O dramă personală sau doar un număr?

O fotografie s-a viralizat zilele astea prin social media: un tată fără un picior care își ia în brațe copilul fără ambele picioare. Nu o postez aici pentru că drepturi de autor, dar dați cu click-ul. E o poză puternică și impresionantă, adică fix genul de fotografie care câștigă concursuri și face fotografi celebri.

Apreciez însă poza pentru că are un aer optimist: un tată care se bucură totuși de copilul său în viață. Dar nu pot să nu observ și atitudinea voyeristă a vesticilor în astfel de situații, se varsă multă simpatie la nivel declarativ când apar astfel de poze, dar nimeni nu pare deranjat de faptul că multe dintre armele care au lăsat pe cei doi fără picioare sunt fabricate în Vest.

Oare cu ce îl încălzește pe acel om că poza aceea a devenit virală? Ar fi putut trăi într-o țară normală, fără evenimente deosebite, ducând o viață cât se poate de normală alături de copilul său normal.

Poza aceea zugrăvește tragedia celor mici prinși în evenimente istorice: Săracul om nu a vrut niciodată să fie parte din istorie și ar fi vrut o viață plictisitoare probabil.

Poza aceea m-a făcut să mă gândesc la o altă fotografie din colecția mea personală:


E o fotografie făcută de un soldat german în 1916 la Câineni, județul Vâlcea, în timpul Primului Război Mondial. În fotografie un tată își îngroapă copilul de numai câteva zile. O groapă mică, pentru un sicriu mic și o privire pătrunzătoare a tatălui care trebuie să acopere sicriul.

În fundal se mai vede un copil (un băiat) și probabil o fată.

Fotografia nu e planificată, e un instantaneu care surprinde durerea unui om, făcută de un soldat venit de la mii de km depărtare, doi oameni având nimic în comun. Însă la fel ca fotografia de la Siena e surprinsă durerea unui om prins în vâltoarea unor evenimente care nu aveau nicio legătură cu el. Niște capete încoronate aflate la mare departe luaseră decizia că va fi război, motiv pentru care el și-a pierdut probabil un copil.

Pentru cei dintre voi care nu știu în zona Câineni – Boișoara și în general în defileul Oltului s-au dat niște lupte crâncene în Primul Război Mondial, similare în încrâncenare cu cele de la Mărășești. Aproape un secol mai târziu încă se mai descopereau cadavre ale unor soldați căzuți în acele bătălii. Ce s-a întâmplat pe Valea Oltului a fost groaznic.

Ce vream să zic?

Că de multe ori celor de sus nu le pasă de ce pățesc cei de jos. Morții devin numere, dramele personale devin nimic mai mult decât un rău necesar în drumul spre idealuri nobile.

Ocazional cineva face o poză puternică, o poză precum cele de mai sus care spune mai multe decât 100 de eseuri și romane. Dar de regulă pentru cei care apar în astfel de poze e prea târziu, drama lor s-a consumat deja.

Pei cei care trăiesc acele drame însă evenimentele astea dor, pentru ei în momentul acela a căzut lumea și probabil se întreabă cum de ceilalți își văd liniștiți de viață și sunt impasibili la suferința lor.

Zilele astea se moare mult în România, uneori de Covid, alteori pentru că oameni bolnavi nu s-au putut trata. Mulți își plâng morții și trăiesc câte o dramă personală, părinți care își pierd copii, copii care își pierd părinți, nepoți a căror copilărie s-a încheiat atunci când a murit bunicul sau bunica. Uneori rămân poze în urmă, precum cea de mai sus, alteori oamenii aceia sunt uitați și nimeni nu le mai aprinde măcar o lumânare.

Așa că fiți blânzi zilele astea și nu judecați.

Versiune de printat
Spune-le si altora
Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments