Firmele românești din IT au cele mai mari probleme la recrutare din UE

Nu o zic eu, o zice Eurostat într-un comunicat recent:

România e în cap de listă, fiind țara cu cele mai mari dificultăți în recrutare a IT-iștilor se pare. Conform Eurostat însă doar 3% dintre firmele IT românești au încercat să recruteze:

Among the EU Member States, enterprises in Romania found it most difficult to recruit ICT specialists. Although only 3% of Romanian enterprises recruited or tried to recruit ICT specialists during 2018, 90% of them found it hard to fill these vacancies.

Procentul de 3% este foarte mic având în vedere cât de multe firme de IT recrutează. Nu îmi e foarte clar cum au ajuns la acel 3%. Scormonind prin metodologia Eurostat pentru interviuri am găsit însă o posibilă explicație: partea de recrutare în IT e opțională în chestionar, deci sunt șanse mari să fi trecut peste ea intervievații. În afară de asta interviul în sine (găsiți totul în manualul pe 2019 – metodologie & întrebările) are doar 2 întrebări simple:

Problema e reală, însă acel 3% (și probabil și acel 90%) sunt o anomalie, procentele fiind probabil diferite.

O idee controversată

Problema scutirii de impozit a IT-iștilor e cunoscută în mediul consultanților fiscali de ani buni de zile. Eu scriam despre chestia în februarie 2018, înainte să fie adusă în discuție de Ludovic Orban, și aminteam că nu sunt dovezi care să indice că această scutire a ajutat sectorul IT din România.

Am explicat de ce argumentele aduse în favoarea scutirii nu au sens economic și, dacă ne-am lua după ele atunci nu ar mai plăti nimeni impozit.

Ei bine, având în vedere faptul că e foarte dificil pentru firmele din IT să recruteze uite o idee controversată:

Cum ar fi dacă am elimina scutirea pentru programatori și cei aprox. 200 milioane EUR care vor ajunge la buget din aplicarea impozitului să se ducă spre programe de reconversie profesională (pentru a oferi posibilitatea mai multor oameni să învețe programare) sau spre extinderea numărului de locuri din universități pe filiera IT?

Ăla io, ăla io?! Vedeți voi, asta înseamnă politică de stimulare a activității economice: investiții în educație și recalificare profesională. Dar e mai simplu să dai scutirea. Te întreabă apoi careva din IT de sănătate îi zici: ”aaa, păi dacă vrei asta sau alaltă, atunci trebuie să îți tai scutirea”. I-ai închis gura și l-ai trimis la plimbare, iar tu te poți întoarce la jocurile de putere care sunt mult mai interesante decât guvernatul țării.




Ce au în comun poluarea din București, Greta Thunberg, politica și iphoneurile?

Două cuvinte: disonanță cognitivă și felul în care aceasta se manifestă sau e folosită când vine vorba despre oameni. Dar să o luăm cu începutul:

Poluarea în București

Când am scris că ar trebui să îi mulțumim Gretei Thunberg am reușit să îmi pun multă lume în cap. Am explicat atunci că Greta Thunberg a reușit să aducă discuția schimbărilor climatice în discursul public, de la copii de 10 ani până la oameni de 70 – 80. Oricât de enervantă ar fi atitudinea ei, stilul ei de ”mi se cuvine asta”, a reușit ceea ce nici un alt politician nu a reușit până în prezent.

Ei bine, nu știu dacă ați observat, dar odată cu dispariția PSD din peisaj influencerii români au schimbat discuția dinspre ”corupție” spre ”poluarea în București”. Sunt sătul de câte ori am văzut ”uite filtrul, nu e filtrul” în presă și pe Facebook, cu influenceri deveniți specialiști în numărarea particulelor ce conțin sulf din atmosferă.

Spre surprinderea mea însă o mare parte dintre oamenii care se dădeau de fund în sus referitor la Greta dau share si comentează despre poluarea din București. Vorbim de persoane care se plângeau că le va impune Greta și UE-ul să nu mai meargă cu mașina la muncă, dar care în același timp se plâng și au părere despre poluarea din București.

Cumva în mintea acestor oameni nu e nici un fel de problemă să te plângi de poluare și să mergi la muncă cu mașina personală în timp ce o înjuri pe Greta Thunberg.

Disonanța cognitivă

Există o explicație științifică pentru situația asta, se numește ”disonanță cognitivă”. Disonanța cognitivă are loc atunci când o persoană face 2 sau mai multe lucruri complet opuse. Teoria spune că oamenii vor consistență în viața lor așa că atunci când se lovesc de astfel de situații vor încerca să facă ”ceva” pentru a reduce discomfortul creat de inconsistența celor două chestii care se opun. Cum încearcă oamenii să reducă acest discomfort? De la Wikipedia grăire:

In practice, people reduce the magnitude of their cognitive dissonance in four ways:

  1. Change the behavior or the cognition („I’ll eat no more of this doughnut.”)

  2. Justify the behavior or the cognition, by changing the conflicting cognition („I’m allowed to cheat my diet every once in a while.”)

  3. Justify the behavior or the cognition by adding new behaviors or cognitions („I’ll spend thirty extra minutes at the gymnasium to work off the doughnut.”)

  4. Ignore or deny information that conflicts with existing beliefs („This doughnut is not a high-sugar food.”)

Dacă adaptăm cele de mai sus la situația noastră vom avea ceva de genul:

  1. Schimbarea comportamentului: Nu mă mai duc cu mașina la muncă, iau metroul sau autobuzul
  2. Justificarea comportamentului prin schimbarea uneia dintre informațiile conflictule: Eu chiar am nevoie să mă duc cu mașina la muncă, nu pot să iau autobuzul sau metroul pentru că sunt murdare sau aglomerate.
  3. Justificarea comportamentului prin adăugarea de noi comportamente sau idei: Eu și așa am fost la plantat de copaci și reciclez plasticele. În plus anul ăsta îmi iau mașină Euro 7 și nu poluez la fel de mult.
  4. Ignorarea sau negarea informației care intră în conflict cu propriile idei: Mașina mea nu poluează mult, sunt alte surse de poluare în București.

Citind opiniile oamenilor de pe net, cam toate se încadrează în categoriile 2, 3 și 4.

Disonanța cognitivă în politică

Disonanța cognitivă explică foarte bine și comportamentul multor alegători după alegeri.

Concret: ai votat partidul X sau omul Y. După alegeri îți dai seama că persoana respectivă nu se ține de promisiunile făcute. Ba mai mult face fix invers ce promisese. În punctul ăsta alegătorii au două variante:

  1. Admit că s-au înșelat și își toarnă cenușă în cap
  2. Se baricadează în spatele propriilor opinii, chiar dacă știu și ei că sunt greșite.

Punctul 1 e consistent cu comportamentul descris în explicația de mai sus la ”1. Schimbare comportamentului”. Ai crezut că e bun și l-ai susținut, se dovedește că nu se ține de cuvânt. Schimbarea comportamentului înseamnă că nu îl mai susții.

