Mihai Șora ca simbol al ultimilor ani

Zilele astea e o discuție foarte aprinsă în bula mea de Facebook: E Mihai Șora un simbol sau nu pentru lupta străzii împotriva PSD?

Discuția a fost stârnită de Sidonia Bogdan, unul din cei mai cerebrali jurnaliști din România. Cred (sper) că era conștientă că a pune în discuție unul din simbolurile protestelor anti-PSD va aduce după sine un adevărat linșaj mediatic.

Totul a început cu postarea asta:

A urmat evident linșajul al unor oameni apăruți de nicăieri în conversație. Chestia interesantă e următoarea: românii nu vor, sub nici o formă, să se uite cu spirit critic la simbolurile alese.

De ce spun asta? Pentru că Mihai Șora a fost legat de regimul comunist anterior 1989 și de regimul Iliescu după 1989. Apoi, după Revoluția din 89 a fost parte din Guvernul Petre Roman, ca ministru al educației. Informația asta e publică și se găsește pe pagina de Wikipedia dedicată lui.

Mihai Șora și comunismul

Mihai Șora a câștigat în 1978 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului. De ce e importantă chestia asta? Pentru că în perioada comunistă nu se câștigau premii de genul ”Premiul Uniunii Scriitorilor” dacă erai împotriva regimului. Mihai Șora nu a fost un dizident comunist, nu a fost marginalizat de comuniști. Ba dimpotrivă, câștigarea premiului acela arată că regimul avea o părere bună despre el.

Iar cariera sa a fost strâns legată de cea a aparatului de stat comunist. E adevărat pare să fi fost presărată cu episoade de dezacord (unul pre 1948), dar odată instalat comunismul totul pare să fi fost ok. Tot de la Wikipedia citire:

A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948–1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969), unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT (acronim pentru „Biblioteca Pentru Toți”).

Nu se lucra la Ministerul de Externe în 1948 din postură de dizident sau om în dezacord cu doctrina comunistă. Haideți să nu fim naivi. La fel cum nu se ajungea șef de secție la Editura pentru Limbi Străine sau redactor șef la Editura de Stat pentru Literatura ca om care se opuna totalitarismului comunist. România era în plin proces de colectivizare și încă avea armata roșie staționată pe teritoriul său. În perioada asta erau zdrobite urmele de rezistență armată din munți.

A se observa de asemenea că aparent, chestia cea mai anti-comunistă făcută de el a fost să publice poezii ale unor poeți pe care regimul nu îi agrea neapărat:

În urma publicării Antologiei poeziei interbelice, în care erau prezenți poeți ca Nichifor Crainic și Radu Gyr, foști deținuți politici, iar, din emigrație, Aron Cotruș, Ștefan Baciu și Horia Stamatu, este imediat înlăturat și trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică.

Supărarea nu a fost neapărat permanentă din moment ce în 1978 a câștigat premiul Uniunii Scriitorilor.

Iar numirea sa ca Ministru al Educației în Guvernul Roman indică faptul că era agreat de noua conducere a lui Ion Iliescu. Știți voi…Ion Iliescu de la FSN apoi PDSR, apoi PSD? Adică partidul ăla numit ”ciuma roșie” de protestatari? Apoi a circulat povestea că și-a dat demisia din Guvernul Roman după mineriade. Ei bine Petre Roman zice că nu și-a dat nimeni demisia din acel guvern, care și-a dus mandatul până la capăt.

Simbolurile

Nu spun că este / a fost un om bun sau un om rău. Habar nu am! Ce spun însă e că nu poate fi folosit ca simbol de stradă împotriva PSD. Un simbol e simbol atât timp cât oamenii cred în el. Dacă oamenii cred în Mihai Șora, luptător împotriva ”ciumei roșii” fain. Dar problema e că eticheta asta poate fi ușor demontată printr-o căutare simplă pe Wikipedia.

Repet, nu pun în discuție umanitatea sa, opiniile sale sau în ce măsură are dreptul să critice. Ce spun eu e că imaginea sa nu poate fi folosită ca simbol al luptei împotriva ”ciumei roșii” sau a ”comunismului”. El a făcut parte din aparatul de stat comunist.

Știu că nu vă convine să auziți asta, dar Mihai Șora a fost un apropiat al regimului comunist pre-1989 și al celui condus de Iliescu post 1989. Nu poate fi folosit ca simbol al luptei împotriva PSD.

Doina Cornea, un adevărat dizident al regimului comunist a murit uitată de lume. Străzii nu i-a păsat de Doina Cornea, politicienilor de dreapta nu le-a păsat în mare parte de Doina Cornea. Femeia aceea era un adevărat simbol al luptei împotriva comunismului, dar ea nu scria statusuri pe Facebook. Așa că nu i-a păsat nimănui.

Apropo, am să las pagina de Wikipedia în engleză dedicată Doinei Cornea pentru că are mai multe informații decât cea în Română (asta apropo de interesul publicului român).

În fine, aveți mai joș și argumentația Sidoniei Bogdan pe tema asta:

Concluzii

Concluzia e de fapt trista reamintire a faptului că Românilor nu le place substanța ci formele. Vrem ceva ușor și evident și nu ne place să înțelegem nuanțele.

Iar la capitolul gândire critică lucrurile stau și mai prost…e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Fotografia din cover provine din Revista 22, nr. 2, 27 January 1990 și se află în domeniul public.




Am fost la vot în Marea Britanie – cum m-am înscris și de ce

Una din chestiile mișto la britanici e că iau democrația foarte în serios. Spre exemplu eu, deși nu sunt cetățean britanic, am dreptul să votez la alegerile locale din orașul în care locuiesc.

Cum am aflat că pot vota

Recunosc, am fost un pic surprins când am aflat că pot vota. Când m-am mutat în UK nu știam foarte multe lucruri despre sistemul lor electoral, dar iată-mă votând, 2 ani mai târziu.

Am auzit că pot vota la alegeri deși nu sunt cetățean britanic din mai multe surse.

  • Prima dată de la colegi de muncă, atunci când am avut cu ei o discuție despre credit score. Am să revin asupra subiectului mai jos.
  • De la autoritatea electorală locală – Concret am fost informat prin scrisori primite în poștă că am dreptul să votez la alegerile locale din orașul în care locuiesc.
  • De la 2 partide diferite – Green Party și Labour Party mi-au trimis fluturași în poștă în care îmi spuneau că, deși sunt străin, am dreptul să votez la alegerile locale. Evident că ambele mi-au explicat și de ce e bine să votez pentru ele.

