Cum au negociat UK și UE acordul Brexit

Avem deal de Brexit se pare. Ați văzut probabil știrile și mă aștept să vină o inundație de experți care să explice dealul într-un fel care nu comunică nimic concret.

E greu să spunem azi ce înseamnă această înțelegere între UK și UE pentru că textul are 2.000 de pagini și încă nu a fost publicat.

Chiar și lucrurile care se știu deja sunt teribil de complexe din punct de vedere tehnic. Și vă spun asta din proprie experiență pentru că am dat consultanță pe partea de taxe și vamă în legătură cu Brexit de când m-am mutat în UK în 2017. Ultimele luni au fost crâncene din punctul acesta de vedere.

Revenind la Brexit însă, lucrurile sunt mai complicate decât par și sunt destul de multe lucruri la care trebuie să ne uităm odată ce apar detaliile. De asemenea, va fi dificil să înțelegeți ce înseamnă acest acord dacă nu înțelegeți termeni cheie și problemele spinoase din spatele negocierilor.

Ar mai fi o chestie: în presă a ajuns pe surse o listă cu chestii agreate în cadrul acestor negocieri. E un link mai jos cu mai multe detalii.

Așa că în continuare vreau să vă explic câteva chestii:

  1. Care sunt conceptele cheie din negocieri și din viitorul acord?
  2. Care au fost problemele în negociere?
  3. La ce e important să ne uităm în acest acord?

Azi voi explica principalele concepte folosite în aceste negociere și de ce au fost teribil de spinoase și de lungă durată.

Tarifele și cotele

Tarifele – Tarifele sunt taxe aplicate asupra bunurilor importate într-o țară. Ele sunt de regulă bazate pe două considerente:

  1. Ce sunt acele bunuri – tarifele de regulă se pun în funcție de natura bunurilor. Sunt bunuri asupra cărora nu se pun deloc tarife sau se pun tarife mici în timp ce alte bunuri pot avea tarife mari. Spre exemplu, o țară care nu are resurse de petrol nu are nici un interes să pună tarife mari asupra importului de petrol. În schimb, o țară care are resurse de petrol nu va vrea să importe petrol din altă parte, prin urmare va pune tarife mari asupra importului de petrol. Tarifele sunt așadar folosite pentru a stimula sau a descuraja importul de anumite tipuri de bunuri.
  2. De unde sunt acele bunuri – Atunci când se importă bunuri, multe țări se uită și de unde vin acele bunuri. De ce ar conta originea bunurilor? Pentru că în comerț la fel ca și în viața lumea trișează. Unele țări trișează. Luăm exemplul a două țări: Țara A și Țara B. Fiecare din cele două țări are câte un producător de automobile: Auto A și Auto B. Unele țări sprijină activ firmele care fabrică anumite lucruri în timp ce altele nu. Iar acest sprijin poate merge dincolo de ce te-ai aștepta într-o situație normală. Spre exemplu, Țara A vrea ca producătorul ei de automobile (Auto A) să domine regiunea. Pentru a face asta oferă ajutoare de stat astfel încât Auto A să poată vinde mașini la un preț sub nivelul costurilor, adică în pierdere – însă pierderea aceea e acoperită de ajutorul de stat. Auto A observă că nu sunt tarife pe importul de mașini în Țara B așa că începe să vândă mașini și în Țara B. În Țara B, statul nu oferă ajutor de stat producătorului local de mașini (Auto B). Din cauza asta, Auto B nu poate să vândă mașini în pierdere cum face Auto A. Însă Auto A vinde la un preț mai mic mașina proprie decât Auto B pentru că primește bani de la stat la el în țară. Așadar, din cauza prețului mai mic al mașinilor vândute de Auto A în Țara B, consumatorii din Țara B vor cumpăra mașini de la Auto A. Neputând să facă față prețului mai mic și în lipsa unor stimulente echivalente, Auto B va da faliment. Odată ce Auto B va da faliment, Auto A va rămâne fără concurență și va putea să vândă mașinile cu profit, crescând prețurile. Pentru a evita astfel de situații, Țara B poate decide să aplice tarife de import asupra mașinilor care vin din Țara A pentru competiție neloială. În felul acesta chiar dacă guvernul Țării A oferă ajutoare de stat Auto A, atunci când Auto A va vrea să le vândă în Țara B, va trebui să plătească tarife care îi anulează avantajul de preț. Astfel Auto A nu mai are un avantaj față de Auto B.

