Maneliștii sunt singurii libertarieni din România

Mi se întâmplă uneori să citesc câte o idee atât diferită, dar bine articulată încât mă face să mă simt prost că nu m-am gândit eu la ea. Un exemplu care ilustrează perfect situația asta e postarea asta a lui Vasile Ernu:

Sincer nu știu ce altceva sa adaug la postarea de mai sus pentru că surprinde foarte bine esența problemei: maneliștii sunt într-adevăr cam singurii libertarieni adevărați ai României. Cât despre libertarienii abonați la bani publici puteți să citiți o postare mai veche a mea care încă e valabilă. Bogdan Glăvan e un exemplu, care a fost propus inițial ca ministru al fondurilor europene, Cristian Păun care a ajuns șef la FNGCIM și lista poate continua.

Apropo, majoritatea libertarienilor cu funcții publice îi puteți regăsi ca semnatari ai unei scrisori deschise împotriva creșterii salariului minim. Scrisoare e din 2014 și avertiza că o creștere a salariului minim pe economie de la 900 RON la 1.050 RON va falimenta economia României. Serios, asta avertizau ei în 2014. Apropo, cum a fost falimentul economiei din 2015? Am trecut cu bine prin criza economică generată de creșterea salariului minim?

Revenind la maneliști, ca om care lucrează în taxe aș vrea să le văd veniturile impozitate. Dar de banii aceia aș vrea să văd și ceva mișcări de reducere a sărăciei prin comunitatea rromă din România.




Unii oameni au trăit istoria pe propria piele

Pentru unii rasismul e o chestie ipotetică. Sunt oameni care se gândesc la rasism ca la un moft, când o persoană zice chestii vag rasiste. Alții văd rasismul ca pe o chestie din trecutul îndepărtat, iar oamenii care au suferit abuzuri rasiste au trăit acum mult mult timp.

Ei bine, cel puțin în SUA o parte din oamenii care acuză autoritățile de rasism au trăit și pățit chestiile alea văzute de voi prin filme pe propria piele. De exemplu tipul ăsta (sursă):

Omul s-a dus la WC-ul albilor și pentru asta a fost băgat la pușcărie. Adică știți treaba aia văzută de voi prin filme de genul The Green Book? Ei bine, omul ăsta a pățit asta pe pielea lui. Sunt încă oameni în viață care au trecut prin chestiile astea.

John Lewis din păcate a murit pe 17 iulie 2020, ocazie cu care mi-am adus aminte de el și am găsit tweetul de mai sus (de pe 7 iulie).

În cazul în care nu știți de el, e unul din cei 6 oameni  (the Big Six) care au organizat faimosul ”Marș către Washington” alături de Martin Luther King. Acel marș a culminat cu faimosul discurs ”I have a dream” al lui King. Puteți să vedeți un interviu cu el despre acel moment în Time Magazine. Mai multe despre John Lewis pe pagina lui de Wikipedia.




Câteva chestii amuzante în economie: millenials

Pentru că urmăresc multă lume pe internet pe economie din când în când mai dau peste câte o chestie amuzantă.

De exemplu cât de greu e să cumperi o casă azi în SUA față de acum câteva decenii (sursă):

Ce i se întâmplă unui millenial când pică bursa (sursă)?

Și să nu uităm întrebări existențiale, de genul: Care e rolul umanității pe această planetă? (sursă):

Altfel rămâne cum am stabilit, când dați peste vreun român care vorbește despre cât de spălați pe creier sunt tinerii din Vest și că sunt socialiști și vor revoluție să le arătați cât costă o locuință în Vest vs. în România.




De ce încă lucrăm 8 ore pe zi?

Ocazional mai apar discuții despre viitorul locului de muncă și cum ar trebui să ne îndepărtăm de un model de lucru bazat pe altceva decât valoarea muncii. Un exemplu aici despre cum Facebook vrea să nu mai plătească salarii de San Francisco.

Astfel de discuții sunt acompaniate de asemenea de eterna dilemă: de ce muncim în continuare 8 ore? De partea firmelor și antreprenorilor există dorința asta de a plăti doar pe bază de proiect, gândindu-se că în felul ăsta nu vor plăti și pentru timpii morți ai angajaților.

Dar de fiecare dată când văd astfel de discuții observ că oamenii care spun că nu avem nevoie de 8 ore de lucru nu înțeleg concret ce reprezintă acele 8 ore. Așa că las aici o idee care trebuie rumegată bine.

Un loc de muncă în care salariatul primește o sumă fixă de bani pentru un număr fix de ore e o înțelegere între părți din care și unii și alții câștigă ceva.

Angajatul spre exemplu are următoarele beneficii:

  • salariul e stabil și nu oscilează mult de la o lună la alta. Asta ajută la planificarea cheltuielilor, obținerea de credite și așa mai departe.
  • faptul că nu trebuie să își caute altceva de muncă atunci când angajatorul are o perioadă cu mai puțină muncă îi oferă stabilitate la nivel mental și securitate în muncă.
  • faptul că lucrează un număr fix de ore (8 să zicem) îi oferă posibilitatea de a-și planifica viața personală.