Ce trebuie să faci pentru a putea vota

Anglia are un sistem oarecum diferit față de cel al României când vine vorba de persoanele care pot vota.

În România tot ce trebuie să faci pentru a vota e să te prezinți în ziua votului la urne. Listele electorale conțin toți oamenii care au reședință în acea localitate și au drept de vot. Dacă nu ai buletinul pe acea localitate sau nu ai mutație nu poți vota la alegerile locale, chiar dacă locuiești în localitate.

La alegerile europarlamentare, parlamentare și prezidențiale nu e musai să locuiești în localitatea în care votezi.

În UK lucrurile sunt ușor diferite. Pentru a putea vota trebuie să te înscri într-o listă (”electoral register”). Dacă te muți dintr-o localitate în alta nu trebuie să îți faci mutație pentru a vota, e suficient să actualizezi adresa în ”Electoral register”. Aceste registre electorale sau liste electorale sunt menținute de autoritatea electorală locală. Poți găsi autoritatea electorală locală din Anglia dacă știi care e codul poștal al zonei tale pe pagina asta.

Atât înscrierea în Electoral Register cât și modificarea datelor ulterior se poate face online sau prin corespondență. Vei primi apoi o confirmare prin poștă cu faptul că te-ai înscris și că totul e în regulă.

Detaliile care trebuie furnizate pentru a te înscrie nu sunt teribil de complicate:

  • nume și prenume
  • adresa la care locuiești
  • de când locuiești la acea adresă și dacă te-ai mutat în ultimele 12 luni
  • naționalitate
  • data nașterii
  • numărul de la asigurări sociale (NINO)
  • dacă vrei să te înscri în ”open register
  • dacă vrei să votezi prin poștă

Cu vreo 2-3 săptămâni înainte de vot am primit un plic acasă în care mi se spunea:

  • adresa unde vor fi urnele de vot,
  • data votului
  • orele între care pot vota
  • numărul meu de înregistrare pentru alegerile respective
  • un număr de telefon unde pot suna pentru informații

Practic aveam toate informațiile necesare pentru a vota pe o bucată de hârtie cât un pliant normal.

De ce e bine să votezi la alegeri

Odată pentru că așa e frumos, nu? E un drept democratic câștigat prin sânge, fie că vorbim de România sau Anglia. Apoi votul e unul din (puținele) mecanisme directe de control al activității politicienilor.

În Anglia însă mai e un motiv pentru care merită să votezi: credit score mai bun.

Ce e credit scorul? E un indicator care spune cât de ok ești când vine vorba de dat bani împrumutați înapoi. Există ceva similar și în România, dar cel românesc e axat mai mult pe chestii rele. Altfel spus, în România ți se dă credit la bancă dacă ai venitul necesar și nu apari cu întârzieri la plată.

În Anglia e mai complicat: poți avea venitul necesar, poți să nu fi avut întârzieri, dar să nu ți se acorde creditul sau să ți se acorde în condiții mai dezavantajoase. De ce? Pentru că în Anglia nu e suficient să nu ai întârzieri. Dacă nu ai avut niciodată un credit spre exemplu, dar vrei să aplici pentru unul vei fi considerat mai riscant decât dacă ai fi avut unul anterior și ai fost bun platnic.

Practic, primește un număr de puncte pentru anumite chestii pe care le faci sau nu:

  • ți-ai plătit facturile la curent, apă și internet la timp: primești X puncte
  • ai avut un credit de consum și ai dat banii la timp: primești Y puncte
  • ai un card de credit și dai banii înapoi la timp: primești Z puncte.

În afară de asta însă mai primești puncte și pentru chestii de genul: ești înscris în ”Electoral Register”. De ce? Pentru că oamenii care merg la vot sunt aparent mai conștiincioși și când vine vorba de plătit datorii. Cel puțin așa se consideră în UK.

Așadar a vota în UK îți aduce beneficii și în afara celor direct democratice: credite în condiții mai bune, vei fi aprobat pentru a lua ultimul iPhone în rate (datorită credit scorului bun) și așa mai departe.

România din păcate nu are Electoral Register așa că, pentru moment, la noi nu există stimulentul acesta.

Concluzii

E bine să votezi în UK sau măcar să te înscri în Registrul Electoral. Dacă nu pentru a vota oamenii care să te reprezinte atunci măcar pentru un credit score mai bun.

Următoarea postare e despre campania electorală pentru alegerile locale și cum am votat efectiv.

Foto din cover: Wikipedia




De ce e important să citim cărți

Nu știu dacă ați auzit, dar anul 2019 e Anul Cărții în România. Și ca să serbeze acest moment Guvernul Român a hotărât să dosească 30% din bugetul agenției care finanțează multe proiecte de cultură prin șmecherii de contabilitate bugetară.

Dar nu despre cretinitatea astea vreau să vă vorbesc ci despre motivul pentru care e important să citim cărți.

Sunt sigur că ați auzit des mema aia cu: ”Românii nu mai citesc” sau variația ”Tânăra generație nu mai citește”.

Amândouă sunt prostii pentru că românii și tânăra generație citesc mai mult ca niciodată. Dar dacă vreți să fim cârcotași ar trebui și să spunem că s-ar putea să nu citească exact ce trebuie.

Ce sunt și ce nu cărțile?

Da, știu! O luăm ca la grădiniță, ”ce sunt cărțile?”! Aveți răbdare un pic și veți înțelege de ce insist pe a defini ”cărțile”.

În vechiul Sumer ”cărți” erau niște plăcuțe de lut cu tot felul de simboluri pe ele. În antichitatea greacă și romană atunci când doi deștepți ai cetății vorbeau despre cărți se refereau la simboluri scrise pe niște piele uscată de vițel sau capră. În Evul Mediu ”cărți” însemna un manuscris uriaș cu idei copiate la nesfârșit de niște călugări. Astăzi cărți înseamnă hârtie tipărită în masă sau în format electronic.

Așadar atunci când vorbim de cărți, nu vorbim despre neapărat despre hârtie, pergament sau lut. Forma nu e importantă ci ideea din carte. Dar dacă ideea e tot ce contează, putem spune că o postare pe Facebook sau Twitter e o carte? Sau o postare pe blogul acesta e o carte?

Cred că suntem de acord că aia NU e carte.

Dar dacă am posta conținutul unei cărți (presupunem că e legal) pe blog sau în social media, putem spune că persoanele care citesc acele postări au ”citit o carte”? În fond nu ar fi cu nimic diferit de a citi cartea în format electronic (gen pe kindle).

Aici cred că putem fi de acord că ”DA”, acele persoane au citit o carte.

Și atunci care e diferența între o postare pe social media și o carte postată pe social media?

O definiție a cărții

Ei bine o carte e un pachet de informații care face două chestii:

  1. transmite idei
  2. explică în detaliu cum a apărut ideea, cum s-a dezvoltat, ce neajunsuri are, exemple și apoi cum s-a ajuns în situația actuală.

Altfel spus, o carte nu e definită de lungime sau forma în care e livrată ci de faptul că, nu doar transmite idei, dar le și explică în detaliu.

Pentru mine ce e important însă e că după ce ai terminat o carte vei înțelege chestia următoare:

În viață și în idei, de regulă, lucrurile nu sunt albe sau negre. Nici o idee nu e pură și neprihănită! După ce ai citit o carte bună ar trebui să înțelegi că acea idee are limite și că poate da greș în anumite condiții.

De fapt ORICE idee bună poate da greș dacă e folosită prost! De ce?

Pentru că ideile sunt unelte! O idee, la fel ca o lopată, poate fi folosită pentru a desfunda un șanț care îți va inunda altfel casa sau a omorî un om!

O idee bună în mâinile unor oameni rău intenționați sau proști va crea haos și uneori va duce la moartea unor oameni! O idee bună în mâini bune va face viața mai ușoară sau mai frumoasă!

Ideile lui Karl Marx și Friedrich Engels au stat la baza comunismului care a dat ceasul înapoi pentru Europa de Est cu 50 de ani. Dar aceleași idei au stat și la baza socialismului european, cel care a făcut ca țări precum Suedia, Danemarca, Finlanda sau Norvegia să aibă cele mai ridicate standarde de viață din lume (dintre statele mari). Aceleași idei, dar rezultate atât de diferite!

Era Social media

Și eu, ca mulți alții, urmăresc oameni interesanți pe Facebook (Români) și Twitter (străini). Nu e nimic rău în asta!

Ce e rău în schimb e să urmăriți oameni în social media atunci când sunteți novici pe domeniul respectiv. Altfel spus, nu e ok să urmăriți oameni în social media dacă mintea voastră e o pagină goală. Dacă voi nu ați creionat nimic pe acea pagină, influencerii vor creiona fără să vă dați seama.

O carte e scrisă de un anumit autor. Acel autor poate fi și în social media. Ce e greșit în asta? Nu e neapărat ceva greșit, dar în social media se întâmplă două chestii importante:

  • Toată lumea e expertă în orice în social media: de la lovitura de stat din Venezuela, la legile justiției din România în doar câteva ore! De la creșterea salariului minim pe economie în România la Brexit în două postări consecutive!
  • Mulți influenceri au o agendă sau fac agenda cuiva: dacă trăiești cu impresia că persoana X atacă partidul Y constant, fără nici un fel de agendă personală, atunci ești naiv!

Interacțiunea directă din social media dă o senzație de autenticitate și încredere în acea persoană. Așa că multă lume ia de bun ce postează persoana X sau Y fără să o mai treacă printr-un filtru critic.

Ce treabă are asta cu cărțile?

Păi vă spuneam mai sus despre cărți că sunt de fapt o unealtă prin care:

  1. se transmit idei
  2. se explică în detaliu cum a apărut ideea, cum s-a dezvoltat, ce neajunsuri are, exemple și apoi cum s-a ajuns în situația actuală.

Ce face Social media? Vă oferă punctul 1, dar nu și punctul 2! Se dă o luptă acerbă pentru atenția voastră așa că nimeni nu are timp sau chef să explice în detaliu chestii!

De ce preferă mulți oameni social media cărților? Pentru că:

  • O carte costă bani! Social media e gratis
  • Cărțile nu au poze! Social media e construită în jurul video și a pozelor.
  • Cărțile nu îți răspund dacă le întrebi ceva! În Social media influencer-ul îți răspunde uneori.
  • Cărțile par lungi în comparație cu o postare pe Facebook! Poți citi 5 fraze despre justiție într-o postare, ai dat like, apoi ai trecut la o postare despre criza din Venezuela a aceleiași persoane. O carte va discuta în zeci sau sute de pagini despre același subiect.

Cărțile și blogul acesta

Acest blog există datorită cărților. Iar ideile pe care le citiți pe aici nu sunt (doar) rezultatul a 5 ani de ASE sau a ce spune X say Y pe Facebook. Ideile de aici sunt rezultatul a sute de ore de lectură în fiecare an.

Ca să înțelegeți la ce mă refer, iată lista de cumpărături pentru luna mai (a fost zi de salariu săptămâna trecută):

  • Un număr din The Economist – un număr interesant despre Fintech, ideile lui Corbyn, Venezuela și alegerile din Spania. 5,99 lire pentru informație care mă ajută să înțeleg cum funcționează lumea, inclusiv Anglia în care lucrez.
  • Un număr din National Geographics dedicat orașelor – Geografia e una din pasiunile mele mai vechi așa cu nu am putut să nu iau acest număr. Orașele cresc peste tot pe glob și felul în care o fac urmărește anumite tipare. Acele tipare se aplică și în România. Nu sunt urbanist de profesie, dar economia spațială e o chestie de care sper să vă pot vorbi în viitor. Preț: 5,99 lire.
  • The Secret Barrister – O carte despre sistemul judiciar britanic cu exemple concrete din viața unui barrister (un fel de avocat). Multe dintre subiectele discutate în România pe tema justiției sunt discutate și aici, dar din perspectiva britanică. Vreau să înțeleg cum funcționează unul din cele mai vechi sisteme judiciare din lume. Preț: 9,99 lire
  • The Undercover Economist – Carte de popularizare a economiei, cu multe idei foarte interesante. Tim Harford, autorul, scrie frecvent pentru Financial Times, dar are și un blog pe care îl citesc cu regularitate. Nu pot ține un blog de popularizare a economiei fără să citesc cărți de popularizare a economiei. Preț: 9,99 lire.