Cote de acces sau comerț – Cotele de acces sunt un alt instrument folosit în comerțul internațional și se referă la restrângerea numărului sau a cantității de bunuri importate. În exemplul cu mașinile, echivalentul unei cote de acces ar fi următorul:

Guvernul din Țara B decide că va permite importul a maxim 10,000 de mașini produse în Țara A. În felul acesta restrânge impactul pe care îl poate avea vânzarea de mașini de către Auto A asupra vânzărilor făcute de Auto B în Țara B.

Un acord fără tarife sau cote

”zero-tariff and zero-quota trade deal” e termenul folosit în negocieri. Așa cum vă dați seama probabil ”zero tarife și zero cote de acces” înseamnă importul de bunuri fără tarife și fără restricții asupra numărului sau cantității.

Haideți să presupunem că Țara A și Țara B decid să încheie un acord de comerț liber. Scopul lor e să poată exporta bunuri către cealaltă țară fără ca acele bunuri să fie supuse tarifelor la import sau să existe restricții la numărul sau cantitatea de bunuri care poate fi vândută în cealaltă țară.

În cazul acesta, spre exemplu, Țara B îi va spune Țării A că va trebui să renunțe la ajutorul de stat acordat către Auto A. Altfel, în lipsa tarifelor care să egalizeze prețurile Auto A va fi avantajată.

De aceea, politica de ajutor de stat e un subiect foarte sensibil în cadrul oricăror negocieri privind comerțul între țări. Nimeni nu vrea ca țara cealaltă să ofere ajutoare de stat și să distrugă industrii întregi în cealaltă țară. Dar ce înseamnă ”ajutoare de stat”?

În cazul nostru cu mașinile, Țara A îi va spune Țării B că nu va mai da bani către Auto A. Sună ok, nu? Dar dacă în loc de bani Țara A face altceva? Să zicem, de exemplu că Țara A decide că va oferi împrumuturi cu dobândă zero către Auto A. Ăsta e ajutor de stat?

Păi probabil e, din moment ce o bancă comercială nu ar da probabil împrumuturi cu dobândă zero către Auto A.

Sau dacă Guvernul Țarii A decide că va oferi Auto A electricitate gratuită pentru fabricile sale? Sau va oferi cursuri gratuite de calificare oricărui angajat de la Auto A? Astea sunt ajutoare de stat? Păi, dacă doar anumite firme primesc aceste beneficii și nu toate firmele din economia Țării A atunci sunt ajutoare da. Dar dacă se întâmplă altceva: Una din țări introduce bariere netarifare. Ce sunt alea?

Bariere netarifare

”Non tariff barriers” sau ”Technical Bariers to Trade” – Barierele netarifare sunt norme și reguli impuse de o țară asupra bunurilor sau serviciilor vândute local. Se numesc bariere netarifare pentru că ele nu se referă la taxe aplicate la import. În loc să aplici taxe pentru a preveni vânzarea unui bun într-o țară impui reguli de acces. 

Revenind la exemplul de mai sus cu mașinile, Guvernul Țării B, observând că Auto A vinde mașini sub prețul celor produse de Auto B începe să se întrebe ce anume generează această situație. În loc să decidă să impună tarife ei abordează situația într-un mod diferit: Guvernul Țării B decide să dea o lege care spune că toate mașinile vândute în Țara B trebuie să aibă airbaguri atât pe partea pasagerului cât și a șoferului, ABS și să respecte norme foarte stricte de mediu. Fiecare model de mașină vândută în Țara B, dar produsă în afara țării trebuie inspectată și aprobată înainte de a putea fi vândută, iar fiecare mașină vândută trebuie să fie verificată înainte de prima vânzare. Aceste reguli de inspecție nu se aplică pentru mașinile produse în Țara B. 

Aceste noi costuri impuse mașinilor aduse din Țara A duc prețul mașinilor vândute de Auto A deasupra prețului la care se vinde o mașină produsă de Auto B în Țara B.

Dacă vrea să vândă mașini în Țara B Auto A va trebui să meargă la instituțiile acestui stat și să obțină permisie de la aceștia. Dacă mașinile fabricate de Auto A nu întrunește condițiile impuse de Țara B atunci nu va putea să vândă mașinile în această țară.

