Eliminarea subvenției la căldură ar fi un lucru bun

În fiecare an când se lasă un pic frigul încep să curgă știrile despre subvenția de căldură. Mai întâi e știrea că se elimină, pentru că așa vor ăia răi de la Uniunea Europeană. Apoi vin știrile că subvenția se dă în continuare datorită guvernului sau a primăriei care s-au bătut că ăia răi de la UE.

Anul ăsta aflăm că subvenția va fi acordată până în 2021 inclusiv (via Profit.ro):

Asta înseamnă că actualul sistem de subvenționare generalizată a căldurii pentru populație va mai putea fi aplicat încă 3 ierni, cu tot cu cea care vine acum, adică până în sezonul rece 2020-2021 inclusiv. 

Decizia asta vine la pachet cu neaplicarea legii nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune. Ca o paranteză e ironic cum un partid autointitulat ”social-democrat” amână o lege care s-ar aplica celor cu venituri minime.

De ce spun că eliminarea subvenției la căldură ar fi o măsură bună.

Ce sunt subvențiile

Subvențiile sunt una dintre ideile economice care sună bine pe hârtie. Atunci când le pui în practică însă ceva se întâmplă și brusc nu funcționează așa cum ar trebui.

De ce spun asta? Pentru că, de regulă, subvențiile înseamnă că statul dă bani pentru a încuraja pe cineva să producă ”ceva” prin reducerea costurilor sub o formă sau alta.

În cazul subvenției la căldură de exemplu statul sau primăria subvenționează producătorii de agent termic plătind o anumită sumă de bani pentru fiecare gigacalorie produsă. Teoretic asta ar trebui să scadă prețul final plătit de consumatori.

Mai sunt și alte tipuri de subvenții însă, cum ar fi:

  • cele legate de preț – prețul minim garantat garantat e des întâlnită. Asta înseamnă că producătorului îi va cumpăra statul produsului la un anumit preț, dacă nu îl poate vinde pe piața liberă.
  • subvenție legată de costuri – de exemplu se acoperă o anumită parte din cheltuiala cu benzina pentru utilaje, costuri cu achiziția de echipamente etc.

Subvenția înseamnă însă bani luați de la buget. Adică banii aceia trebuie colectați prin taxe și impozite și apoi dați producătorilor. Evident că ideea de subvenție trebuie ”vândută” alegătorilor ca necesară așa că de regulă li se spune că:

  • vor scădea prețurile pentru populație (agentul termic de exemplu)
  • vom produce local, nu vom mai importa
  • trebuie să ne protejăm producătorii noștri în fața competiției producătorilor străini

De regulă banii de subvenții sunt acordați fără să existe un control efectiv asupra calității bunului rezultat. Rezultatul e că se produce ”mult”, dar nu neapărat și ”bine”.

Și cu toate astea mai toate țările dezvoltate oferă subvenții sub o formă sau alta, de la Uniunea Europeană, până la Statele Unite și China. De ce? Pentru că din punct de vedere politic tot timpul se va găsi cineva care să promită subvenții. Iar eliminarea lor, de multe ori, echivalează cu sinuciderea politică.

Un munte de unt

Cele mai des întâlnite și consistente subvenții din UE de exemplu sunt cele acordate pentru agricultură. Fermierii din UE primesc bani pentru a crește vite, oi, anumite tipuri de culturi și așa mai departe. Același lucru se întâmplă și în SUA, China sau alte părți ale lumii cu produsele agricole.

Ei ca să înțelegeți ce spun prin ”se produce mult și nu neapărat bine” am să vă dau un exemplu. În anii 80 din cauza faptului că UE dădea subvenții masive producătorilor de lactate a apărut un fenomen bizar numit ”muntele de unt”.

Imediat după al Doilea Război Mondial Europa era în ruine (la propriu). Au fost ani grei de foamete (inclusiv în România). Pentru a sprijini producția de produse lactate statele europene din vest au acordat subvenții producătorilor sub forma unui preț garantat (vezi mai sus definiția).

Producția a crescut evident, doar că, așa cum ziceam mai sus, subvențiile sunt greu de eliminat. Așa că în anii 80 se ajunsese la o situație bizară în care producția depășea cu mult cererea de pe piață iar țările UE nu mai aveau spațiu pentru a depozita untul și brânza cumpărate de la producători. Statul era obligat să cumpere aceste produse de la producători dacă aceștia nu le puteau vinde. Evident că producătorilor le convenea, pentru că ei făceau un profit și atunci când statul cumpăra produsele. Cheltuielile cu achiziția și depozitarea produselor astea ajunseseră la niște dimensiune greu de imaginat în anii 80, de unde și expresia de ”munte de unt” depozitat în magaziile statului.

Mai multe informații despre chestia asta pe Wikipedia sau New York Times.

Care e ideea aici: subvenția schimbă comportamentul agenților economici și poate duce la situații iraționale. Ca fapt divers, în loc să se elimine subvenția asta (chestie greu de făcut politic) s-a mers pe o soluție și mai intervenționistă: cotele de producție. Practic, fiecare stat primea dreptul de a produce o anumită cantitate de bunuri subvenționată. Restul nu se mai subvenționa. O soluție bizară din punct de vedere economic, dar eficientă din punct de vedere politic.


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!


Subvenția la căldură și sărăcia

Ei bine revenim la subvenția de căldură. Ziceam mai sus că statul dă niște bani producătorului pentru fiecare gigacalorie produsă. Teoretic asta ar trebui să conducă la o scădere a prețului la care gigacaloria e vândută consumatorului final. Ori chestia asta e un lucru bun dacă ne gândim la oamenii săraci, care altfel ar îngheța în apartamente.