De ce e important să citim?

Pentru că riscăm să trăim într-o lume în care orice idee e dezbătută timp de 1-2 zile, apoi ne mutăm la următoarea. Eu folosesc termenul ”dezbatere”, dar de regulă sunt scandaluri și nimeni nu are timp sau chef să asculte tabăra adversă.

Ba mai nasol e că oamenii care văd nuanțele unei idei sunt de regulă ostracizați de ambele tabere:

  • Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră: Eu sunt în mod constant numit postac de toate culorile în mediul online. PSD-iștii mă acuză că sunt tefelist, rezist sau alte chestii. USR-iștii și PNL-iștii mă acuză constant că sunt PSD-ist. De ce? Pentru că niciunii nu vor să vadă nuanțele și cine nu e de al lor e dușman.
  • Nu e timp de dezbateri, mergem la război: Totul pare mai urgent azi și aud frecvent replici de genul ”important e să dăm PSD jos și apoi rezolvăm noi problema X” sau ”România are nevoie de pace socială acum, nu de problema Y”.

Ambele chestii de mai sus se întâmplă pentru că oamenii nu vor să își bată capul cu idei care presupun mai mult de 30 de secunde de efort mental. Ori cărțile presupun fix asta: efort mental, educarea minții astfel încât să înțeleagă chestii complicate.

De asta e important să citiți! Nu cădeți în capcana de a crede că lucrurile sunt simple, dar ceilalți sunt hoți sau proști!

Și întrebați influencerii pe care îi urmăriți ce cărți citesc! Luați la bani bani mărunți pe oricine publică idei și opinii pe teme complicate ca să înțelegeți de unde le vin ideile. Cât despre mine, aveți atât lista mea de cumpărături mai sus, dar și o listă de cărți la care am făcut recenzii pe blog.

Later edit:

An uitat că există o argumentație similară cu a mea, dar mult mai amuzantă de la Sector 7:




Care sunt semnele unui dictator adevărat?

Sunt plictisit de țipete care îl prezintă pe Dragnea sau pe Iohannis drept dictator. Cu atât mai mult cu cât în România dictatorii trimiteau oameni la Canal sau la reeducare la Pitești. Iar dacă spuneau vreo prostie te turnau rudele și apăreau băieții cu ochii albaștri următoarea zi.

Dar haideți să vedem cum arăta un dictator adevărat, nu unul închipuit.

Iată ce zicea unul dintre foștii aliați ai lui Stalin, Trotsky:

…In reply to Ivan Smirnov that Stalin is ‘a mediocrity, a colourless nonentity’, Trotsky replied:

Mediocrity, yes; nonentity, no. The dialectics of history have already hooked him and will raise him up. He is needed by all of them—by the tired radicals, by the bureaucrats, by the Nepmen, the kulaks, the upstarts, the sneaks, by all the worms that are crawling out of the upturned soil of the manured revolution. He knows how to meet them on their own ground, he speaks their language, and he knows how to lead them. He has the deserved reputation of an old revolutionist, which makes him invaluable to them as a blinder on the eyes of the country. He has will and daring. He will not hesitate to utilise them and to move them against the party. He has already started doing this. Right now he is organising around himself the sneaks of the party, the artful dodgers. Of course, great developments in Europe, in Asia and in our country may intervene and upset all the speculations. But if everything continues to go automatically as it is going now, then Stalin will just as automatically become dictator.

Fragmentul provine din Dead from Behind the Iron Curtain: Albert Glotzer: Stalin’s Place in History (1953): „Assessing the Social Role of the Great Assassin

Știți ce e interesant la fragmentul de mai sus? A fost scris în 1924, cu mult timp înainte ca Stalin să devină dictator. Abia se terminase Războiul civil rus și Rusia fierbea în continuare. Din tot acel haos a apărut Stalin, omul care a știut, conform lui Troțky:

  1. să se facă respectat
  2. să vorbească pe limba fiecăruia,
  3. să se întâlnească cu aliați și inamici pe teritoriul lor și să nu piardă.
  4. să preia puterea acolo unde i s-a oferit oportunitatea
  5. să fie nemilos în a exercita puterea câștigată

Luați orice alt mare dictator și veți observa un tipar similar. Nu e de ajuns să se teamă de tine la fel cum nu e de ajuns să te placă.

Acum gândiți-vă la Dragnea sau Iohannis. Bifează ei cele 5 condiții de mai sus? Nu prea. Stați liniștit, nu s-a instaurat dictatura în România.




Facebook și serviciile secrete americane

Hai că parcă am vorbit prea mult despre România și ar fi cazul să ne mai uităm și pe la alții ce fac. De exemplu în SUA în momentul ăsta se întâmplă o chestie foarte interesantă (via WSJ):

The National Security Agency has recommended that the White House abandon a surveillance program that collects information about U.S. phone calls and text messages, saying the logistical and legal burdens of keeping it outweigh its intelligence benefits, according to people familiar with the matter.

Vești bune pentru cetățenii americani vor spune mulți. Și la o primă vedere aș fi de acord cu ei: unul din cele mai intruzive programe de supraveghere se va închide.

Doar că…nu asta e toată povestea. Dacă citiți cu atenție puteți observa că NSA-ul strângea informații despre:

  • telefoane date și primite în SUA
  • mesaje text

Ori mare parte din conversațiile între oameni în momentul de față nu se fac prin telefoane și SMS-uri ci prin messenger și whatsapp în SUA.

Facebook surveillance

Facebook a fost implicat în ultima vreme în numeroase scandaluri privind datele personale ale utilizatorilor săi. De fapt scandalurile sunt despre cum aceste date sunt folosite în moduri lipsite de etică.

Facebook s-a ales așadar cu o reputație că e chiar mai intruziv decât NSA-ul în materie de informații strânse de la utilizatorii săi. Ba mai mult, utilizatorii lor au fost ținta unor campanii de dezinformare masive. De aceea scriam la un moment dat că Facebook e un pericol pentru însuși conceptul de democrație.

Așadar să recapitulăm:

  • NSA-ul își restrânge activitatea de culegere a informației pe canale pe care nu le mai folosește lumea
  • Facebook strânge chiar mai multe informații pe canale (messenger, whatsapp) pe care lumea le folosește.

Care e logica aici? Că NSA-ul se poate duce la Facebook și poate lua toate informațiile de care are nevoie. Partea mișto e că o poate face fără să cheltuie o gălăgie de bani. Facebook face treaba NSA-ului probabil chiar mai bine decât NSA-ul. De ce spun asta? Pentru că în afară de informații privind mesaje și apelurile, Facebook știe și pe ce siteuri umblați, atât timp cât acel site are iconiță de ”share pe Facebook”.

Vorbim de fapt de un ”outsourcing” sau o ”privatizare” a ceea ce americanii numesc ”surveillance”. Iar chestia asta e un win-win:

  • NSA-ul nu mai cheltuie bani publici făcând surveillance pe bucata asta
  • Facebook va fi probabil lăsată să strângă date în continuare la fel de intruziv.

Așa că nu vă entuziasmați când citiți chestii de genul ăsta. Se spune că următorul război rece va fi unul cibernetic. Așa că cine stăpânește datele, poate schimba cursul istoriei unei țări. Iar americanii știu asta foarte bine.

Din cover: Francesco Ungaro from Pexels




PSD, aurul BNR și dreapta politică

Eu am o teză pe care o tot repet pe blog de ceva vreme, dar puțină lume pare să o bage în seamă: PSD nu mai e un partid de stânga de mulți ani!

Iar discuția cu repatrierea aurului BNR atinge unul din subiectele clasice ale discuțiilor stânga vs. dreapta.

PSD și aurul BNR

Povestea o știți sigur: PSD vrea să aducă în România tot aurul BNR depozitat în afara României. Au apărut tot felul de discursuri și teme în spațiul public, dar în principiu ideea cam asta ar fi. Momentan intenția e pusă pe pauză, dar ultima oară când s-a discutat despre subiect propunerea de repatriere avea șanse mari de a trece de Parlament (via Hotnews):

Comisia de buget, finanţe a Camerei Deputaţilor a dat, marţi, raport favorabil proiectul iniţiat de parlamentarii social-democraţi Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae privind statutul Băncii Naţionale a României, care vizează limitarea rezervelor de aur ale ţării din străinătate.

Ei bine PSD-ul nu a inventat ideea de repatriere a aurului, e de fapt o chestie întâlnită pe la toate regimurile de dreapta din Europa (via Newstatesman):

A few years later, the far-right leader Marine Le Pen launched a campaign to return French gold deposits kept in New York. The gold bars “do not belong to the state, nor the Bank of France, but to the French people,” she announced. Last month, Italy’s Deputy Prime Minister Matteo Salvini called gold the “property of the Italian people” and threatened to plug a gap in the budget by selling off Italy’s gold deposits.  Gold has also caught the attention of far-right politicians further eastwards. In 2018 Poland began stockpiling gold; Hungary, under the leadership of Viktor Orbán, has multiplied its gold reserves tenfold.

Așadar:

  • Le Pen în Franța (dreapta extremă, militantă pentru ieșirea Franței din UE) vrea repatrierea aurului
  • Salvini în Italia (dreapta extremă, militant al ieșirii Italiei din UE) vrea repatrierea aurului pentru a acoperi deficitul bugetar.
  • Guvernul polonez (acuzat și denunțat ca fiind de dreapta extremă) a început să aducă aurul înapoi în Polonia
  • Viktor Orban în Ungaria (acuzat și denunțat ca fiind de dreapta extremă) a mărit și el rezerva de aur internă a Ungariei.

PSD nu face nimic altceva decât să dea copy și paste de la ce fac cei de dreapta prin Europa. A se observa că nici un partid de stânga sau centru din UE nu are treabă cu rezervele de aur, doar cele de dreapta!

Care e totuși motivul pentru repatriere?

Probabil le intuiți și voi, dar le las aici pentru posteritate:

PSD spune că acel aur e al României și nu ar trebui depozitat în afara țării. De ce? Nu spun clar, dar sugerează că ni-l vor lua străinii. Altă motivație e un patriotism lipsit de logică: aurul nostru să stea în România.

Dacă te gândești un pic însă nu prea are sens să depozitezi tot aurul în România în condițiile în care suntem atât de aproape de o Rusie care se reînarmează. Dacă România e invadată e bine ca Rusia să ne ia toată rezerva de aur? Nu prea…

Chestia cea mai interesantă e însă alta:

Dreapta extremă e de regulă de factură libertariană iar libertarienii venerează pur și simplu aurul! De ce? Pentru că libertarienii sunt adepții intervenției minime (dacă se poate chiar deloc) a statului în economie. Pentru ei faptul că banca poate crea monedă din nimic e un sacrilegiu.

Așa că majoritatea libertarienilor sunt susținători ai ”etalonului aur”. De ce? Pentru că libertarienii și dreapta economică consideră aurul ca fiind mai ”adevărat” decât banii de hârtie.

Ce face PSD-ul deci e să copieze doctrina economică a dreptei europene, axată în principal pe fundamente economice libertariene.

PSD e plin de oameni de dreapta

Da, ai auzit bine, PSD-ul de acum e plin de oameni cu idei de dreapta, începând cu actualul ministru al finanțelor, Eugen Teodorovici. Nu știu dacă ați fost atenți, dar omul zicea în trecut că vrea să dea afară bugetari și să restricționeze dreptul românilor de a pleca la muncă în afara țării. Astea numai măsuri de stânga (social democrate dacă vreți) nu sunt!

Și au mai făcut chestii din astea, inclusiv oferind scutiri de taxe, tăieri de taxe, schimbarea legislației pentru a ajuta samsarii imobiliari, au limitat posibilitatea celor săraci de a beneficia de ajutare sociale, au făcut ca PFA-urile să fie mai rentabile fiscal decât salariile, au vrut să bage un impozit care îi favoriza pe bogațiși așa mai departe.

Iar cu chestia asta cu aurul dovedește, încă odată, că doctrina economică a PSD e de dreapta, nu de stânga!

Repatrierea aurului și Opoziția

Apropo de chestia asta cu repatrierea aurului: câți oameni din Opoziție ați văzut luând poziție împotriva acestei idei de repatriere? Așa că puțini spre deloc? Nu vi se pare ciudat?