Dacă Țările A și B au un acord prin care agrează să nu ofere ajutoare de stat tot pot să manipuleze piața introducând tot felul de reglementări și reguli care acționează ca bariere la intrare pe piață.

Așadar, în afară de ajutoare de stat cele două țări trebuie să agreeze și asupra faptului că nu vor introduce reguli care nu sunt necesare și că regulile din cele două țări sunt similare sau chiar identice în anumite sectoare de activitate.

România a trebuit să agreeze chestia asta când a aderat la UE. La fel și UK-ul când a intrat în UE. Regulile din România sunt similare sau identice cu cele din Marea Britanie, Germania, Franța sau Malta în privința standardelor de calitate, a condițiilor pe care anumite bunuri trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi vândute și în privința lucrurilor pe care statele le pot sau nu impune ca și legislație.

Are sens, nu? Ei bine, toată povestea asta cu a avea aceleași standarde în țările care fac comerț nu e legată de niște funcționari de la Bruxelles care vin cu reguli stupide. Nu, aceste reguli sunt necesare pentru a ne asigură că:

  • pe de o parte nicio țară care face parte din UE sau care face comerț prin acorduri cu UE nu trișează
  • că UE însăși respectă regulile agreate cu cealaltă țară.

În limbajul de specialitate faptul că două țări care fac comerț trebuie să aibă aceleași reguli se numește ”level playing field” adică un teren de joc egal. 

Termenul se referă la faptul că într-un joc sportiv, dacă terenul e în pantă atunci echipa care atacă de la deal la vale va fi avantajată. Echipa care atacă de la vale la deal va trebui să depună mai mult efort pentru că se luptă nu doar cu adversarul, dar și cu panta. Așadar va trebui să depună mai mult efort decât echipa adversă în astfel de situații.

De ce a fost așa important level playing field în discuțiile dintre UK și UE?

Când România a aderat la UE s-a angajat să aibă aceeași politică în materie de ajutoare de stat ca și Germania, Franța sau orice altă țară din UE. Marea Britanie la rândul ei, atunci când a aderat la UE, s-a angajat să aibă aceleași reguli în materie de ajutoare de stat.

Acest ”level playing field” e unul din principalele motive pentru care negocierile dintre UK și UE au fost blocate mult timp. Cât timp a fost în UE Marea Britanie a trebuit să aibă aceleași reguli ca și restul UE. Una din promisiunile campaniei Brexit a fost faptul că vor putea să stimuleze locuri de muncă prin ajutoare de stat. Iar asta e posibil, dar nu și atunci când vrei acces la alte piețe.

Așadar, în principiu, britanicii ar fi vrut să poată vinde bunuri în Uniunea Europeană, dar să poată avea reguli diferite de UE în materie de legislație de ajutoare de stat. În exemplul de mai sus UK-ul ar fi vrut să fie Țara A care poate vinde nestingherit în Țara B, dar și să sprijine propriile industrii. Evident că UE s-a opus unui astfel de aranjament știind foarte bine care ar fi consecințele.

Marea Britanie nu a vrut să audă de reguli impuse de UE, spunând că pe ei nu îi interesează ce vrea Bruxelles, ei își vor aroga dreptul de a avea propria legislație. A fost ditamai scandalul făcut de Boris Johnson prin presă și atitudine de om dur care nu va permite în vecii vecilor ca UE să aibă un cuvânt de spus în privința asta. Evident că pentru UE chestia asta e o problemă existențială, prin urmare negocierile au fost mult timp blocate aici.

Nu avem încă textul acordului, dar avem un document ieșit ”pe surse” cum vă spuneam mai sus (click aici). Acest document e un instrument de PR și a fost ”scăpat pe surse” cel mai probabil intenționat pentru a ajunge în presă. E un document al guvernului care oferă ceva detalii despre ce s-ar fi agreat, dar are și secțiuni de genul cine a câștigat din aceste negocieri. Fiind un document al guvernului britanic scăpat probabil intenționat evident că are o grămadă de ”wins” în dreptul britanicilor. Dacă lăsăm asta la o parte însă și încercăm să citim dincolo de straturile de PR guvernamental sunt câteva paragrafe interesante:

No tariffs, fees, charges having equivalent effect or quantitative restrictions across all sectors provided that a level playing field is ensured through robust commitments. All customs duties or taxes on exports or any measures of equivalent effect should be prohibited and no new ones should be introduced.