Punctul 2 e consistent cu comportamentul descris la punctele 2, 3 și 4. Altfel spus, începi să găsești scuze pentru comportamentul candidatului / partidului respectiv.

Chestia asta se întâmplă mai mult ca de obice când prețul schimbării comportamentului e mare. Concret, ai spus despre candidatul X că e mai bun decât candidatul Y. Ai intrat în conflicte pe tema asta cu diverși oameni (virtual sau în persoană). A admite că X nu e ok echivalează cu a admite că tu te-ai înșelat iar ceilalți au avut dreptate.

Ați observat probabil cât de tare se urăsc taberele PSD și anti-PSD. Nu poți fi neutru din punctul lor de vedere, ori ești cu noi ori ești împotriva noastră. Consecința naturală e că ai noștri sunt întotdeauna buni, în timp ce ai lor sunt întotdeauna răi. Nu se admite posibilitatea ca ceilalți să facă ceva bun sau ai noștri ceva rău.

Problema e că justificarea în continuare a candidatului propriu face dificil spre imposibil să poți să ajungi la compromisuri cu tabăra cealaltă. Cum poți ”face pace” cu dușmanul? Nu era ăla răul suprem până acum 5 minute?

Iphone și disonanța cognitivă

Disonanța cognitivă e o chestie studiată și de companii pentru că pare să joace un rol semnificativ în deciziile consumatorilor. Mai exact e vorba de felul în care oamenii decid dacă să cumpere sau nu un produs.

Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte acum e Iphone-ul. Cei de la Apple fac telefoane foarte bune (părere personală ca fost posesor de Iphone 4S și 6). Prețul acestor telefoane a fost mai mereu peste media pieței, chestie care mult timp a fost atribuită calității foarte bune a telefoanelor, designului foarte bun și ecosistemului creat de Apple.

Ei bine, în ultimii 2 ani Apple a început o campanie agresivă de creștere a prețurilor noilor modele de Iphone fără a aduce îmbunătățiri considerabile. Scepticii se așteptau la o scădere a vânzărilor, dar Iphone X, primul model cu o creștere abruptă a prețului a fost cel mai bine vândut telefon mobil din lume (ca și venituri). Asta arată că decizia Apple de a crește prețurile a fost una bună pentru că cererea de iphone e relativ inelastică în SUA și Europa de Vest. Asta înseamnă că majoritatea utilizatorilor Apple vor Iphone, indiferent de preț.

Cum arată însă lucrurile la firul ierbii? Se pare că din punctul de vedere al consumatorilor, atunci când prețul unui produs crește ei vor alege între următoarele:

  1. Vor amâna decizia de a cumpăra și vor încerca să vadă care sunt alternativele: În cazul Iphone ar putea fi telefoane de la alți producători, să caute un model similar la mâna a doua, să aștepte Black Friday sau alte strategii similare.
  2. Schimbare de comportament: Consumatorii decid că prețul e prea mare și cumpără un telefon de la concurență (Samsung, HTC, Google etc.).
  3. Minimizarea factorului perturbator: În cazul nostru va însemna găsirea de motive pentru a cumpăra telefonul care să contrabalanseze creșterea prețului. Ar putea fi spre exemplu: ”nu plătesc pentru aparat, plătesc pentru experiență”, ”e mai scump, dar e cel mai bun de pe piață”, ”am un iMac și toate pozele mele sunt în iCloud, trebuie să iau tot Iphone”.

Iar Apple înțelege chestiile de mai sus și vrea să evite punctul 2 și 1 oferind argumente pentru punctul 3. Reclamele Apple (că e vorba de Iphone, Mac sau alte produse) insistă asupra experienței oferite de produsele lor, nu asupra produsului în sine.

Toate marile branduri, nu doar Apple, știu că atunci când cresc prețul unui produs trebuie să aibă în vedere cele 3 variante de mai sus și în funcție de asta să aplice o strategie sau alta. Apple înțelege că ai săi clienți se vor lovi de disonanță cognitivă și vor vrea să rezolve conflictul cumva. Așa că Apple:

  • îi va împinge spre punctul 3 prin reclame, încă de la lansarea produsului nou și scump. Ei vor oferi practic argumentele pe care consumatorii le vor folosi pentru minimizarea factorului perturbator (prețul).
  • va adresa problema celor de la punctul 1 printr-o strategie de preț care să captureze cât mai mulți consumatori care vor decide să amâne decizia. La lansarea fiecărei variante noi de Iphone versiunile anterioare se vor ieftini, uneori considerabil. În afară de asta Apple a venit cu strategia de a oferi un „abonament” pentru Iphoneuri: plătești o anumită sumă lunar și ori de câte ori apare un nou iphone cel vechi va fi schimbat imediat. Puteți citi mai multe despre strategia Apple pe blogul Stratechery a lui Ben Thompson.

Așadar marile companii nu stau cu mâinile în sân ci studiază disonanța cognitivă și încearcă să lucreze cu acest concept pentru a înțelege cum afectează deciziile consumatorilor când vine vorba de propriile produse.

Concluzii

Așadar felul în care lumea privește poluarea din capitală, pe Greta Thunberg, susținerea unui candidat sau al altuia și prețul Iphoneurilor au în comun dorința oamenilor de a rezolva conflictul dintre idei contradictorii (disonanța cognitivă).

Politicienii și companiile (și mulți alții) înțeleg conceptul acesta acestea și le folosesc în favoarea lor.

P.S: Apropo de schimbările climatice, Australienii s-au cam săturat ca guvernul lor să nu ia măsuri împotriva companiilor care poluează:

Iar Greta Thunberg, fie că vă place, fie că nu, a intrat deja în pop culture-ul vestic:




Whatsapp – dacă nu reclame atunci ce?

Atunci când a apărut Whatapp era una dintre puținele aplicații de mesagerie și voce care funcționau decent. Nu mă pricep la detaliile tehnice, dar cert e că oamenii au făcut ceva bine. De fapt, au făcut lucrurile atât de bine încât aplicația a devenit populară foarte rapid.

Ideea declarată de a face bani a celor care au pus pe picioare afacerea a fost următoarea: primul an e gratuit, apoi îți luăm 1 dolar pe an pentru a folosi aplicația. Faza cu 1 dolar pe an a fost mai mult o chestie de marketing probabil pentru că nu a părut niciodată credibilă.

Facebook a decis să cumpere aplicația, deși avea propriul Facebook Messenger. Nu a fost totuși o surpriză atât de mare, având în vedere că Messengerul era o aplicație teribil de greoaie și nu foarte atractivă pentru utilizatori.

Odată cu achiziția acestei aplicații pe o sumă considerabilă a devenit evident că acea taxă de 1 dolar / an nu va mai fi introdusă, ceea ce a făcut multă lume să se întrebe: din ce va face Whatsapp bani atunci?

Răspunsul cel mai la îndemână a fost, evident următorul: din reclamă, la fel ca Facebook și Instagram. Ei bine, se pare că nu (via Profit.ro):

Surse anonime din cadrul companiei, citate de Wall Street Journal, spun că Facebook a făcut un pas înapoi în ceea ce privește reclamele în WhatsApp și nu va mai afișa publicitate în populara aplicație de chat.
În schimb, Facebook se va concentra pe dezvoltarea de facilități pentru utilizatorii de business, care rămâne o cale alternativă de monetizare a aplicației.

E însă realistă povestea cu utilizatorii de business? Deja există destul de multe aplicații de comunicare pentru zona de business, începând cu cea mai bine așezată dintre toate: Skype, care vine la pachet cu Office și Windows. Îmi vine greu să cred că vor reuși să pătrundă în zona business. Și atunci?

Din ce poate scoate Facebook bani din Whatsapp?

Ei bine, cred că cele 19 miliarde plătite de Facebook pentru Whatsapp în 2014 au avut drept scop scoatere din schema a unui potențial rival. Whatsapp, cu 1,5 miliarde de utilizatori e o platformă la fel de populară ca Facebook. Spre deosebire de Facebook, permite comunicarea asimetrică, ceea ce face ca aplicația să fie atât un rival pentru Facebook, dar și o aplicație complementară Facebook-ului așa cum explică Ben Thompson de la Stratechery.

Și totuși 19 miliarde sunt o sumă imensă pentru a scoate din joc un rival, nu? Facebook (compania, nu aplicația) e o fermă de extras date ale utilizatorilor, un loc unde se întâlnesc informații venite din Facebook aplicația, Instagram și Whatsapp. Practic Facebook poate extrage informații despre utilizatori din Whatsapp și să le împerecheze cu cele de pe Facebook, pentru a crea un profil și mai detaliat al utilizatorilor săi. Acel profil nu e vândut nimănui (stați liniștiți, nu sunt proști) pentru că Facebook se folosește de acele informații pentru a afișa el reclame propriilor utilizatori.

Cred că asta e chestie cea mai dubioasă când vine vorba despre felul în care fac bani platformele sociale: le e mai ușor să ofere aplicația pe gratis decât să ceară bani. Dacă ai plăti pentru a folosi aplicația, fie și o sumă simbolică de 1 dolar / an, atunci ți s-ar părea scandalos să ți se ia informațiile personale din conversații de exemplu și din agendă și să fie folosite pentru reclame.

Dar dacă aplicația e gratuită se pare că oamenii acceptă mult mai ușor ideea de a li se folosi datele personale. Ca o paranteză, majoritatea oamenilor au o viață plictisitoare și irelevantă așa că nu pierd nimic dacă cedează informațiile astea.

În fine, ca o ultimă idee pe partea de monetizare din reclame: cei doi fondatori ai Facebook au urât complet ideea asta și au modificat chiar regulamentul la un moment dat termenii și condițiile aplicației pentru a spune că nu vor afișa reclame. Se pare că există

Revenind la Whatsapp, întrebarea rămâne:

Va încerca Facebook să monetizeze aplicația asta altfel? 

Facebook (compania) are ca principal mod de a face bani vânzarea de reclame. A renunța complet la ideea afișării de reclame mi se pare o greșeală strategică. Ori Facebook nu sunt naivi, sunt și ei conștienți de toate chestiile pe care le-am amintit mai sus.

Ceea ce mă face să cred că toată povestea asta e o chestie temporară. Facebook Messenger are reclame în aplicație, nu văd de ce nu ar avea și Whatsapp. Facebook testează și colaborări pe partea de business to consumer, cu boți de whatsapp care să interacționeze pe aplicație cu consumatorii. Eu spre exemplu primesc notificări de la Netflix prin aplicație. E și ăsta un mod de a face bani, dar întrebarea e cât de profitabil poate fi.

În același timp probabil că trebuie menționat că nu e mult spațiu în aplicația de mesagerie pentru reclame. Asta presupunând că nu îți apare reclama direct în chat, ceea ce nu ar fi deloc user-friendly.

În India aplicația e folosită și pentru a trimite bani între utilizatori, o idee foarte interesantă și care poate avea sens. Dar asta ar deschide ușa a numeroase complicații pentru Facebook în Vestul Europei și SUA. Nu e exclus însă să își asume genul acesta de modalitate de a monetiza aplicația în alte regiune (Asia, Africa etc.).

Sincer, cred că Facebook știe că are ceva valoros în Whatsapp. Dar, cred că încă nu și-a dat seama cum să scoate mai bine bani din aplicație. În același timp o platformă precum Whatsapp e mult prea mare pentru ca Facebook să nu o considere un rival. Fix din cauza asta a și cumpărat aplicația, chiar dacă nici acum nu știe să o monetizeze.

Ce nu îmi convine mie

Nu îmi plac companiile care nu au un model de business care are sens financiar. Adică o aplicație precum Whatsapp are nevoie de o infrastructură masivă pentru a funcționa. Când văd cheltuieli masive, dar venituri incerte atunci mă gândesc că:

  • platforma respectivă nu va avea viață lungă pentru că depinde de finanțare externă. La un moment dat banii se vor opri, caz în care eu va trebui să mă orientez spre altă platformă.
  • platforma respectivă va trebui să găsească modalități de a se finanța singură. Asta înseamnă de regulă să tăie din cheltuieli și să crească veniturile. Ori asta nu se poate face fără a renunța la anumite funcționalități sau a le face disponibile doar contra-cost. Actualizările devin mai rare iar seviciul în general devine mai prost.

Nu întotdeauna se ajunge la așa ceva. Exemplul cel mai bun e Skype, care a devenit parte din pachetul Microsoft Office și implicit a devenit soluția de comunicare folosită pe zeci de milioane de calculatoare. Pachetul Office al celor de la Microsoft avea nevoie de o soluție de comunicare internă, motiv pentru care au și achiziționat Skype.

Whatsapp și Facebook? Încă nu par să se fi hotărât. Să sperăm că nu va avea soarta de mai sus.




Cât ar încasa bugetul de stat dacă s-ar elimina scutirea pentru programatori din IT?

A revenit în discuție scutirea de impozit pentru programatori (sau IT-iști, cum vreți voi) zilele astea. Și de data asta, ca urmare a unei declarații a lui Ludovic Orban care a fost întrebat dacă mai vrea să renunțe la ea (via Startup Cafe):

Tratamentul fiscal egal al cetățenilor și al firmelor reprezintă un obiectiiv al guvernării noastre

Acum, pentru cititorii mai noi ai blogului, un articol de pe blogul meu despre scutirea de impozit pe venit acordată IT-iștilor a fost luat cu totul de vreun consilier al lui Ludovic Orban și băgat la înaintare în discursul public.

Ideea de renunțare la această scutire e mai veche, în articolul meu fiind vorba despre o declarație a lui Tăriceanu. Motivele pentru care ar trebui să se renunțe la scutire sunt însă preluate de la mine, la vremea respectivă articolul meu de pe blog fiind în primele 3 rezultate de pe Google după căutări de genul ”scutire IT”, ”scutire impozit programatori” și alte variații similare. Dar nu e o problemă, mă bucur că ideile astea au ajuns în spațiul public.

Recent văd că Gabriel Biriș a ieșit și el la rampă cu o declarație similară. Gabriel Biriș a fost secretar de stat la Ministerul Finanțelor în perioada guvernului tehnocrat, dar nu a zis nimic de genul ăsta atunci.

Argumentele industriei IT

Declarațiile anterioare ale lui Ludovic Orban au stârnit o furtună mediatică și am explicat atunci de ce șeful PNL (atunci) și Prim Ministru (acum), are dreptate. Dacă vreți să citiți argumentele vă recomand să vă uitați peste articolul meu inițial, dar și peste continuarea publicată după. Am explicat atunci de ce argumentele celor din IT nu prea țin.

Problema deficitului de personal

Dar dacă acele contra-argumente nu erau suficiente acum avem alte chestii aruncate în media (via Startup Cafe):

Patronii firmelor din IT atrag atenţia că o asemenea decizie ar putea aduce dezechilibre mari în industrie, domeniul fiind serios afectat de problema deficitului de personal.

Deci cu scutire nu se găsesc oameni. Fără scutire…ce se întâmplă? Vor dispărea și mai mulți oameni? Unde se duc? Se apucă de finanțe bănci? Consultanță fiscală? Se fac avocați?

Vreți să îmi spuneți că eliminarea acelei scutiri îi va face să emigreze? Ca imigrant de 3 ani pot să vă spun că un om care câștigă în România 2.000 – 3.000 de euro și nu a emigrat până acum nu o va face dacă trebuie să plătească câteva sute de lei în plus la impozit.

Creșterea costurilor

Iată încă un motiv (via Startup Cafe):

Cam 80% din costurile unei firme sunt costuri cu forţa de muncă. Iar dacă acest cost ar creşte cu 10%, impactul în preţurile finale ale produselor şi serviciilor acestor firme va fi foarte mare.

Păi eliminarea scutirii nu va crește costurile cu 10%. Acel 10% impozit pe venit s-ar aplica asupra unei baze de impozitare din care au fost scoase contribuțiile sociale datorate.

Spre exemplu:

  • un salariu net de 10.000 RON al unui programator care beneficiază de scutire înseamnă un cost total de 15.731 RON.
  • un salariu net de 10.000 RON al aceluiași programator dacă s-ar elimina scutirea ar însemna un cost total de 17.095 RON.

Faceți calculul și vă dă 8,6% creștere a costului total al angajatorului. Încercați diverse simulări de salarii cu un calculator online.

Da, e nasol să îți crească orice fel de costuri, dar haideți să privim altfel lucrurile: costurile astea le are orice business normal. Faptul că acest cost nu există în IT e o anomalie. Practic sectorul IT a fost subvenționat ani de zile, iar eliminarea subvenției e de fapt revenirea la normal.

Impact major?

Altă chestie (via Startup Cafe):

În cazul în care se ia o astfel de decizie cu siguranţă că va fi un impact major şi s-ar putea produce un dezechilibru – susţine Gabriela Mechea, director executiv ANIS (Asociaţia Patronală a Industriei de Software şi Servicii).

Impactul ăla major e de 8,6% la nivel de salariat beneficiar. Dar nu toată firma beneficiază de scutire, deci a spune că vor crește toate costurile salariale ale firmei cu 10% sau chiar cu 8,6% e ridicol.

Nu ar aduce bani prea mulți la buget

O altă chestie pe care văd că oamenii din IT încearcă să o facă e să spună că eliminarea scutirii nu ar aduce prea mulți bani la buget.

Logica e următoarea: pentru o sumă derizorie de X milioane de euro, vrei să strici frumusețe de industrie IT? Gen argumentul ăsta (via Startup Cafe):

„La începtutul anului 2016 beneficiau de scutirea impozitului (de 16% la momentul respectiv, n.red.) 33.800 angajaţi şi circa 3.000 firme, nu toate firmele din IT au beneficiat de aceste scutiri. Un calcul la cursul actual am ajunge la un impact bugetar de 5,5 milioane euro. Să presupunem ca de atunci numărul beneficiarilor s-a dublat. Cred că am avea un impact de maximum 10 milioane de euro la bugetul de stat.

Şi atunci, Guvernul ar trebui să se întrebe dacă merită riscul să destabilizezi acestă industrie care merge bine, dar este fragilă, în condiţiile în care în afară de acestă scutire nu a făcut nimic pentru industria IT.

Privim IT-ul ca o industrie pe creştere, care merge bine. Să ne uitam în jur, ce industrie merge la fel de bine? Nu prea mai ai”, a mai adăugat Gabriela Mechea.

Ei bine, știți cât de mare e piața IT din România? Cică vreo 6 miliarde EUR. Cât reprezintă 10 milioane din 6 miliarde? Păi 0,16%! 

Cum mama măsii să se destabilizeze piața de IT de la o creștere de 0,16% a costurilor raportat la venituri totale de 6 miliarde? E ridicol să faci atâta lobby pentru 0,16%, nu? Evident că nu! Doar că…suma încasată de stat nu ar fi doar 10 milioane de euro.

Cât ar încasa statul dacă s-ar elimina scutirea?

Cum să faci atât de mult scandal dacă impactul e de 10 milioane de euro? Ei bine, vă zic eu că nu e, impactul e mult mai mare. Din păcate nu știm exact cât, dar se pot face niște calcule grosiere. Avem nevoie de:

Cu aceste două informații putem calcula impactul mediu al acestei măsuri:

  • La un salariu mediu brut de 12.029 RON avem un salariu net de 7.819 RON. Angajatul plătește 0 RON impozit pe venit.
  • Dacă s-ar elimina scutirea, iar angajatorul NU ar crește salariul brut atunci salariul net ar scădea la 7.037 RON. Angajatul ar plăti în acest caz 782 RON impozit pe venit pe lună. Dacă luăm de bun numărul de angajați în IT atunci bugetul de stat ar încasa suplimentar 78,2 milioane RON adică 16,3 milioane EUR pe lună. Anual asta s-ar traduce în 938 milioane RON adică 195 milioane de EUR.
  • Dacă s-ar elimina scutirea, iar angajatorul ar crește salariul brut astfel încât salariul net să nu scadă atunci angajatul ar plăti 869 RON impozit pe venit pe lună. Presupunând că toți angajatorii din IT acceptă să suporte creșterea atunci bugetul de stat ar încasa 86,9 milioane RON / lună adică 18,1 milioane EUR / lună. Într-un an de zile bugetul de stat ar încasa 1,042 milioane RON adică 217,25 milioane EUR.

Haideți să recapitulăm: din calculele mele grosiere rezultă încasări anuale între 195 și 217 milioane de euro pe an din taxa asta.

Acum încercați să vă imaginați ce se poate face cu banii ăștia cum au făcut oamenii ăștia aici:

  • câte ambulanțe s-ar putea cumpăra cu banii ăștia?
  • câte școli ar scăpa de WC-ul din curte de banii ăștia?
  • câte calculatoare în școli se pot cumpăra de banii ăștia?

Concluzii

Mi se pare periculoasă cantitatea de dezinformare din spațiul public pe tema asta. Comparați declarația de mai sus care zice că s-ar încasa doar 10 milioane de euro cu cifrele reale, undeva în jur de 200 de milioane de euro pe an.

Vi se pare o sumă mică? Vi se pare normal ca un amărât care lucrează cu ziua pe minimul pe economie să plătească impozit pe venit, dar un programator nu? Ca să nu spun că mai toată lumea a cerut scutiri pe sistem: ”Dacă le dai IT-iștilor, dă și mie”

Scutirea asta trebuie să dispară!




No comment: Inventatorul Elon Musk

Sursa




Ar fi plātit Facebook banii āstia ca taxe?

Un articol din Wall Street Journal anunță că Facebook vrea să doneze 1 miliard de dolari (via WSJ):

Facebook Inc. said it is providing $1 billion to help ease a shortage of affordable housing in Silicon Valley, the third tech giant this year to commit to addressing the issue as the industry seeks to soften the impact of its rapid growth.

The social network company estimates its initiative will produce up to 20,000 new housing units over the next decade, much of it aimed at teachers, police and other middle-class workers near its headquarters in Menlo Park, Calif.

Care e problema?

Problema ar fi că Silicon Valley (și California în general) au o mare problemă despre care nu se discută prea des în România: Gentrificarea.

Concret oameni cu venituri considerabil peste media zonei vin într-un oraș sau cartier. Pentru că au bani mai mulți își permit să plătească chirii mai mari, prețuri mai mari la mâncare, utilități și așa mai departe. Piața înțelege asta și proprietarii de apartamente și case cresc prețurile în linie cu veniturile nou veniților. Ați crede că asta nu e cine știe ce problemă.

Ba e, mai ales atunci când nou veniții nu sunt 100 de oameni ci 10.000 de oameni într-un singur cartier sau câteva sute de mii într-un oraș. Fix asta se întâmplă cu programatorii din Silicon Valley. Ei nu sunt născuți în Silicon Valley (nimeni nu e) așa că veniturile lor mari îi împing pe locuitorii din zonă la periferie din ce în ce mai tare.

Așa și? Legile pieței îmi veți spune! Să se apuce de programare sau să se mute în altă parte!

Ei bine, fix asta se întâmplă. Doar că nici așa nu e bine pentru că între acei oameni sunt și profesori, educatori, pompieri, polițiști și așa mai departe. Din cauza salariilor de stat mici școlile din zonă nu au profesori. De ce? Pentru că din salariu de profesor nu poți acoperi chiria, ce să mai vorbim de alte cheltuieli.

Cum încearcă Facebook să rezolve problema?

Păi cică ar vrea să doneze 1 miliard de dolari pentru a susține construcția de case. Foarte drăguț din partea lor ați spune

În Uniunea Europeană guvernele au decis să lovească Facebook cu niște amenzi nu să aștepte donații până își repară sistemul de impozitare. SUA nu pare foarte dornică să schimbe sistemul de impozitare.

Credeți că Facebook a decis să facă asta de bunăvoie? Nu, stați liniștiți! O fac pentru că angajații lor au copii iar copiii nu pot fi lăsați la școală. E mișto să nu plătești taxe până când nu infrastructura oferită de stat începe să intre în colaps.

Deci, ar fi acceptat Facebook?

Ceea ce ne conduce de fapt la întrebarea din titlu: Dacă guvernul american ar fi forțat Facebook să plătească impozite mai mari și ar fi încercat el să repare problema Gentrificării, ar fi acceptat Facebook?

Răspunsul e destul de clar pentru mine: NU! Pentru că întreaga atitudine și mentalitate a oamenilor din Silicon Valley e că statul e nașpa iar antreprenorii vor schimba lumea (în bine evident) și vor face o gălăgie de bani în același timp.

Apoi realitatea îi contrazice. Dar vor recunoaște eroarea? Nu, vor prefera soluții de genul: donații boss!

Dar știți care e șmecheria? În afară de faptul că Facebook face treaba asta pentru proprii angajați, e important de reținut că SUA are niște scheme extrem de generoase când vine vorba despre donații, fie că e vorba despre indivizi sau companii. De fapt, sunt atât de generoase încât mai toți miliardarii de prin SUA, în special cei din Silicon Valley au fundații prin care sifonează banii ăștia.

E bună filantropia miliardarilor?

Bob Reich, un filozof american, explică foarte bine de ce filantropia miliardarilor nu face bine societății și tind să îi dau dreptate. El punctează excelent care e esența acestor donații:

Big philanthropy — more than ordinary small donations that most people make — is an exercise of power. It’s an attempt to direct your private assets for some public influence, often with a naked aspiration to change public policy. And in a democratic setting, wherever power is exerted, it deserves our scrutiny, in order to understand whether it’s serving democratic purposes or undermining them. And philanthropy shouldn’t be exempt from that examination.

Despre asta e vorba: despre companii și oameni foarte bogați care încearcă să exercite presiune asupra instituțiilor democratice. Mai faimos decât Bob Reich e Rutger Bregman, un istoric din Olanda. În timpul unei sesiuni de discuții de la Davos omul a pus punctul pe i și a zis chestiile astea:

Stop talking about philantropy and start talking about taxes

Vă recomand să să îl ascultați, e doar un 1:51 minute și omul e dezarmant de direct și sincer:

Așa că vorba lui: Lăsați filantropia și plătiți taxe! Restul e bullshit!




De ce nu fac mai mulți români shopping online?

A apărut recent un studiu referitor la piața de e-commerce din Europa. Sunt câteva chestii interesante prin el care privesc atât Europa cât și România. Ce m-a frapat pe mine e proporția surprinzător de mică de români care își fac cumpărăturile online, comparativ cu alte țări din Vest, dar și printre vecinii noștri.

Câți români fac shopping online

Doar 26%. În spatele nostru e Ucraina (22%), dar în fața noastră e Bulgaria (31%) și Macedonia de Nord (31%). Asta ne așează comfortabil pe ultimul loc în UE. De remarcat că Serbia e la 46%, Ungaria la 52% și Polonia la 60%

Marea Britanie (87%) conduce clasamentul la nivel de UE (mă rog, cât mai stau pe aici), iar Elveția la nivel european (88%).

Dar ăsta nu e neapărat un motiv să fim supărați. Dacă aș fi Emag mi-aș freca mâinile de bucurie: asta înseamnă că piața de retail online poate crește cu 200% – 300%. În țările vestice a cam atins punctul de saturație în schimb, ceea ce înseamnă că s-ar putea să vedem și ceva competiție pentru Emag (Amazon poate?).

Câți români au internet

O altă statistică interesantă e cea legată de câți români sunt conectați la internet: în 2018 74%. Bulgaria e sub noi cu 67%. O chestie interesantă e că Ungaria e ușor peste noi la 79%, iar Polonia are abia 1% în plus.

De ce nu fac mai mulți români shopping online?

Ce ne spun cele două statistici de mai sus luate împreună? Că în ciuda nivelului similar de penetrare a internetului (74% România, 75% Polonia, 79% Ungaria), în Polonia și Ungaria nr. de oameni care fac shopping online e dublu ca procent față de România.

De ce oare? Îndrăznesc să arunc niște ipoteze:

Relieful țării și rețeaua de drumuri

Polonia și Ungaria sunt două țări destul de plate. Construcția de drumuri nu e atât de dificilă precum în România și nici atât de scumpă (nu mă refer neapărat la autostrăzi). Rețeaua existentă de drumuri de asemenea e mult mai bine pusă la punct în Ungaria și Polonia comparativ cu România. A avea autostrăzi e mai puțin relevant pentru comerțul online, ce contează aici e proximitatea față de hubul logistic. Iar aici vorbim de drumuri decente la nivel județean. Priviți în descrierea de mai jos pe ce loc e România la capitolul ”Logistics Performance”: locul 48.

Haideți să ne uităm la Polonia: locul 28 la capitolul logistică.

Ungaria?Locul 31 la capitolul logistică.

Dispersia populației

Bucureștiul și câteva alte centre urbane probabil că acoperă mare parte din acel 26%. Populația României e însă destul de dispersată în afara acestor centre urbane, care la rândul lor nu sunt foarte mari. Nu doar că nu avem alt oraș peste 1 milion de locuitori, nu avem nici măcar aglomerații urbane peste un milion. De exemplu dacă adunăm populația Galați-ului cu cea a Brăilei nu sărim nici măcar de 500.000 locuitori. Sub 500.000 au Timișoara și Arad adunate.

Și să nu uităm că gradul de urbanizare al României era de 54% în 2018, comparativ cu 71,4% în cazul Ungariei și 60,1% în cazul Poloniei (sursă Wikipedia).

Last mile delivery e problematic

Nu putem vorbi despre e-commerce fără să vorbim despre livrarea bunurilor comandate online. Problema cu Poșta Română și curierii e ceea ce, în limbajul curierul, se numește ”last mile delivery”. Pe scurt lucrurile stau cam așa:

  • când ai cantități uriașe de bunuri care trebuie transportate le poți combina astfel încât să obții eficiențe. La asta se pricep foarte bine firmele de logistică, care transportă milioane de tone de marfă din punctul A în punctul B.
  • când ai cantități mici de bunuri care trebuie livrate eficiențele dispar.

Acest ”last mile delivery” e important pentru că el reprezintă, în medie, 53% din total costuri cu livrarea. Altfel spus te costă la fel de mult să livrezi:

  • un colet de la o distanță de sute de km cât te costă să livrezi
  • același colet de la sediul firmei de curierat până la tine acasă

În zonele urbane dense (gen cartiere rezidențiale de blocuri) poți planifica rutele astfel încât să trimiți o singură mașină care să livreze 20-30 de pachete pe raza a câteva străzi, pentru că ai multe comenzi într-un areal geografic mic. Dar dacă ieși din orașe, datorită densității reduse a populației și a geografiei (vezi mai sus), eficiențele asta dispar. Aceiași problemă apare în orașe atunci când apar blocajele în trafic.

Asta înseamnă că livrarea de colete în zonele rurale e considerabil mai scumpă decât în zonele urbane. Ori, conform statisticilor, 54% din populația României locuiește la sate. În astfel de zone așadar e-commerce-ul nu e la fel de atractiv pentru simplul motiv că e scump să livrezi colete individuale.

Iar firmele de curierat sunt la rândul lor teribil de neserioase când vine vorba de calitatea serviciilor oferite.

Emag încearcă să rezolve problema și a cumpărat o firmă de curierat. Dar nu e suficient dacă piața în sine funcționează pe principiul heirupismului.

Furnizorul de servicii universale

Și aici apare un alt concept interesant: ”furnizor de servicii poștale universale”. Acest furnizor de servicii universale trebuie să asigure servicii poștale în toată țara, indiferent că vorbim de centrul Bucureștiului sau comuna Măciuca din Vâlcea. Ori, din păcate singura companie care a fost desemnată să furnizeze astfel de servicii a fost Poșta Română. Au câștigat titulatura în calitate de unic candidat pentru că nici o altă firmă nu a încercat măcar să le facă concurență.

De ce? Pentru că a livra în afara orașelor e scump și complicat.

Cât despre Poșta Română, a spune că au servicii proaste înseamnă să fiți blânzi cu ei:

  • Nici o altă poștă din lumea asta nu mi-a deschis vreodată plicurile cum a făcut Poșta Română
  • Nici o altă poștă nu mi-a pierdut colete și scrisori cum a făcut Poșta Română,
  • Nici o altă poștă nu mi-a livrat coletele la adrese greșite cum au făcut ei.

Și sunt sigur că și voi ați pățit la fel. Oamenii nu au încredere în Poșta Română pentru a comanda chestii online prin ei, iar asta din păcate se vede. Emag a încercat să colaboreze cu ei, dar momentan doar prin oferirea posibilității de a ridica colete din oficiile lor poștale. Asta e o soluție elegantă la problema ”last mile delivery” pentru că, în loc să vină coletul la tine, te duci tu la colet în zonele rurale mai ales.

Dar trebuie înțeles că serviciile de o calitate sub medie oferite de Poșta Română contribuie la subdezvoltarea e-commerce în România.

Și ca o paranteză: Aceeași Poștă Română va transporta voturile prin corespondență la următoarele alegeri. Ce ar putea să meargă prost în povestea asta?

Preferințe: online vs. în magazin

Eu sunt unul din acei oameni care preferă să cumpere chestii din magazin. Stau 1 oră în librărie frunzărind cărți. Apoi trebuie să iau o decizie: cumpăr cartea de acolo cu 20 de lire sau o iau de pe Amazon cu 15 lire?

Pentru mine răspunsul va fi întotdeauna: iau din librărie. Odată pentru că mi se pare corect față de ei având în vedere că plătesc chirie, salariile angajaților și așa mai departe. Apoi, dacă tot shopping-ul s-ar face online la revedere magazinele mici și căscatul ochilor.

Aparent 48% dintre români preferă să cumpere din magazin la fel ca mine.

Cumva nu cred că asta se întâmplă pentru că românilor le pasă de micile magazine sau librării ci pentru că nu au încredere în magazinele online sau pentru că sunt obișnuiți să facă shopping în persoană, în magazine. În Ungaria procentul e de 37% în timp ce în Polonia e de 2%, cel mai scăzut din Europa.

Iar această neîncredere în magazinele online se vede și în atitudinea românilor. Iată ce zice statistica de mai jos:

  • 3% din români spun că livrarea bunurilor durează prea mult sau au avut probleme cu livrarea acasă.
  • 8% din români spun că au îndoieli vis-a-vis de securitatea tranzacțiilor
  • 6% din români spun că le e teamă că nu vor putea returna bunurile.

Procente mici veți spune, nu spun fix invers, că românilor nu prea le e teamă să facă shopping online?

Dacă vă uitați pe graficele de mai sus referitoare la profilul fiecărei țări, veți observa că în cazul României la metode de plată preferată avem așa:

  • 74% plata cash ramburs în cazul României, dar 43% în cazul Ungariei. Nu știu ce să spun despre Polonia pentru că acolo procentele nu prea au sens (dacă le aduni dau mult peste 100%).
  • 25% plata cu cardul în cazul României, dar 35% în cazul Ungariei. Polonia indică 74% la plata cu cardul, dar nu îmi e clar dacă sunt ok procentele alea.

Lipsa Amazon

Amazon e genul de companie pe care eu personal o urăsc cu pasiune din cauza felului în care face business. Am explicat motivele mele într-un articol scris pe marginea unei declarații a lui Jeff Bezos. Dar Amazon e motivul pentru care shoppingul online e atât de puternic dezvoltat în vestul Europei. Amazon a băgat o gălăgie de bani în centre logistice, marketing, software și altele care îi permit să domine comerțul online și să contribuie masiv la dezvoltarea acestei piețe.

Ca să vă faceți o impresie despre cât de puternici sunt numărați de câte ori apare Amazon în top 3 în țările de mai jos și faceți o comparație cu principalii lor rivali în Europa: Ebay (tot americani) și Alibaba (chinezi).

Dar Emag?

O să mă întrebați? ”Cum rămâne cu Emag?” Emag e o companie românească care de una singură a reușit să împingă piața online de retail înainte alături de celelalte siteuri are grupului Naspers (Fashion Days, olx.ro, autovit.ro și ce o mai avea). Dar Emag, chiar prin grupul Naspers nu are forța financiară pe care o are Amazon. Amazon dă tonul tendințelor în materie de e-commerce, ceilalți (inclusiv Emag) doar imită.

Un exemplu în sensul ăsta e conceptul de ”commingling”, o chestie folosită de Amazon pentru a optimiza costurile logistice, dar care poate genera probleme uriașe dacă nu e folosit cum trebuie. E genul de chestie care te face să înțelegi ce înseamnă cu adevărat o companie gigant.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu vorbesc de rău Emag. Dacă România era atractivă pentru Amazon s-ar fi băgat pe piața asta de mai mult timp. Faptul că nu au facut-o arată că România era mult prea mică pentru ei. Cu atât mai mult trebuie apreciat că Emag a preluat frâiele e-commerce-ului românesc și a ajutat la dezvoltarea acestui sector în România.

Și investițiile Emag vor aduce beneficii în continuare pentru că, așa cum spuneam mai sus, piața românească poate să crească de 2 – 3 ori în volum față de unde e acum. Iar mare parte din acea creștere va merge către Emag care deja are o poziție solidă nu doar în România ci și în Ungaria și Bulgaria. Ba mai mult, Emag încearcă să intre și în alte țări din Europa Centrală și de Est. Una peste alta ce face Emag e perfect în linie cu ce ar trebui să facă o companie de dimensiunea și cu resursele lor.

Concluzii

Piața de retail online poate crește de 2 – 3 ori în volum în anii următori. Cât despre români, ei nu cumpără mai mult online (momentan) pentru că:

  • Rețeaua de drumuri către zona rurală nu e prea grozavă (autostrăzile nu ajută în cazul ăsta)
  • Populația e dispersată iar geografia țării (munți fix în mijloc) nu ajută
  • Sectorul logistic e slab dezvoltat în România în afara orașelor
  • Rețelele logistice din afara orașelor se bazează pe Poșta Română, instituție rămasă mult în urmă logistic.



Companiile IT americane vor fi taxate suplimentar în Vest

Companiile IT americane se pregătesc pentru impozite suplimentare. În cazul în care nu știați, cât timp România e ocupată cu glumele cu Dăncilă președinte iar presa românească ia bani de la patronate ca să le plângă pe umăr pentru pierderi fictive, în Europa de Vest se muncește.

De exemplu, în Marea Britanie se pregătește o nouă taxă pentru companiile IT americane:

From April 2020, the government will introduce a new 2% tax on the revenues of search engines, social media platforms and online marketplaces which derive value from UK users.

Detalii sunt de pe gov.uk și reprezintă un draft de lege.

Franța are și ea niște planuri similare pentru companiile IT americane (via Vatglobal):

The French Senate and the National Assembly have approved legislation which now means companies are liable for a 3% digital services tax when their digital revenue exceeds €750 million ($850m; £670m) worldwide and more than €25 million being generated through French revenue.

Austria vine și ea cu ceva similar (via KPMG):

The Austrian proposal would have provided for a digital tax to be imposed at a rate of 5% on the turnover from advertising services rendered in Austria, provided that the service provider has a global turnover of at least €750 million and a turnover in Austria (from online advertising services) of at least €25 million.

De ce vor să taxeze companiile IT americane?

Multe dintre marile companii IT americane și-au făcut subsidiare în Irlanda, care are un regim de impozitare favorabil. Firmele astea din Irlanda prestează servicii către companii din restul UE. Din cauza regulilor neadecvate de impozitare veniturile lor nu sunt impozitate în aceste țări în cea mai mare parte.

De ce? Pentru că actualele reguli de impozitare sunt scrise în anii 90. Schimbările tehnologice nu au fost însoțite însă și de schimbări în legislație.

Atunci când au fost scrise acele reguli internetul nu era teribil de dezvoltat. Dacă erai o companie din Irlanda și vreai să vinzi reclame către companii sau omuleți din Franța de exemplu nu prea puteai să o faci fără să ai un server în Franța. Dacă încercai să faci asta cu un server din Irlanda sau SUA ar fi mers prost. Așadar nu avea sens economic să faci asta și îți luai server în acea țară.

Așa că regulile de impozitare scrise în anii 90 au mers și ele pe același principiu. Ele ziceau ceva de genul: dacă ești din altă țară și faci bani din vânzarea de servicii electronice la noi în țară plătești impozit pe profitul obținut din țara noastră dacă ai un server aici.

Explicația ceva mai tehnică e că dacă ai server în acea țară generezi un sediu permanent care atrage după sine obligația de înregistrare în acea țară. Odată înregistrat urmai aceleași reguli de impozitare ca o firmă franceză.

Ce s-a schimbat?

Pe scurt: Tehnologia.

În anul 2019 nu trebuie să ai neapărat serverul în Franța ca să poți presta servicii electronice către francezi. Tehnologia de azi e suficient de bună pentru a permite unui server din SUA sau Irlanda să facă treaba asta.

Ba mai mult, dacă folosești servicii cloud (Amazon AWS de exemplu) atunci nici măcar nu știi unde sunt serverele tale.

Regula asta cu impozitarea doar dacă ai server în acea țară nu prea mai are sens deci. Dar a rămas în legislație pentru că taxarea între țări e reglementată prin tratate a căror negociere durează ani de zile. Iar țări ca Irlanda de exemplu nu vor accepta o renegociere care să le fie defavorabilă.

Așa că țările mari au început să ocolească aceste tratate internaționale și în loc să ceară bani din impozit pe profit introduc taxe noi. Practic, decât să renegocieze o grămadă de acorduri internaționale preferă să introducă o taxă nouă.

Cum arată taxa asta nouă?

Fiecare țară face lucrurile ușor diferit, dar ținta e aceeași:

  • În Marea Britanie taxa se aplică veniturilor obținute de motoare de căutare (ținta e Google), platforme social media (ținta e Facebook) și marketplace-uri (ținta e Amazon)
  • În Franța taxa se aplică platformelor care facilitează vânzarea de bunuri și servicii către clienți (ținta e Amazon, dar și Google sau Apple cu app store-urile lor). Pe lângă ele vor fi impozitate rețelele social media care obțin venituri din vânzarea de reclame sau managementul de date personale (Facebook e ținta evidentă)
  • În Austria taxa se aplică asupra serviciilor de vânzare de reclame digitale (țintele aici sunt Facebook și Google în special).

A se observa numele care se repetă: Facebook, Google peste tot, apoi Amazon în cazul Franței și Marii Britanii.

Ați auzit de ceva similar în România? În nici un caz, dimpotrivă atât PNL cât și USR au în plan reduceri de taxe. Ar fi buni banii ăia? Ar fi. Mai vorbim în 2021 când va fi foamete mare la Guvern.




Cercetătorii sovietici, internetul și roboții cântăreți

Internetul, așa cum îl știm noi, e o invenție a armatei americane în parteneriat cu niște firme private. Tehnologia dezvoltată de DARPA (oamenii care se ocupă de proiecte de genul ăsta din armata americană) a prins atât de bine încât a devenit internetul folosit azi.

Cu toate astea au fost oameni și de partea cealaltă a Cortinei de Fier care visau să creeze o rețea similară. Acei oameni nu erau antreprenori sau militari ci oameni de știință. Iar visul lor ar fi dus la apariția unui lumi diferite de cea din ziua azi, o lume în care lider ar fi devenit un robot cântător la saxofon:

Paragraful de mai sus face parte din cartea ”The Square and the Tower” de Niall Ferguson. De curiozitate am căutat mai multe informații despre tentativele oamenilor de știință sovietici de a crea propria lor rețea. Pot să vă spun că e lectură fascinantă pe care o recomand.

Aeon, un site absolut fabulos, are un articol detaliat despre tentativele sovieticilor.

Sau o versiune video de 2 minute dacă nu.

Cât despre robotul președinte cântăreț de jazz, ei bine…era doar o glumă (din articolul de pe Aeon de mai sus):

Instead of event invitations, the group issued pun-filled faux passports, wedding certificates, newsletters, punchcard currency and even a Cybertonia constitution. In a parody of Soviet (council) governance structure, Cybertonia was governed by a council of robots, and at the head of that council sat their mascot and supreme leader, a saxophone-playing robot – a nod to the US cultural import of jazz

Robotul cântăreț de jazz era așadar un mișto fin la adresa americanilor. De unde să știe cercetătorii sovietici că ani mai târziu americanii chiar vor avea un președinte american cântăreț la saxofon:

P.S: poza din cover e unul din acele documente date de cercetători pentru a populariza ideea. Robotul președinte cântăreț la saxofon e cel din dreapta.




Economiști gone wild: Nouriel Roubini

Inaugurez o nouă rubrică pe blog: ”Economiști gone wild”. De ce gone wild? Pentru că deși economiștii par (și sunt uneori) teribil de plictisitori, mai sunt și unii interesanți. Când zic interesanți nu mă refer la partea profesională ci la genul acela de oameni cu care nu îți pare rău să ieși la o bere.

Și deschid rubrica nimeni altul decât Nouriel Roubini.

Cine e Nouriel Roubini

Pentru cine nu știe Nouriel Roubini, acesta a intrat în lumina reflectoarelor odată cu criza economică. A fost unul din puținii oameni care au ieșit în public și au spus că o uriașă bulă speculativă se umflă în sectorul imobiliar american. A avertizat atunci că spargerea subită a bulei poate băga economia într-o recesiune profundă. A și scris un ”position paper” pe tema asta în 2006 în cadrul FMI.

I se spune Dr. Doom pentru că e cel mai bine cunoscut pentru predicțiile sale legate de criza economică. Și tipul pare a se fi specializat pentru a discuta despre chestii nasoale din economie. Recent, spre exemplu, a lansat ”Boom & Bust” care analizează piețele care par să se apropie de momentul când se sparge bula.

De ce gone wild?

De ce discutăm azi despre el? Pentru că e unul din puținii economiști din mainstream media (alături de Paul Krugman) care spune că bitcoin și cryptocurrency în general sunt o farsă.

Conform BBC, Roubini a fost invitat la o dezbatere pe tema asta în cadrul unei conferințe de specialitate. Roubini aparent a fost extrem de vocal și a numit bitcoin ”overhyped” și ”cesspool”. Overhyped știți ce e. Dar ce e ”cesspool”? Păi cuvântul s-ar traduce prin ”băltoacă infectă”, genul de loc de unde nu te aștepți să trăiască altceva decât chestii nasoale.

Dar aparent nu vom vedea prea curând dezbaterea pentru că adversarul lui Roubini la această dezbatere e și tipul care deține drepturile media asupra evenimentului. Și, din câte se pare nu prea vrea să le dea drumul pe internet. Ba mai mult, conform BBC, tipul a zis că:

After the event, Mr Hayes told Bloomberg that Prof Roubini was merely envious of Bitcoin’s success.

He said: „He’s a hater. He’s a no-coiner – someone doesn’t have any Bitcoin and watched the price rocket in their face over the past few years.”

Ceea ce l-a făcut pe Roubini să ia foc:

Și apoi asta:

Încă nu au apărut înregistrările din păcate. Și sunt șanse mari să nu apară niciodată. Dar, daca vreți să vă faceți o idee despre ce zis Roubini vedeți tweetul de mai jos (dați click pe tweet și vedeți în comentarii continuarea):

Țin minte că am scris și eu la un moment dat cum cryptofanaticii stricau atmosfera prin grupurile de economie de pe net. Așa că mă bucur să văd că mai sunt și alții care sar la gâtul lor.

Și dacă aveți cont pe twitter, îl puteți urmări pe Nouriel Roubini la @Nouriel.