Explicația e simplă: PNL și USR sunt pline de libertarieni, oameni care au fix aceiași doctrină și părere despre aur. Ori, așa cum explicam mai sus (și detaliez mai jos) libertarienii sunt fani aur și ”etalonul aur”. Prin urmare sunt șanse mici să vedeți cele două partide mari de opoziție având o poziție foarte clară sau vehementă împotriva acestei măsuri.


Pentru cei curioși

Fac o paranteză pentru că am presimțirea că discuția asta va fi reluată peste ceva timp:

Ce e etalonul aur?

Aveți mai multe informații în link, dar foarte pe scurt ”etalonul aur” presupune ca statul să nu poată emite monedă care nu e acoperită de aur.

Pe românește: se stabilește de exemplu că 1 RON = 1 gram de aur. Asta înseamnă că oricând te poți duce la BNR și poți schimba 1 RON pe 1 gram de aur. În același timp asta înseamnă că nu poți tipări mai multă monedă decât ai aur.

Asta înseamnă că dacă România ar avea rezerve de aur de 100 de tone atunci ar putea tipări 100 milioane RON (1 tonă = 1 milion grame).

Toți banii din economia României ar fi 100 milioane RON. Atât! Dacă BNR ar vrea să tipărească mai multă monedă ar trebui să cumpere mai mult aur!

Ok, și ce e rău în faptul că statul nu poate tipări bani după cum vrea? Nu e o chestie bună? Păi…

De ce s-a renunțat la etalonul aur?

Pentru că, deși sună bine, în practică nu prea merge. De fapt, prima oară ar trebui să vă întrebați de ce nimeni nu mai folosește etalonul aur. E o conspirație mondială la mijloc sau pur și simplu există modalități mai bune de a gestiona economia?

Etalonul aur din păcate nu înseamnă că dispare inflația. Nu, pur și simplu că ea nu mai e creată de stat. Adică în loc să tipărească statul bani (ceea ce poate duce la inflație), inflația sub etalonul aur vine de exemplu:

  • prin intrarea pe piață a unei cantități prea mari de aur. De exemplu se poate descoperi un zăcământ nou de aur, populația începe să își vândă aurul din bijuterii, o țară fură aurul altei țări.
  • Inflația sub etalonul aur apare și atunci când are loc o criză economică majoră care duce la scăderea drastică a activității economice. Altfel spus, e prea mult aur și prea puțină activitate economică.

În afară de asta experiența practică a arătat că statele care au rămas pe etalonul aur în perioada dintre cele două războaie mondiale au ieșit mult mai greu din criză (aia nașpa din 1929) și au reușit mult mai greu să își repună pe picioare economiile după război. De ce? Pentru că sub etalonul aur trebuie să lucrezi cu cantitatea finită de bani din economie. Ori statele care au abandonat etalonul aur au putut să injecteze bani în economie. Asta a însemnat că au avut bani pentru a reconstrui economia țării!

De asta mai toată lumea a renunțat la etalonul aur: economia funcționează mai bine fără el!

Poza din cover: Kotivalo [CC BY-SA 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)]




Cum se strică transportul în comun cu autobuzul

M-am apucat să scriu un articol despre locurile pe care le-am vizitat cât am fost în concediu. În timp ce treceam în revistă ce am văzut mi-am dat seama că situația transportului public de suprafață în multe dintre orașele vizitate vizitate era identică cu cea din București. Ba mai mult, după un pic de research se pare că există un tipar care duce la situația asta. Sunt sigur că veți recunoaște acest tipar la RATB iar eu l-am văzut în Rio de Janeiro, Sao Paolo și Santiago de Chile.

Și cam în toate cazurile pașii de urmat pentru a ajunge la un transport comun de suprafață ineficient și aglomerație în trafic sunt următorii:

  1. Politicienii încearcă să țină prețul transportului public cât mai jos – asta se întâmplă pentru că e nasol să crești prețurile la biletele de autobuz. Mulți oameni (mai ales săraci în țările în curs de dezvoltare) depind de autobuze pentru a ajunge la muncă. Așa că prețul biletului e un factor politic important pentru primari. În afară de asta mai există un motiv pentru a ține aceste prețuri jos: furtul! De exemplu un preț mic la transport face ca delapidarea companiei de transport să nu se vadă așa evident. Pe românește întotdeauna poți spune că nu sunt bani pentru că sunt biletele ieftine, nu pentru că se fură.
  2. Se subfinanțează rețeau de transport public – pentru că banii din biletele de autobuz nu sunt suficienți pentru a acoperi cheltuielile regia de transport primește subvenții. Aceste subvenții sunt de bani de la bugetul local care acoperă diferența de cheltuieli. Problema e că niciodată nu sunt bani suficienți iar inflația face ca subvenția să fie mai mare de la an la an. La un punct banii din subvenție nu sunt suficienți pentru a acoperi funcționarea normală a companiei de transport. Așa că autobuzele nu mai sunt reparate la timp și ajung să fie foarte vechi.
  3. Calitatea transportului în comun scade – atunci când autobuzele sunt vechi calitatea transportului scade. De asemenea pentru că nu sunt bani și reparațiile se fac mai rar și mai greu. Așa că scade și numărul autobuzelor utilizabile iar de autobuze noi nu sunt bani. Fonduri insuficiente înseamnă și că autobuzele sunt murdare și nu ajung niciodată la timp. Ba mai mult, pentru că vin la intervaluri neregulate sau prea mari sunt de regulă pline ochi. Dacă asta nu e o problemă în anotimpul rece, devine o problemă în anotimpul cald / umed. E greu de respirat în RATB în București, nu vreți să vă imaginați cum e într-un autobuz în Sao Paolo.
  4. Oameni încep să caute alternative la autobuze – A merge cu autobuzul plin vara, fără aer condiționat, e groaznic dacă trebuie să ajungi la birou. Știm cu toții că transpirația nu te ajută să promovezi la job. Așa că oamenii cu posibilități materiale se vor orienta spre taxiuri / UBER sau vor folosi mașina personală pentru a merge la muncă. Doar cei săraci care nu își permit taxi / UBER sau mașină personală vor rămâne cu autobuzul. Dar de ei politicianului de rând nu îi pasă decât la alegeri. Și atunci preocuparea nr. 1 e să fie prețul biletului mic, nu neapărat să aibă și condiții civilizate de transport.
  5. Orașele devin supra aglomerate – Majoritatea mașinilor personale sunt ocupate doar de șofer și cam atât. 40 de șoferi ar încăpea relaxat într-un autobuz. 100 de autobuze ar scoate în felul ăsta 4.000 de mașini de pe străzi. Dar pentru că autobuzele sunt murdare și nu ajung la timp 4.000 de mașini sunt adăugate la fiecare 100 de autobuze murdare. Unde pui 4.000 de mașini? Pe străzi și parcări care există evident. Ori asta duce la aglomerație și la blocaje în trafic. Toată lumea întârzie, toată lumea petrece 1-2 chiar 3 ore pe zi în trafic.
  6. Primarii sunt forțați să investească în străzi mai late, parcări mai mult etc – În loc să se bage bani în parcuri, spitale sau școli, primarii sunt presați de cetățenii cu bani (cei cu mașini personale) să construiascăse străzi mai late, șosele mai multe, parcări mai mari și așa mai departe. Dar banii publici au întotdeauna un cost de oportunitate. A îi folosi pentru construcția de parcări înseamnă că nu îi poți folosi pentru grădinițe de exemplu. Cei săraci nu donează în campanii și nu se duc la cină cu primarul. Așa că nu șoptesc în urechea primarului să le cumpere autobuze noi. Așa că cei săraci merg cu autobuze murdare.

Toată povestea de mai sus se vede cu ochiul liber în multe orașe din America Latină.

Care sunt soluțiile?

În Europa de Vest sau Canada rețelele de transport sunt însă folosite și de clasa de mijloc. Nu trebuie reinventată roata în România ci doar să ne uităm peste gard să vedem ce fac alții bine. Problema e că soluțiile nu prea plac nici politicienilor, nici oamenilor. De exemplu în Vest transportul comun e civilizat pentru că:

  • taxele pe mașini personale sunt mari. E ok să ai o mașină pe familie. Nu e ok să ai câte o mașină pentru fiecare membru al familiei în schimb. Dacă vrei totuși să ai atunci taxele sunt mult mai mari.
  • Sistemelor de transport public sunt curate și eficiente – asta îi face pe oameni să le folosească și să nu ia mașina personală sau taxiul până la muncă. Chestia asta înseamnă mai puține mașini pe străzi, mai puține parcări și așa mai departe. Nu se mai pune problema de aglomerație la nivelul orașelor din țările în curs de dezvoltare sau de poluare atât de puternică
  • finanțării corespunzătoare a companiilor de transport, inclusiv prin prețuri la nivelul pieței pentru bilete. Dacă sunt oameni care nu se descurcă cu banii, ei pot primi ajutor social la nivel individual (aici e o discuție referitoare la cine oferă subvenția pt transport vs. ajutorul social). Subvenționarea întregului sistem nu e soluția optimă. Asta înseamnă să nu mai dai gratuitate la categorii extinse de persoane (Ex: pensionari). Iar prețul biletelor trebuie să reflecte costurile necesare oferirii unui serviciu civilizat.

Din păcate e nevoie de voință politică pentru a face lucrurile de mai sus pentru că va fi întotdeauna mai ușor (politic) să lași lucrurile să ajungă în situația din București ori din orașele din America Latină.

Later edit: am mâncat un zero la calculul privind autobuzele și a trebuit să corectez ulterior.




Șah în timpul Războiului Rece

Uneori poveștile de la TV, oricât de înflorite ar fi, pălesc în fața celor din viața reală. Știm cu toții că viața e complicată, că lucrurile sunt nașpa, dar poate uneori e cazul să privim lucrurile în perspectivă.

În 1984 România era o țară comunistă aflată în spatele ”Cortinei de Fier”. Viața nu era ușoară iar spectrul unui bombardament nuclear era mai aproape ca oricând. Ba mai mult românii trăiau într-un regim represiv incomparabil mai urât decât ce vedeți acum. Ba mai mult, deși politicienii de acum văd Securitatea peste tot, ar trebui să nu uităm că înainte de 1989 Securitatea chiar era peste tot: citea corespondență, asculta români obișnuiți, trimitea oameni la ”reeducare” și așa mai departe.

În toată nebunia asta, în prim Război Rece, Paul Popescu, un inginer român din București încerca să joace șah cu un neamț din Republica Federală Germană. Și cum călătoritul nu era ușor ca azi, o făcea prin corespondență:

Puteți vedea pe spate câteva mutări din partida celor 2 așezate pe două coloane. E interesant cum folosesc două modalități diferite de reprezentare a mutărilor:

  • Algebraic notation” – Cg4:e3 spre exemplu înseamnă că tura (Castling în engleză, adică ”C”), iar g4:e3 sunt coordonatele de pe tablă.
  • ICCF notation” – folosește numere pentru a indica poziția pe tablă, adică ce vedeți în paranteza de sub notația algebrică

Pentru cei curioși există exemple de tabele de corespondență pe pagina de wikipedia.

O altă chestie faină e că partida era cronometrată (vorba vine). În partea de jos puteți vedea că la momentul trimiterii cărții poștale cei doi jucau de 59 / 57 de zile. Domnul Popescu a răspuns la mutarea domnului Ebmeyer în 5 zile.

Ce ar trebui să învățăm din chestia asta?

Republica Federală Germană era partea occidentală a Germaniei, cea dezvoltată. Jocul de șah prin corespodență se desfășura așadar între 2 oameni care trăiau în 2 lumi complet diferite:

  • Capitalism în Germania, comunism în România.
  • Libertate în Germania, regim represiv în România
  • Democrație în Germania, dictatură în România
  • Cârnați și bere în Germania, alimentări goale în România
  • Coca Cola în Germania, Cico în România

Cu toate astea doi oameni jucau șah prin corespondeță, deși românul putea oricând să primească o vizită de la Securitate. Și puteți fi siguri că acea carte poștală a trecut prin mâinile cuiva înainte de a fi lăsată să treacă mai departe.

Cred că ar trebui să învățăm din toată chestia asta că viața de acum e mai bună decât credem. Apoi să ne gândim că dacă doi oameni din părți diferite ale Cortinei de Fier puteau juca șah, poate și noi vom reuși să ne trăim indiferent de cine e la guvernare.

P.S: Dacă ar fi să ghicesc cum s-au cunoscut cei doi aș spune că dl. Ebmeyer era la rândul lui român, dar de origine săsească. Probabil cei doi se cunoașteau de când dl. Ebmeyer locuia în România. În cazul în care nu știați România a ”exportat” 200.000 de sași către Republica Federală Germană. Spun exportat pentru că România a luat bani pentru fiecare sas căruia i s-a permis să emigreze în Germania.