Angajatorul are însă și el parte de beneficii de pe urma unui contract cu plata fixă la numărul de ore:

  • are un cost fix (salariul angajatului) și nu trebuie să țină cont de fluctuații pe piața muncii. Dacă angajatul ar lucra pe bază de proiect atunci costul muncii sale ar crește și scădea în funcție de cererea și oferta de pe piață. Dacă e cerere mare pe piață atunci cei mai performanți oameni își vor crește mult suma cerută. Angajatorul evită asta oferind un salariu fix indiferent de volumul efectiv al muncii.
  •  angajatorul nu trebuie să caute oameni cu care să lucreze ori de câte ori are un proiect nou. A recruta oameni de pe o zi pe alta are costuri destul de mari iar proiectele urgente nu se pot face dacă îți pierzi zile întregi să găsești oameni și apoi să negociezi cu ei.
  • cele 8 ore (sau câte sunt agreate) lucrate de angajat sunt ore în care angajatul e efectiv la dispoziția angajatorului. Angajatorul nu plătește angajatul doar pentru munca efectiv prestată ci și pentru a avea acel angajat la dispoziția lui oricând în acel interval de 8 ore / zi, 5 zile / săptămână. Costul de oportunitate al recrutării de oameni noi la fiecare nou proiect e de regulă mult mai mare decât costul de a plăti un angajat să fie la dispoziția ta. Ca să nu spun că un colaborator extern nu va livra la fel de repede ca un angajat pentru că mai are și alte proiecte de care trebuie să se ocupe. Ăsta e dezavantajul colaboratorilor externi: vor avea și alte chestii de făcut iar proiectul tău e unul din mai multe.

Așadar cele 8 ore pe zi lucrate în zilele noastre nu sunt neapărat rezultatul faptului că lumea nu ar vrea să lucreze pe bază de proiect ci a faptului că angajatorii au nevoie de oameni la dispoziția lor.

Chestia asta cu lucratul pe bază de proiecte nu prea are sens atât timp cât lucrezi în servicii și vrei să te diferențiezi prin calitate.

Platformele și flexibilitatea muncii

Îmi aduc aminte cum apăruseră tot felul de articole acum mulți ani care proclamau moartea locului de muncă tradițional odată cu apariția firmelor care oferă servicii prin platforme. E vorba despre platformele din Silicon Valley, de genul UBER, Lyft, Deliveroo, Food Panda șamd care promiteau să transforme felul în care muncim prin creșterea flexibilității relației dintre angajat și angajator. Vrei să faci taximetrie 1 oră pe zi, după job? Fain, bagă-te pe UBER. Vrei sp livrezi mâncare? La fel, hop pe Deliveroo sau Glovo sau ce o mai fi.

Firmele astea au încercat să schimbe paradigma asta. Cum?

Considerând că toți oamenii de pe platforma lor sunt colaboratori independenți, nu angajați. Problema e că aceste platforme nu prea respectau nimic în materie de ce înseamnă ”independență”. Adică aproape toate chestiile de care v-am vorbit mai sus erau bifate de către UBER de exemplu. Și nu o spun eu ci curțile de justiție din California, Marea Britanie, Franța și multe alte țări.

Practic firme de genul UBER se ascundeau sub umbrela tehnologiei pentru a nu își îndeplini partea lor din înțelegerea de mai sus, dar în principiu aveau cam toate beneficiile de mai sus. Costurile de intrare pe platforma lor erau modice, dar odată intrat toată stimulentele erau orientate în jurul ideii de a face persoana respectivă să conducă cât mai mult pentru UBER.

Așadar a trece de la un model de business bazat pe angajați la unul bazat pe ”proiecte” nu e ușor deși există tehnologie pentru așa ceva. Motivul? Firmele, pentru a fi competitive, au nevoie de oameni care să fie la dispoziția lor imediat și de multi ori chiar exclusiv.

Cum ar fi ca un inginer de la Tesla să lucreze și pentru Volkswagen? Dar nici nu trebuie să mergem atât de departe, nici măcar UBER nu prea vrea ca oamenii care conduc pentru ei să fie și pe alte platforme deși îi consideră independenți. La fel cum UBER oferă stimulente pentru a avea acces la acei oameni cât se poate de repede (prin ”surge price”).

Adevărații liber profesioniști nu sunt pe platforme

Cred că de mai sus se poate înțelege deja că piața menține ideea de angajat cu program de X ore și plată fixă în viață, nu angajații sau tribunalele.

Dar există și oameni care sunt liber profesioniști în adevăratul sens al cuvântului, oameni care tradițional au fost considerați independenți, chiar și din punct de vedere juridic. E vorba despre avocați, doctori, contabili, consultanți fiscali, actori, instalatori, electricieni șamd.

De ce nu există platforme de succes pentru ei? Puteți numi 3 platforme care să ofere serviciile acestor categorii de persoane fără să căutați pe google? Nope! Dar culmea e că fix genul ăsta de meserii s-ar fi pretat cel mai bine la modelul de business introdus de platformele din Silicon Valley, bazat pe punerea în legătură a liber profesioniștilor cu publicul lor. Și totuși treaba asta nu s-a întâmplat.

De ce? Din mai multe motive, dar cele mai importante mi se par astea:

  • Modularizarea și apoi agregarea acestor servicii e mult mai dificilă decât în cazul șoferilor. Nu poți pune prețuri pe o platformă pentru serviciul de ”mi s-a luat lumina, nu știu ce s-a întâmplat, dar am nevoie de un electrician să repare”. Poți în schimb pentru ”vreau să ajung din punctul X în punctul Y”.
  • Platformele astea, pentru că nu pot modulariza, nu oferă nimic diferit față de ce ar oferi un site tradițional de anunțuri, de genul OLX.

Cine ar putea schimba relația dintre angajat și angajator?

Pandemia?

Nu cred. Cu pandemia asta s-ar putea să lucrăm mai mult de acasă (sper). Poate cu un pic de noroc ne alegem și cu program ceva mai flexibil, nu neapărat 9 – 18, dar relația dintre angajat și angajator nu se va schimba prea curând având în vedere felul în care e structurată economia modernă. Dar asta nu e o problemă, ambele părți au de câștigat momentan.

Tehnologia?

Da și nu.

Începem cu ”Nu”: Nu tehnologia pe care o avem în prezent. Problema cu tehnologia nu e lucrul la distanță, putem face asta de când calculatoarele au ajuns cam prin toate casele (adică de când desktop-urile au ajuns să nu mai coste cât jumătate din prețul unei mașini).

Adevăratul motiv e nevoia de stabilitate atât a angajatului cât și angajatorului. Angajatul are nevoie de stabilitate financiară, angajatorul de stabilitate în accesul la resurse.

Atunci când una din părți nu va mai avea nevoie de stabilitate relația dintre angajat și angajator se va schimba.

Stabilitatea financiară a angajatului

Pentru angajat stabilitatea financiară ar putea să apară odată cu:

  • introducerea Venitului de Bază Universal (UBI – Universal Basic Income). Din păcate suntem încă departe de acel punct în care UBI e o opțiune viabilă din punct de vedere politic și social. Spania a făcut un pas în direcția aia, dar ei au introdus un ajutor social mai generos și mai extins, nu UBI. Ar fi nevoie de un șoc mult mai puternic decât 2 luni de carantină pentru asta.
  • apariția și răspândirea unei tehnologii similare cu replicatoarele din Star Trek, care puteau produce orice, de la mâncare până la haine sau alte obiecte. Avem imprimante 3D, dar tehnologia e încă departe de acel punct. Poate odată cu explorarea spațiului mai mulți bani vor fi alocați cercetării unei astfel de tehnologii. Atât timp cât există lanțuri logistice eficiente, nu există motiv pentru a dezvolta o astfel de tehnologie. Chestia asta nu ar fi posibilă însă pe Lună, pe Marte sau pe alte planete.

După cum vedeți se pare că suntem încă departe de soluții pe partea asta. UBI e un concept perfect fezabil în Vest chiar și în momentul acesta, dar nu există suficientă susținere politică sau socială pentru el. Ca să nu spun că UBI nu poate funcționa într-o societate cu diferențe mari de nivel de educație sau socio-economice între populații.

Ca o paranteză, există și conceptul de ”Fully Automated Luxury Communism”, o societate în care toată lumea are de toate și prin urmare nu mai e nevoie de muncă sau de capitalism. Aia e societatea descrisă în Star Trek apropo. În pop-culture-ul românesc ideea asta am văzut-o în melodia ”Globul de Cristal al lui Vlad Dobrescu cu Delirici și Doc:

Accesul la resurse al angajatorului

Pe partea angajatorului stabilitatea accesului la resurse pare mai aproape și a câștigat ceva avans în ultimele 2-3 decenii. Numele ei? Automatizarea muncii.

Automatizarea poate schimba fundamental relația dintre angajat și angajator pentru că va reduce mult din dependența angajatorului de asigurare a unui flux stabil de resurse. Teoretic roboții sunt acolo oricând, zi și noapte, nu doar 24 de ore (în ideea că acei roboți sunt proprietatea firmei).

Automatizarea nu va elimina complet nevoia de muncitori, nici măcar în cazul automatizării complete. Motivul e explicat foarte bine în cartea lui Yanis Varoufakis – Economia pe înțelesul fiicei mele: pe măsură ce se va automatiza munca, din ce în ce mai mulți oameni vor rămâne fără loc de muncă. În absența altor măsuri, asta va duce la o scădere a plății acceptate pentru munca lor. Prin urmare munca oamenilor ar putea ajunge să fie mai ieftină decât cea a roboților.

Problema și mai mare însă e că în lipsa unor venituri suficient de mari, cine va cheltui ce produc companiile?

Deci până și automatizarea asta nu poate elimina complet nevoia de angajați. Dar e de menționat că automatizarea va schimba fundamental această relație pentru că o va înclina puternic în favoarea angajatorului.

Concluzii

Angajații continuă să muncească un număr de 8 ore / zi pentru că angajatorii au nevoie ca ei să fie disponibili oricând în acel interval. Nu pentru că ar trebui să muncească neîntrerupt 8 ore ci pentru că, atunci când e nevoie de ei, angajatorul să se poată baza pe prezența lor.

Relația asta e reciproc benefică momentan. În viitor e posibil să vedem niște schimbări majore. Cea mai probabilă și care se petrece deja de ceva timp e în favoarea angajatorului, ca urmare a răspândirii soluțiilor de automatizare. Dar și UBI e perfect fezabil deși pare improbabilă pentru moment (nu e exclus să o vedem implementată mai rapid însă).




Ce e Gardul lui Chesterton și de ce e important

Un om vrea să ajungă undeva și, în timp ce merge pe drum dă la un moment dat peste un gard care îi blochează drumul.

Se uită la gard și vede că nu e nimic dincolo de el, dar îi blochează drumul.

Situația asta și-a imaginat-o Gilbert K. Chesterton un filozof britanic, care spunea că un om normal s-ar gândi probabil:

”Nu îmi dau seama de ce e gardul ăsta în drum, dar îmi blochează calea. Prin urmare îl voi demola ca să nu mai blocheze drumul.”

Dar un om cu capul pe umeri i-ar spune însă acelei persoane:

”Dacă nu reușești să îți dai seama care era scopul gardului, atunci cu siguranță nu ar trebui să îi dărâmi. Mai bine du-te înapoi și gândește-te. Când ai să te întorci și ai să îmi spui care era motivul pentru care acel gard a fost pus acolo, atunci am să te las, poate, să îl dărâmi”.

Chesterton folosea anecdota gardului pentru a explica felul în care politicienii și oamenii vremii sale abordează diverse probleme și vin cu legi noi sau vor să anuleze legi vechi.

El credea că e important să nu distrugi ceva (sau să anulezi o lege) doar pentru că ți se pare inutilă. Dimpotrivă, dacă nu înțelegi care e scopul ei ar trebui să te gândești în primul rând că poate îți scapă ție ceva, nu că acel lucru (sau lege) e inutilă.

”Second order thinking” (nu știu dacă există expresie echivalentă în limba română) numea Chesterton modalitatea asta de a privi lucrurile și presupune să te gândești la care ar fi rezultatele acțiunilor tale ipotetice (dărâmarea gardului) înainte de a lua efectiv decizia.

Ideea gardului lui Chesterton nu spune să nu dărâmi gardul ci să te asiguri că înțelegi de ce e acolo. Sunt garduri bune și garduri rele, unele trebuie dărâmate, altele nu. Dar toate au avut un scop la un moment.

Mă rog, dacă cei de la Cards Against Humanity ar face un gard probabil că nu ar avea nici un scop (ca atunci când au săpat o groapă doar pentru că puteau să sape o groapă). Dar ați prins ideea…

Gardul lui Chesterton și legile 

Cel mai evident loc unde gardul lui Chesterton poate fi folosit e în politică. Vine politicianul Cutărescu să îți explice cum vrea el să desființeze nush ce instituție? Ar trebui întrebat: de ce există instituția asta de la bun început?

E simplu să spui: aia e o instituție politizată, trebuie să o desființăm! Dar dacă îi provocați să treacă dincolo de explicația asta încep să dea din colț în colț. Același lucru se aplică și pentru abrogarea unei legi: nu o anula până nu îți dai seama ce a avut în minte cel care a scris legea aia.

Când vine vorba despre sisteme juridice sau legislative complexe, acel gard e probabil doar o parte dintr-un sistem mai mare de garduri. E posibil ca prin distrugerea lui (adică desființarea instituției sau abrogarea legii) să te trezești cu o turmă de oi în mijlocul drumului.

Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la gardul lui Chesterton nu e paradoxal din politica românească ci din cea britanică (sursă):

Boris Johnson scrapped a team of Cabinet ministers tasked with protecting the UK from a pandemic six months before coronavirus arrived, a Mail investigation has found.

The Government’s ‘anti-pandemic committee’, which included senior ministers Michael GoveMatt Hancock and Gavin Williamson, was disbanded without discussing virus control plans.

The group, officially known as the Threats, Hazards, Resilience and Contingency Committee (THRCC), was supposed to ensure the UK was ready to cope with a pandemic.

But it was mothballed by former prime minister Theresa May on the advice of Cabinet Secretary Sir Mark Sedwill so ministers and officials could focus on Brexit. 

It was abolished by Mr Johnson days after he entered No10 last July as part of a vow to streamline Whitehall.

Six months later Covid-19 arrived.

Deci Theresa May și Boris Johnson au dezmembrat respectiv desființat o instituție care trebuia să se ocupe de pandemii cu 6 luni înainte de începerea pandemiei de coronavirus.

Nu vorbim așadar de concepte filozofice ci de o decizie care a făcut din Marea Britanie țara cu cel mai mare număr de morți din Europa, deși nu are cea mai mare populație:

  • 41.662 morți raportat oficial față de 34.301 în Italia.
  • peste 60.000 de morți dacă avem în vedere mortalitatea în exces.

De ce se repetă istoria

”Cei ce nu își cunosc istoria sunt sortiți să îi repete greșelile” zic niște oameni înțelepți. În spatele acestui aforism se află oameni care au renunțat la concepte, legi și instituții ale vechii generații considerându-le inutile, dar fără a își pune problema dacă nu cumva renunțând la ele își fac un mare deserviciu.

În 1996 a ajuns la putere CDR (ăia de dreapta), luând locul PSD-ului de atunci. Ei bine, acea coaliție au reușit performanța de a băga economia României în gard atât de rău încât 3 ani la rând am avut recesiune economică. Principala problemă a fost austeritatea bugetară impusă de Guvern. Iar oamenii au votat pe cale de consecință: PSD și PRM au luat împreună 2/3 din totalul voturilor iar PNȚCD a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

În 2009, în plină criză economică Guvernul de dreapta al lui Boc a impus fix aceleași măsuri de austeritate bugetară. Consecința?

Cum ar fi fost dacă oamenii de la PDL s-ar fi întrebat: nu cumva cheltuielile astea bugetare ajută economia? Nu cumva dacă eliminăm cheltuiala asta economia va fi afectată mult mai rău decât banii economisiți?

Ar fi fost bine dacă s-a întâmplat asta, dar știm cu toții cum au decurs lucrurile. Cea mai adâncă criză economică de după 89 și PDL, partidul lui Boc, aruncat la coșul de gunoi al istoriei (prin ”fuziunea” cu PNL). Plus 8 ani pentru PSD la conducerea României.

Gardul lui Chesterton și stima de sine

De ce a fost luată decizia de a desființa acea instituție care se ocupa de pandemii? Probabil pentru că oamenii de la conducere s-au uitat la ea și nu au înțeles ce scop are din moment ce nu am avut pandemii de nu știu cât timp.

Dar eu cred că e vorba și de altceva: prea mult încredere de sine.

Stați un pic și vă gândiți la următorul scenariu: dacă ați fi prim-ministru (voi cititorilor) și ar trebui să luați decizia de a desființa o instituție care se ocupă de pandemii, ce ați face?

Eu dacă aș fi în situația asta mi s-ar face teamă. Nu sunt neapărat fricos de fel, dar mi-ar fi frică să fac să dispară din pix o instituție care se va ocupa de pandemii. Am fost atent la orele de biologie din liceu, știu ce sunt virușii și cum funcționează, dar de atunci nu am studiat domeniul. Nu aș ști ce să fac în cazul unei pandemii dacă aș fi prim-ministru.

Dar oamenii care ajung prim-miniștri nu gândesc așa (de aia eu nu o să ajung niciodată în poziția asta). Oamenii ăștia au atât de multă încredere în ei înșiși încât cred că s-ar putea descurca în astfel de situații. Iar rezultatul e fără echivoc: toții marii bărbați ai politicii ultimilor ani au dat chix în pandemie. Dacă vă uitați pe numărul de decese la nivel mondial puteți constata cum Trump, Bolsonaro și Johnson sunt lideri la momentul acesta. Macron e și el pe acolo.

Politica modernă și gardul lui Chesterton

Gardul lui Chesterton e un concept care ar trebui să ne facă să ne gândim de două ori înainte de a lua o decizie. Dar când eziți și ai dubii asupra propriilor tale idei riști să lași impresia unui om indecis. Iar oamenii indeciși nu au ce căuta în politica modernă. Acolo totul e clar, alb-negru, ori ești cu noi ori împotriva noastră. În politica modernă nu are nimeni timp să se gândească de 2 ori.

Ce s-ar întâmpla dacă un politician de la Partidul Albastru ar merge pe drum și ar da peste un gard? Probabil ar privi acel gard ca pe o oportunitate. Imediat ar scoate telefonul și ar face un live pe Facebook în fața lui. Ar explica doct că acel gard este un simbol al oprimării cetățeanului născut liber de către Partidul Roșu. Ba mai mult gardul blochează drumul și îngrădește creșterea economică. Politicianul albastru va promite o autostradă care să treacă prin acel gard și să lege cele două provincii istorice separate de gard.

Apoi va dărâma acel gard în aplauzele fanilor săi fără să se întrebe sau să verifice dacă Partidul Roșu chiar a pus acel gard și de ce. Însă nimeni nu are timp să verifice, dincolo de gard se află alte cauze politice aducătoare de voturi.

Dar în politica modernă e loc pentru toată lumea. În spatele politicianului albastru se află un alt politician, de data asta de la Partidul Roșu. Partidul Roșu zice și face fix pe dos ce zice și face partidul Albastru. Politicianul roșu va ajunge în dreptul gardului dărâmat și le arată fanilor ce dezastru a rămas după politicianul anterior. Va explica apoi cât de complicat este pentru Partidul Roșu să curețee  mizerie și cum vor aloca resurse din alte părți (spitale, educație etc.). Greaua moștenire nu e invenție românească, dar politicienii români au dus conceptul ăsta la nivel de artă.

Apoi politicianul roșu va explica faptul că acel gard e un simbol, dar și un instrument eficient de apărare pentru că ținea imigranții musulmani mâncători de copii și icoane departe de cetățenii onești. El ca politician și reprezentant al poporului va ridica un nou gard acolo, mai bun, mai trainic. Se va apuca de treabă și va da contractul unei firme de partid care va ridica doar 1/3 din gard până să rămână fără bani. Iar în loc să folosească beton și fier va folosi borduri, rămase de la alt contract.

Dar și Politicianul roșu va merge mai departe, pentru că în lume sunt alte cauze care trebuie dezbătute și unde trebuie să își exprime părerea.

La final nu îi va păsa nimănui ce era cu gardul acela, cine l-a ridicat prima oară și de ce. Scandalul a trecut, lumea și-a mutat atenția în altă direcție.

Stau și mă întreb dacă un astfel de concept are sens în politica modernă sau e ceva pentru alte vremuri.

Educația

Știu că toate problemele României s-ar rezolva prin mai multă educație, dar niciodată nu se rezolvă în realitate. Însă privind la anii petrecuți în școală îmi dau seama că ar ajuta mult dacă astfel de instrumente de gândire critică ar fi predate.

În școala generală se face cultură civică, prin liceu se studiază logică și filozofie la un moment dat. Dar de cele mai multe ori materiile astea sunt făcute la mișto pentru că sfânta matematică și limba română au prioritate.

De aia România e o țară plină de oameni care știu reguli obscure de gramatică, dar cred că vaccinul injectează în oameni nanoboți controlați prin turnuri 5G sau că țara e plină de asistați sociali pentru că au văzut ieri un cerșetor pe stradă.

Așa că da, vreau Gardul lui Chesterton predat în școală. Și cu ocazia asta educăm și copiii și profesorii.




Presa britanică e și ea plină de dubioși

Ați crede că presa britanică, considerabil mai bogată decât cea românească, e ferită de oameni dubioși. E adevărat, ziare precum The Economist sau Financial Times sunt printre cele mai bune din lume. Dar aceeași presă scoate și perle de genul ăsta (sursă):

Boris Johnson și cabinetul său au folosit termeni militari când au vorbit despre coronavirus. Chestii de genul ”luptă împotriva coronavirusului”, ”război împotriva coronavirusului” și alte variații pe temă.

Ei bine, ce zic oamenii ăștia de la Daily Mail e că nemții nu folosesc limbajul ăsta pentru că au pierdut al Doilea Război Mondial. Știu, știu, parcă nu e așa dubios, poate părea că are un pic de adevăr acolo, nu? Ei bine articolul se continuă așa:

Autorul articolului continuă prin a ne spune că nemții sunt atât de rușinați de faptul că au pierdut al Doilea Război Mondial încât folosesc limbaj științific când vorbesc despre virus.

Vă dați seama că Daily Mail crede că niște politicieni germani se oftică de faptul că nu pot folosi metafore de război în discursul privind coronavirusul? Și fraierii trebuie să se mulțumească să folosească un limbaj științific, că au pierdut războiul!

M-am mai plâns eu pe aici că presa din România se ia de non-subiecte și ar trebui să dispară, dar uite că nici britanicii nu dezamăgesc.

Acum trebuie să înțelegeți că în Marea Britanie sentimentul de victorie în al Doilea Război Mondial e încă foarte viu. România a îngropat partea aia a istoriei noaste sub preș pentru că e unul din cele mai proaste momente ale noastre ca națiune. E greu să înțelegi cât de puternic e impregnat sentimentul ăsta la britanici până nu vezi cu ochii tăi. Sentimentul ăsta mai e prezent la fel de puternic doar la americani și la ruși. Și sunt mulți care spun că Brexitul are ca și substrat (unul dintre substraturi) fix faptul că Marea Britanie a fost în tabăra învingătoare în al Doilea Război Mondial. Asta le-ar da britanicilor, zic acele voci, un sentiment de superioritate față de restul europenilor.

Eu văd un pic diferit lucrurile, impresia mea e că britanicii, fiind învingători și având teritoriul în mare parte neafectat de război, au uitat ororile războiului și importanța păcii și a cooperării în Europa.




No comment: Grătare în pandemie

Sursă




România a avut un fel de Glovo sau Uber Eats din perioada comunistă

Mihai Burcea a postat pe pagina lui de Facebook o chestie care m-a surprins:

Reclama se pare că provine din revista Flacăra”, numărul din 5 august 1967. În perioada respectivă nu se raționaliza mâncarea și, din comentariul care însoțea postarea, înțeleg că abia prin anii 80 nu prea mai răspundea nimeni la numerele de telefon de mai sus.

Ba, se pare că era și un fel de Black Friday la un moment dat.

Poate unii dintre voi le-ați trăit, poate alții acum aflați de ele, la fel ca mine. Cert e că ar trebui să înțelegem că tehnologia evoluează, dar necesitățile umane sunt aceleași. Ba chiar și ideile de a face business par să nu se fi schimbat foarte mult.




Garda veche muzicală încă face muzică cu mesaj social

Eminem are album nou, poate ați auzit. Nu mă dau mare expert în muzică, dar mi se pare unul din cele mai bune albume ale sale.