Așadar UK și UE vor trebui să aibă cam aceleași reguli pe partea de ajutor de stat și reguli. Și tot scandalul făcut de Johnson a fost apă de ploaie. Problema asta era una existențială pentru UE, care ar fi preferat să nu aibă niciun acord în loc de un acord care să dea dreptul UK să dea ajutoare de stat după cum îi taie capul.

Însă aceste negocieri trebuie privite și din perspectivă politică: acordul trebuie aprobat de Parlamentul Britanic acolo unde lui Johnson îi e teamă că proprii parlamentari s-ar putea revolta împotriva acordului. În fond, dacă citiți ce scrie mai sus e destul de clar că nu au obținut libertatea totală pe care spuneau că o vor obține.

Așadar UK-ul avea nevoie să pară că obținut o victorie în fața UE. Iar UE trebuia să lase UK-ul să pară că a obținut această victorie fără însă a renunța la ”level playing field” pentru că altfel toată munca de negociere ar fi fost în zadar. Pare imposibil, nu?

Înainte de toate trebuie să țineți minte că Uniunea Europeană e cel mai eficient stat sau uniune de state când vine vorba de negocierea de tratate. În momentul de față nimeni nu are mai multă experiență pe negocieri decât UE. Michel Barnier și echipa sa de negociatori (cei care au negociat Brexit de partea UE) sunt versați în arta negocierii și a politicii.

Așa că pe la începutul anului 2020, atât UE cât și UK au venit cu mai multe cerințe considerate nerezonabile. Cerințele astea nu fuseseră pe masa de negociere inițial. Pe partea de ”level playing field”, UE a început să ceară niște lucruri pe care nu le mai ceruse niciodată niciunui alt stat cu care fusese în negocieri și care știa că nu vor fi acceptate de UK.

Spre exemplu, a cerut ca orice dispută dintre UK și UE să fie judecată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Ori CJUE e o instituție europeană, deci ar fi cam ciudat să spui că e rezonabil să judece cazurile astea în mod imparțial. Ei bine, cerința asta a fost introdusă cel mai probabil în ideea de a se renunța la ea mai târziu pentru a oferi UK-ului o ”victorie” și de a obține poate altceva la schimb. Așa că dacă vă uitați la acel document al Guvernului Britanic, el zice în felul următor:

There is no role for the ECJ (with clauses specifically prohibiting its role)

Dar în schimb:

The Agreement should include provisions for governance arrangements … based on a Joint Committee to support the smooth functioning of the Agreement, and provide mechanisms for dialogue, and, if necessary, dispute resolution Rules of origin

Așadar, UK nu face ce vrea, dar au obținut o victorie simbolică prin faptul că a dispărut cerința referința privind CJUE. Doar că acea cerință fusese introdusă tocmai pentru a putea fi retrasă mai târziu și a fi prezentată ca o victorie pentru UK fără ca UE să piardă efectiv ceva.

Ei bine, faza asta cu introducerea de cerințe nerezonabile a fost replicată în mai multe locuri. Ce a cerut UE în materie de ajutoare de stat:

The EU wanted us to accept dynamic alignment with EU state aid policy and wanted the UK to adopt the same procedures that exist in the EU

Ce zice guvernul britanic că a obținut:

UK WIN – The deal allows the UK to set up its own subsidy regime and not have to follow the EU’s state aid regime or procedures (the UK can, if it wants, have an ex-post regime). However, the UK will have to ensure that its subsidy regime respects certain principles that are set out in the Treaty. The deal also allows both parties to adopt remedial measures on a reciprocal basis and with tight controls, including compensation for abuse of the mechanism.

Așadar, UK nu poate face orice vrea și trebuie să urmească reguli stabilitate de comun acord cu UE. Dar regulile alea stabilite de comun acord sunt de fapt cele din UE. Ce a obținut UK e prezentat ca o mare victorie, dar în realitate nu e foarte diferit de regulile UE.