Sunt mai multe probleme cu tipul ăsta de logică însă.

În primul rând nu toți oamenii care sunt racordați la rețeaua centralizată de distribuție a căldurii (adică la RADET) sunt săraci. Sunt oameni care locuiesc în apartamente mari în zone centrale ale orașelor. Se poate spune despre cineva care stă într-un apartament cu 3 camere la Unirii, în București, că e sarac?

Cu toate astea el beneficiază de subvenția de căldură mai mult decât un amărât care stă într-o garsonieră în Berceni. Statul nu dă bani RADET-ului în funcție de cine consumă. Indiferent dacă persoana care consumă căldura e bogat sau sărac el beneficiază de preț subvenționat. Ori asta nu prea are sens. Gândiți-vă că e ca și cum guvernul ar da 1.000 de lei fiecărui cetățean din România cu scopul de a combate sărăcia. Banii vor fi bineveniți, dar are sens să îi dăm 1.000 de lei lui Ion Țiriac? Sau unui director de bancă? Ei nu sunt săraci. Și totuși fix asta face subvenția la căldură: dă bani unor oameni care își permit oricum să plătească prețul, fără ajutor de la stat.

Faza e că UE ne tot zice de prin 2007 să nu mai dăm bani pentru a subvenționa prețul gigacaloriei plătite de RADET. Mai bine dăm bani DOAR oamenilor săraci care chiar nu pot plăti singuri cheltuiala cu căldura. Tocmai de aceea legea privind subvențiile de căldură vine la pachet cu o lege care se referă la protecția socială.

Stimulente

Trecând peste aspectul social, subvenția crează și probleme economice pentru că acționează ca un stimulent economic. Și la fel ca orice alt stimulent va muta resurse economice într-o direcție care nu e neapărat conformă cu poziția pieței sau interesul publicul.

Caz concret: în România subvenția la căldură se acordă prin plata unei sume raportat la cantitatea de căldură produsă (adică pe gigacalorie).

Care e însă marea problemă a rețelelor de încălzire centralizate din România? Producția? Nu! Distribuția! Mai toată lumea care a stat la bloc în anii 90 sau 2000 își aduce aminte cum afara era frig, dar caloriferele erau departe de a fi calde. De ce? ”Pierderi din rețea” ni se spunea. Adică degeaba se producea căldură dacă mare parte din ea se pierdea pe drum și la noi în calorifere ajungea apă călâie. Sunt multe explicații pentru situația asta managementul defectuos fiind cel mai des menționată. Dar cu toate asta un factor important, dar mai puțin amintit era faptul  că subvenția se acorda pe gigacalorie produsă, nu pe gigacaloria care ajungea la consumator.

RADET nu a fost mult timp interesată așadar de distribuție pentru că primea subvenție în funcție de producție, indiferent dacă ajungea sau nu căldura în casele oamenilor.

Lucrurile au început să se schimbe abia odată cu introducerea repartitoarelor de căldură pe apartament, chestie care a mutat pierderile din rețea înapoi la distribuitor. Înainte de repartitoare însă nu există motivație economică de a face ceva legat de pierderile din rețea pentru că subvenția era calculată la gigacalorie produsă, nu la cea consumată de clienți.

Concluzii

Subvenția pentru căldură nu are sens din punct de vedere economic pentru că:

  • distribuie bani acolo unde nu trebuie. Banii respectivi ar putea fi folosiți pentru cei care sunt săraci și nu își permit real să plătească prețul căldurii.
  • stimulează un comportament ineficient pentru că o parte din costuri sunt acoperite de stat (ex: subvenția calculată pe gigacalorie produsă, nu consumată).

Poza din cover: Felix König [GFDL (http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html) or CC BY-SA 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)], via Wikimedia Commons

3 Comments on "Eliminarea subvenției la căldură ar fi un lucru bun"

    • Chestiile astea cu contractele de gaze offshore ma depasesc. Sunt atat de multe interese in joc incat imi e greu sa imi dau seama care sunt motivatiile jucatorilor din piata. Tocmai de asta am evitat subiect si e foarte probabil sa nu scriu despre el prea curand.

      Legat de credite, acolo subiectul e senzationalizat nepermis de mult. In Romania sistemul juridic nu se bazeaza pe precedent, ca in tarile anglo-saxone ci pe principii. In Marea Britanie, o decizie de genul celei din link ar insemna ca toate cazurile de genul ala ar trebui sa aiba acelasi tratament. In Franta, Romania sau celelalte tari care folosesc dreptul roman fiecare caz se judeca individual prin aplicarea unor principii din lege. Asta inseamna ca pentru acelasi tip de credit, 2 instante pot ajunge la concluzii diferite. Deci o victorie obtinuta de Ion Popescu pentru creditul lui care presupune inghetarea creditului la cursul din 2007 nu se va aplica neaparat si in cazul Mariei Ionescu care are acelasi credit. E posibil ca ambele instante sa ajunga la aceeasi concluzie, dar la fel de posibil e sa se ajunga la concluzii diferite.

  1. Ce mă defazează legat de gaze e că se face multă propagandă demoralizantă. Adică, există crezul în care se afirmă „Dacă vrem să facem asta, adu’ miliardu’” sau ceva asemănător. Și eu am mai început să mă las din a mai citi de subiectul ăsta dar aș minți să nu spun că argumentația „îți trebuie miliardu’ să…” mi se pare foarte suspect. Tot așa, senzaționalist…

Leave a comment

Your email address will not be published.


*