit că nu au bani să mențină sau să repare clădiri aflate în patrimoniul public.

Lucrurile s-au mai schimbat odată cu numeroasele retrocedări, privatizări și alocări de fonduri europene.

2) O a doua posibilă explicație, ceva mai greu de intuit, e că  autoritățile preferă investițiile făcute prin fonduri europene. Fiecare guvernare vorbește despre fondurile europene ca de o mină de aur și încearcă să tragă cât mai mulți bani europeni. În principiu ăsta e un lucru ok pentru că UE decontează între 80% și 90% din cheltuielile eligibile, ceea ce înseamnă că poți de 5 până la 10 ori mai multe investiții cu aceeași bani.

Problema e că fondurile europene sunt destinate investițiilor sau lucrărilor majore de modernizare ori recondiționare. Din fonduri europene nu se pot acoperi însă cheltuieli curente ale autorităților, iar reparațiile și mentenanța reprezintă cheltuieli curente. Asta înseamnă că autoritățile ar trebui să scoată din propriul buzunar acei bani cu mentenanța / reparațiile.

Altfel spus, un agent economic rațional, dacă are de ales între mentenanță / reparații pe banii săi sau o investiție nouă acoperită în proporție de 80%-90% din banii altcuiva, va alege întotdeauna varianta a doua.

Explicația asta e valabilă însă pentru administrațiile locale ale orașelor mari, nu și pentru orășele sau comune care cheltuie banii de investiții pe 1 an în 2 luni pe salarii.

Așadar fondurile europene pot, în anumite cazuri, să reprezinte un contra-stimulent pentru administrații care vor fi mai interesate să înceapă un proiect nou pe banii altora decât să întrețină infrastructură publică pe banii lor.

3) O a treia posibilă explicație ține de faptul că profitul dintr-o lucrare de infrastructură nouă e de regulă mai mare decât profitul obținut din lucrări de mentenanță / reparații.

Practic, autoritățile nu repară și nu fac lucrări de mentenanță sau le subdimensionează tocmai în ideea ca bunul să se degradeze și să necesită lucrări capitale de renovare sau o investiție de la zero. Contractele sunt apoi atribuite unor firme prietene care câștigă apoi bani din niște contracte care nu ar fi trebuit să existe niciodată dacă bunul public ar fi fost întreținut corespunzător.

În cazul în care vă întrebați de ce nu ar putea să aloce contracte de reparații / mentenanță firmelor prietene, răspunsul e simplu: o fac, dar profitul din astfel de contracte nu se compară cu cei dintr-o investiție nouă.

De asta avem atât de multe lucrări de infrastructură începute și totuși atât de puține care sunt efectiv funcționale.

4) Responsabilitatea pentru lucrări de proastă calitate se pierde mai ușor când bunul se degradează mai repede.

Ce va face oare un primar care știe că o lucrare de infrastructură a fost atribuită cu cântec iar rezultatul e un drum sau o clădire de calitate îndoielnică:

  • va băga o grămadă de bani în acel bun public pentru a-l repara ori de câte ori se strică, arătând practic prin costurile de reparație mari cât de prost a fost executată lucrarea? sau
  • va spune că nu are bani de reparații, va lăsa bunul să se degradeze singur câțiva ani și apoi va spune că are nevoie de bani pentru modernizare / renovare, nu reparații (modernizare suna mai bine decât reparații). Evident modernizarea / renovarea poate fi făcută cu firma care a făcut inițial lucrarea, că doar ei au experiența relevantă în domeniu.

Și ca orice alt lucru în viața asta, nu veți găsi situații în care doar una dintre explicațiile de mai sus se aplică ci combinații între ele.

Și în loc de concluzie vă las cu următorul exemplu:

Un primar neglijează ani de zile anumite bunuri publice (drumuri, clădiri) din incompetență sau pentru că vrea să dea salarii și bonusuri mari (explicația nr. 1). Apoi își dă seama că trebuie să facă totuși ceva că vin alegerile și nu are nimic pe lista. Așadar decide să facă o lucrare din fonduri europene (explicația nr. 2) cu o firmă prietenă (explicația nr. 3). Apoi pentru că lucrările sunt proaste, decide să nu investească deloc în reparații, știind că în felul acesta își poate acoperi mai ușor urmele (explicația nr. 4). În plus, dacă lasă lucrarea să se degradeze singură, poate să se ocupe de ea din nou la următoarele alegeri, iar modernizarea va fi eligibilă pentru finanțare din fonduri europene.

Sună cunoscut?

About the Author

Daniel
De 8 ani lucrez în consultanță, din care ultimul an și jumătate la o firmă din UK. Scriu despre economie, politică, tehnologie și alte lucruri la care mă pricep. Sunt un bărbos, hipster, consumator de cola (care mă ține treaz), ceai (care mă ține sănătos) și vin (care mă ține optimist).

Be the first to comment on "De ce avem atâtea investiții noi în paragină?"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*