Non-regression

”Non-regression” – a fost un alt termen des folosit în aceste negocieri. În momentul de față UK și UE au aceleași reguli pentru că UK-ul încă se află într-o perioadă de tranziție și abia la 1 Ianuarie va părăsi UE. Dar odată ce va ieși complet din UE, în teorie ar putea să facă orice. În practică însă, dacă vrea un acord, va trebui să respecte niște reguli comun agreate cu UE. Asta știați deja.

Non-regression e un concept care spune că niciuna dintre părțile dintr-un acord nu ar trebui să adopte reguli mai relaxate în anumite domenii comparativ cu momentul negocierii. De ce e asta relevant?

Revenim la exemplul de mai sus cu mașinile.

Țara A și Țara B au un acord de tip zero tarife și zero cote. Mai mult, au și reguli comune în privința ajutoarelor de stat. Dar Țara A decide că va schimba legislația proprie în materie de protecție a mediului. Prin noua legislație, o fabrică de mașini (întâmplător aparținând Auto A), poate să fie mult mai poluantă decât dacă aceeași fabrică ar fi construită în Țara B.

Auto A care deține o fabrică construită în Țara A cu reguli de mediu foarte relaxate nu trebuie să investească atât de mulți bani în filtre anti poluare, în reciclare, în curățenie față de cât investește Auto B în Țara B. Iar asta îi permite lui Auto A să vândă mașini mai ieftine în Țara B comparativ cu Auto B.

Deci costul mai redus nu vine ca urmare a unui ajutor de stat, nu vine ca urmare a unor reguli speciale făcute pentru Auto A ci pentru că legislația de mediu e mai relaxată. Dar chiar și așa îi oferă lui Auto A un avantaj față de Auto B.

Iar treaba asta e destul de spinoasă și greu de negociat. În ceea ce privește negocierile dintre UE și UK, teama UE era că vor încheia un acord cu UK, dar UK va relaxa ulterior regulile lor de mediu, de pe piața muncii sau din alte domenii care să le ofere costuri mai joase.

Non-regression e o clauză care spune că niciuna dintre cele două părți nu va relaxa regulile față de ceea ce era în vigoare la momentul încheierii acordului. Iar din câte se pare UK a acceptat non-regression în acord:

– The UK and EU have agreed to non-regression clauses for the level of protection that exists on 31 December 2020, but the clauses permit the UK to abandon retained EU law so long as the overall level of protection doesn’t fall (i.e. there is no special status for retained EU law)

Dar cum rămâne cu viitorul?

În momentul de față normele de mediu sunt la fel în UE și UK. În urma acordului normele nu se vor schimba, dar e posibil ca în viitor UE să vrea să le facă mai dure astfel încât să protejeze mediul înconjurător de exemplu sau să ofere mai multe drepturi angajaților săi. Dar e posibil ca UK să nu își actualizeze normele și, să zicem, în anul 2030 vor avea tot regulile din 2020. Asta ar înseamnă că dacă UE își face reguli de mediu mai stricte iar UK nu face la fel atunci firmele din UK vor avea un avantaj față de cele din UE.

UE ar fi vrut o clauză prin care UK să fie obligat să își adapteze la rândul ei regulile în astfel de situații. Apropo, asta nu era o clauză aplicabilă doar UK ci și invers: dacă UK introducea reguli mai restrictive pe mediu atunci și UE trebuia să și le actualizeze.

Ce s-a ales cu chestia asta? Ei bine, negocierile se pare că vor continua în privința asta:

Recognising convergence on our positions in international fora and objectives for trade and sustainable development, the UK and EU agreed to adding more detail in this chapter while remaining in line with FTA precedents.

Treaba asta e importantă pentru UE și cu siguranță se vor duce negocieri dure în privința asta.

Pe măsură ce vor apărea alte detalii concrete în privința acordului, voi explica ce înseamnă ele și cum afectează UK și UE. Puteți citi alte articole scrise de mine pe tema Brexit pe blog cu un click aici.

Later edit: Între timp a apărut și textul oficial al acordului dintre UK și UE pe care îl puteți citi aici. Mai multe materiale pe tema asta de la Comisia Europeană pot fi găsite aici.

 

Versiune de printat
Spune-le si altora
Subscribe
Notify of
guest
2 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
anonim
anonim
5 months ago

Non – regression: deci România nu va putea exclude de la înmatriculare mașinile cu volan pe dreapta.