Dl. Ebemeyer și dl. Popescu era probabil prieteni care jucau șah înainte ca primul să emigreze. După emigrare partidele de șah nu au încetat…doar au devenit mai lungi.




O precizare legată de știrea că mulți români nu fac față unor cheltuieli neprevăzute

Știrea e următoarea (via Hotnews):

În România mai mult de jumătate dintre persoane nu pot face față unei cheltuieli neprevăzute, peste media europeană, unde o persoană din trei (33,9%) se află în această situație în 2017, arată Eurostat, scrie Mediafax. 

Prima chestie: Hotnews e incapabil să dea un pârlit de link către sursă. Putea să dea link ori spre Mediafax ori spre Eurostat. Nu a dat nimic.

A doua chestie: Știri de genul ăsta trebuie puse în context. Contextul ar fi ăsta ?(via Eurostat)

Ceea ce vedeți mai sus e procentul din populație care riscă să fie afectată de sărăcie sau excluziune socială. Indicatorul e mai larg decât cel al persoanelor care nu fac față cheltuielilor neprevăzute, dar arată mai clar ce procent din populația României o duce prost.

Sunt două lucruri de remarcat:

  1. 35,7% din populația României are o viață de rahat, fiind afectată ori de sărăcie ori de excluziune socială. Asta înseamnă 1 din 3 oameni.
  2. Partea pozitivă însă e că procentul acesta e în scădere. Se afla la 47% în 2007 când România a aderat la UE și a scăzut până la 35,7% în 2017. O parte din această reducere se datorează emigrației, în sensul că nu apari în statistică drept sărac în România dacă te-ai mutat în altă țară. Pe de altă parte viața Românilor e mai bună în 2017 decât era în 2007, fără dubii.

Iată și situația comparativ cu UE (via Eurostat):

Așa că știri de genul ăsta cu 1 / 3 români care nu își permit să facă față cheltuielilor trebuie privit în context. Da, e nasol, suntem penultimii din UE, dar situația e mai bună acum decât era în trecut.




Cum să nu vă pierdeți timpul pe internet cu certuri: Reductio ad hitlerum

Trăim într-o lume în care suntem bombardați în permanență cu informații. Feedul de Facebook, Reddit, Instagram, știri, mesaje…toate ne consumă timp. Probabil mulți dintre voi ați ajuns la saturație și urmăriți doar anumite chestii care vi se par interesante, dar le ignorați pe celelalte.

Azi vreau să vă explic un concept care o să vă ajute în lumea asta: ”reductio ad hitlerum”.

”Reductio ad hitlerum” e genul de chestie pe care, dacă o vedeți într-o dezbatere sau ceartă, puteți deja să trageți concluzii.

Ce e Reductio ad hitlerum?

Reductio ad hitlerum descrie acele situații în care, într-o discuție / dezbatere cineva compară un argument al adversarului său cu ce făcea sau ar fi făcut Hitler ori naziștii. Logica e următoarea:

Hitler / naziștii = răul suprem

Argumentul tău = ce ar face / ar fi făcut hitler naziștii

Prin urmare argumentul tău = răul suprem

Un exemplu descris de Thomas Fleming în anul 2000:

Leo Strauss called it the reductio ad Hitlerum. If Hitler liked neoclassical art, that means that classicism in every form is Nazi; if Hitler wanted to strengthen the German family, that makes the traditional family (and its defenders) Nazi; if Hitler spoke of the „nation” or the „folk”, then any invocation of nationality, ethnicity, or even folkishness is Nazi …[8]

Cine folosește Reductio ad hitlerum

De regulă Reductio ad hitlerum e folosit în situații în care persoana respectivă nu mai are alte argumente. Un exemplu recent vine din politica românească de la Ilan Laufer (via Hotnews):

Foarte important e că președintele Klaus Iohannis este etnic german și are o legatură dubioasă din toate punctele de vedere cu Forumul Democrat German din România, moștenitoarea unei organizații naziste, scoase în afara legii, conform Tratatului de la Paris, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial„, a declarat Ilan Laufer, marți seara. Imediat după aceea a spus că îl va reclama pe Iohannis la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, acuzându-l pe șeful statului de antisemitism. În opinia lui Laufer, refuzul președintelui Klaus Iohannis de a-l numi în funcție este „un nou act de antisemitism”.

Ce face Laufer e un caz clasic de Reductio ad hitlerum. Argumente nu prea avea așa că a jucat cartea cu naziștii și că e discriminat pentru că e evreu.

De fapt ori de câte ori cineva din PSD folosește argumentul Iohannis = german = nazist, acela e un caz tipic de ”reductio ad hitlerum”.

Dar astfel de cazuri nu sunt folosite doar în politică ci peste tot pe internet sau în discuții publice. Uneori se strecoară și în mediul academic.

Ce să faci când vezi Reductio ad hitlerum

Regula generală când cineva folosește reductio ad hitlerum e că nu are argumente mai bune. Sunt puține situații în care chestia asta nu e aplicabilă. E ok atunci când se face o comparație istorică între regimul nazist și altceva în contextul perioadei, de exemplu o comparație între propaganda nazistă și cea sovietiică din Al Doilea Război Mondial.

Nu e ok însă când faci ceva de genul ăsta:

Din cele mai vechi timpuri oamenii și-au construit ideologii mistice. Naziștii nu au fost nici primii, nici ultimii care au făcut asta. Voi chiar credeți că romanii credeau că orașul a fost creat de la zero de doi tipi care au supt de la o lupoaică? Sau că romanii sunt descendenți ai lui Eneas, erou grec care a luptat în războiul troian?

Practic tipul și-a început dizertație cu un reductio ad hitlerum!

Ce trebuie făcut în astfel de situații? În primul rând să atragi atenția asupra faptului că o astfel de comparație nu are sens și e complet deplasată în contextul respectiv.

Apoi să nu îți mai pierzi timpul citind sau despicând firul în patru pe acel argument. Ori de câte ori cineva apelează la reductio ad hitlerum e clar că:

  1. Nu are argumente mai bune
  2. S-ar putea să nu înțeleagă prea bine subiectul așa că maschează chestia asta prin comparații cu naziști