Și cum tipului îi place să provoace controverse are și câteva melodii care vorbesc despre problemele spinoase ale societății americane. Momentan e foarte populară melodia Godzilla:

Melodia e despre dependență:

I can swallow a bottle of alcohol and I’ll feel like Godzilla
Better hit the deck like the card dealer

medicamente

Consider it to cross me a costly mistake
If they sleepin’ on me, the hoes better get insomnia
ADHD, Hydroxycut

și așa mai departe. Melodia e o colaborare cu Juice World, un rapper tânăr și foarte promițător care însă a murit cu puțin timp înainte de a fi lansat albumul.

Între melodiile de pe album, una parcă alta doare mai tare însă:

Dacă nu ați prins ideea, e vorba despre mass-shootinguri, un fenomen care doar în 2019 a dus la moartea a 2.160 de oameni. Presa americană nu vrea să abordeze problema frontal pentru că sunt probleme la tot pasul.

Cât de ușor poți procura arme de asalt în SUA?

Aici nu mai vorbim de arme pe care să le folosești pentru a te apăra (pistoale, pușcă) ci de arme de asalt, adică semi-automate, automate, pușcă cu lunetă șamd. Asta e o problemă mai ales pentru dreapta conservatoare americană care pune semnul egal între arme și libertate. Din păcate însă libertatea asta la ei se traduce prin arme de asalt, pistolul nu pare a fi de ajuns.

Fuck the Colt 45, I’ma need somethin’ stronger
If I pop any caps, it better be off of vodka
Round after round after round, I’m gettin’ loaded (Haha)
That’s a lot of shots, huh? (Double entendre)

A deține o armă e ridicol de simplu în SUA, ceea ce explică și incidența mare a mass shootingurilor. Dar nu e vorba doar despre asta.

Politica deficitară în materie de sănătate a americanilor

I’m so much like my father, you would think that I knew him
I keep pacin’ this room, Valium, then chase it with booze
One little taste, it’ll do
Maybe I’ll take it and snooze, then tear up the stage in a few

Bolile mentale sunt o chestie frecventă în rândul oamenilor, dar majoritatea societăților moderne au învățat cum să protejeze persoanele cu astfel de probleme. În SUA însă combinația de arme la liber și lipsa diagnosticului sau a tratamentului adecvat duce la drame. Asta e o problemă atât a conservatorilor cât și a democraților, care in loc de tratament au dat liber la medicamente, cât mai multe și cât mai puternice. S-a ajuns la punctul la care se moare pe capete în SUA de supradoze, nu de droguri, ci de medicamente. Un articol bun pe tema asta găsiți aici și încă unul aici.

Here I am, alone again
Can’t get out of this hole I’m in
It’s like the walls are closin’ in
You can’t help me, no one can
I can feel these curtains closin’
I go to open ‘em
But something pulls ‘em closed again

NRA, grupul de lobby al producătorilor de arme încearcă să arunce vina exclusiv pe oamenii cu probleme mentale, dar se opun oricărei forme de restricții aplicată la achiziționarea unei arme. Și dacă nu era clar că SUA are o problemă cu sănătatea mentală, ei bine suicidul e pe locul 10 în topul cauzelor morții în SUA. SUA e printre țările dezvoltate cu cea cele mai mari rate de suicid.

And I don’t wanna be alone in the darkness (Yeah)
I don’t wanna be alone in the darkness
I don’t wanna be alone in the darkness anymore
(Hello, darkness, my old friend)

Încep să cred că Neil Gaiman avea dreptate când vorbea despre sacrificiile umane aduse zeilor moderni.




Pandemia îi afectează cel mai rău pe cei vulnerabili economic, dar le oferă și o oportunitate

Jeet Heer, remarca o chestie foarte interesantă pe twitter:

Tweet-ul se referă la muncitorii din SUA, acolo unde serviciile sociale de ajutorare a celor săraci sunt foarte slab dezvoltate. Dar se aplică la fel de bine și în Europa, deci inclusiv în România.

Haideți să ne gândim un pic cine lucrează zilele astea în orașe:

  1. Oamenii din supermarketuri – am experiență la prima mână pentru că am lucrat o vară într-un supermarket și știu cam care sunt salariile de pe acolo. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, cei care lucrează în hypermarketuri fiind în continuare destul de prost plătiți. Și ca notă, aceste salarii sunt pentru lucrători din orașe medii și mari, acolo unde sunt prezente lanțurile mari de retail. În orașele mai mici salariile sunt mai reduse.
  2. Curierii – Curierii au salarii jenant de mici. Firmele de curierat merg pe ideea că lumea lasă bani curierilor (1 leu aici, 5 lei acolo se adună) și e relativ ușor de găsit forță de muncă. Curierii reprezintă o componentă cheie în zona de e-commerce, acolo unde degeaba bagi bani în siteuri și infrastructură IT, dacă nu poți livra bunurile comandate.

Ambele categorii de mai sus intră în contact direct cu foarte multă lume zilnic și reprezintă lucrători cheie în retailul alimentar și comerț electronic. În același timp sunt plătiți prost comparativ cu restul economiei.

Și la stat sunt probleme

În afară de asta ar mai fi vorba de cam tot ce înseamnă personal de prin instituțiile de protecție socială. Cei care lucrează în centrele de îngrijire a copiilor, bătrânilor ale statului nu sunt plătiți deloc grozav (pentru că salariile sunt plătite de consiliile locale,  nu de la bugetul central cum e cazul doctorilor de exemplu) și continuă să lucreze pentru că nu are cine să le ia locul. De multe ori aceste centre sunt situate în afara orașelor și lucrătorii sunt în situația de a nu putea să ajungă acolo pentru că în provincie nu prea mai circulă autobuzele odată cu instituirea carantinei. Evident că nimeni nu le va deconta banii de benzină.

Industria

În fabricile de textile se lucrează intens zilele astea. Că în industria de textile sunt salarii mizerabile cred că se știe deja. Am scris și eu despre asta, au scris și alții mai în detaliu. Ei bine, acești oameni plătiți cu minimul pe economie acum produc măști de bumbac în hale supra aglomerate.

Și nu e vorba doar de fabricile de textile. Chiar dacă s-au închis fabricile care lucrau pentru industria auto (Dacia, Ford), sunt multe societăți din industrie care lucrează în continuare, majoritatea pentru parteneri externi. După cum probabil bănuiți, în industria românească, în mare parte subcontractori ai unor firme mari, nu se câștigă prea mult. Multe astfel companii sunt IMM-uri și nu își permit să refuze contracte, la fel cum angajații lor nu își permit să nu aibă un loc de muncă.

Agricultura

Muncitorii sezonieri din agricultură au devenit brusc cruciali pentru economia europeană și românească. Fără români și bulgari legumele și fructele din Vestul Europei putrezesc pe câmp. Sunt șanse mari să se creeze derogări speciale pentru forța de muncă sezonieră. Acești muncitori sunt de cele mai multe ori oameni care lucrează ca zilieri și sunt plătiți prost raportat la salariile din restul economiei. Cu toate astea fără ei fructele și legumele nu ar ajunge pe masa populației.

Pentru ei această pandemie e oportunitatea de a cere mai mulți bani având în vedere condițiile în care lucrează și cererea de forță de muncă.

Ce ne spune situația asta despre economie?

Economia nu e o chestie care ține de moralitate. De multe ori nici de școala pe care o ai sau alte chestii de genul ci de puterea de negociere.

În vremuri hai să le zicem ”normale” curierii pot fi înlocuiți ușor pentru că nu ai nevoie de calificări multe pentru a fi curier. În negocierea dintre angajat și angajator, cel din urmă are putere în acest context.

Dar în contextul pandemiei brusc angajatul are o putere mult mai mare. Dacă mâine toți curierii decid că nu vor să lucreze dacă nu primesc o mărire de salariu de 20% angajatorul are de ales între a pune lacăt pe firmă sau să le dea banii ceruți.

Ce s-a schimbat? Absolut nimic în materie de educație, calificări sau aptitudini ale angajatului. Pur și simplu pandemia a transformat curierul într-un angajat considerabil mai cerut de piață. Asta înseamnă că puterea sa de negociere atât la nivel individual cât și la nivel colectiv a crescut.

Negocierile dintre angajat și angajator se bazează întotdeauna pe raporturi de putere. Uneori putere de negociere mai mare are angajatul (ex: calificări rare), alteori angajatorul (ex: firme puține în acea industrie).

Pandemia asta ne arată însă cât de rapid se poate schimba acest raport de putere fără nici un fel de schimbare la nivel de angajat sau angajator. Și deja se văd efectele, până și cei de la Amazon, cunoscuți pentru zgârcenia lor, au crescut remunerația muncitorilor din depozite și logistică.

Și atenție, asta nu e o chestie nouă! Asta e o lecție pe care un muncitor dintr-o fabrică românească din anii 30 ar fi putut foarte bine să o explice. De ce spun asta? Pentru că muncitorii din perioada respectivă învățaseră că puterea de negociere a unui individ într-o fabrică e mică de obicei. Dar puterea de negociere a unei părți consistente a angajaților din acea fabrică e considerabil mai mare, motiv pentru care au apărut sindicatele. Sindicatele aduceau raportul de putere între angajați și angajator pe picior de egalitate sau chiar înclinau balanța în direcția sindicatelor (uneori).

Pandemia e o oportunitate și un risc pentru acești oameni

Pandemia poate schimba radical configurația de putere dintre angajați și angajatori, în special în partea de jos a bandei salariale. Dacă treaba asta se va întâmpla sau nu depinde însă de cât de mult va dura pandemia și de gravitatea crizei economice cauzate de ea. Există potențial ca acestor categorii să li se îmbunătățească sensibil viața, dacă vor înțelege că ăsta e momentul să negocieze.

Sindicatele în mediul privat din România sunt ceva cvasi-inexistent, dar niciodată să nu spui niciodată.

Totul poate fi șters cu buretele însă dacă guvernul nu ia măsuri pentru a preveni creșterea masivă a șomajului. Atunci nu va mai conta cine ce e, patron sau angajat, marea majoritatea vor rămâne fără obiectul muncii.