Ce au în comun poluarea din București, Greta Thunberg, politica și iphoneurile?

Două cuvinte: disonanță cognitivă și felul în care aceasta se manifestă sau e folosită când vine vorba despre oameni. Dar să o luăm cu începutul:

Poluarea în București

Când am scris că ar trebui să îi mulțumim Gretei Thunberg am reușit să îmi pun multă lume în cap. Am explicat atunci că Greta Thunberg a reușit să aducă discuția schimbărilor climatice în discursul public, de la copii de 10 ani până la oameni de 70 – 80. Oricât de enervantă ar fi atitudinea ei, stilul ei de ”mi se cuvine asta”, a reușit ceea ce nici un alt politician nu a reușit până în prezent.

Ei bine, nu știu dacă ați observat, dar odată cu dispariția PSD din peisaj influencerii români au schimbat discuția dinspre ”corupție” spre ”poluarea în București”. Sunt sătul de câte ori am văzut ”uite filtrul, nu e filtrul” în presă și pe Facebook, cu influenceri deveniți specialiști în numărarea particulelor ce conțin sulf din atmosferă.

Spre surprinderea mea însă o mare parte dintre oamenii care se dădeau de fund în sus referitor la Greta dau share si comentează despre poluarea din București. Vorbim de persoane care se plângeau că le va impune Greta și UE-ul să nu mai meargă cu mașina la muncă, dar care în același timp se plâng și au părere despre poluarea din București.

Cumva în mintea acestor oameni nu e nici un fel de problemă să te plângi de poluare și să mergi la muncă cu mașina personală în timp ce o înjuri pe Greta Thunberg.

Disonanța cognitivă

Există o explicație științifică pentru situația asta, se numește ”disonanță cognitivă”. Disonanța cognitivă are loc atunci când o persoană face 2 sau mai multe lucruri complet opuse. Teoria spune că oamenii vor consistență în viața lor așa că atunci când se lovesc de astfel de situații vor încerca să facă ”ceva” pentru a reduce discomfortul creat de inconsistența celor două chestii care se opun. Cum încearcă oamenii să reducă acest discomfort? De la Wikipedia grăire:

In practice, people reduce the magnitude of their cognitive dissonance in four ways:

  1. Change the behavior or the cognition („I’ll eat no more of this doughnut.”)

  2. Justify the behavior or the cognition, by changing the conflicting cognition („I’m allowed to cheat my diet every once in a while.”)

  3. Justify the behavior or the cognition by adding new behaviors or cognitions („I’ll spend thirty extra minutes at the gymnasium to work off the doughnut.”)

  4. Ignore or deny information that conflicts with existing beliefs („This doughnut is not a high-sugar food.”)

Dacă adaptăm cele de mai sus la situația noastră vom avea ceva de genul:

  1. Schimbarea comportamentului: Nu mă mai duc cu mașina la muncă, iau metroul sau autobuzul
  2. Justificarea comportamentului prin schimbarea uneia dintre informațiile conflictule: Eu chiar am nevoie să mă duc cu mașina la muncă, nu pot să iau autobuzul sau metroul pentru că sunt murdare sau aglomerate.
  3. Justificarea comportamentului prin adăugarea de noi comportamente sau idei: Eu și așa am fost la plantat de copaci și reciclez plasticele. În plus anul ăsta îmi iau mașină Euro 7 și nu poluez la fel de mult.
  4. Ignorarea sau negarea informației care intră în conflict cu propriile idei: Mașina mea nu poluează mult, sunt alte surse de poluare în București.

Citind opiniile oamenilor de pe net, cam toate se încadrează în categoriile 2, 3 și 4.

Disonanța cognitivă în politică

Disonanța cognitivă explică foarte bine și comportamentul multor alegători după alegeri.

Concret: ai votat partidul X sau omul Y. După alegeri îți dai seama că persoana respectivă nu se ține de promisiunile făcute. Ba mai mult face fix invers ce promisese. În punctul ăsta alegătorii au două variante:

  1. Admit că s-au înșelat și își toarnă cenușă în cap
  2. Se baricadează în spatele propriilor opinii, chiar dacă știu și ei că sunt greșite.

Punctul 1 e consistent cu comportamentul descris în explicația de mai sus la ”1. Schimbare comportamentului”. Ai crezut că e bun și l-ai susținut, se dovedește că nu se ține de cuvânt. Schimbarea comportamentului înseamnă că nu îl mai susții.

Punctul 2 e consistent cu comportamentul descris la punctele 2, 3 și 4. Altfel spus, începi să găsești scuze pentru comportamentul candidatului / partidului respectiv.

Chestia asta se întâmplă mai mult ca de obice când prețul schimbării comportamentului e mare. Concret, ai spus despre candidatul X că e mai bun decât candidatul Y. Ai intrat în conflicte pe tema asta cu diverși oameni (virtual sau în persoană). A admite că X nu e ok echivalează cu a admite că tu te-ai înșelat iar ceilalți au avut dreptate.

Ați observat probabil cât de tare se urăsc taberele PSD și anti-PSD. Nu poți fi neutru din punctul lor de vedere, ori ești cu noi ori ești împotriva noastră. Consecința naturală e că ai noștri sunt întotdeauna buni, în timp ce ai lor sunt întotdeauna răi. Nu se admite posibilitatea ca ceilalți să facă ceva bun sau ai noștri ceva rău.

Problema e că justificarea în continuare a candidatului propriu face dificil spre imposibil să poți să ajungi la compromisuri cu tabăra cealaltă. Cum poți ”face pace” cu dușmanul? Nu era ăla răul suprem până acum 5 minute?

Iphone și disonanța cognitivă

Disonanța cognitivă e o chestie studiată și de companii pentru că pare să joace un rol semnificativ în deciziile consumatorilor. Mai exact e vorba de felul în care oamenii decid dacă să cumpere sau nu un produs.

Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte acum e Iphone-ul. Cei de la Apple fac telefoane foarte bune (părere personală ca fost posesor de Iphone 4S și 6). Prețul acestor telefoane a fost mai mereu peste media pieței, chestie care mult timp a fost atribuită calității foarte bune a telefoanelor, designului foarte bun și ecosistemului creat de Apple.

Ei bine, în ultimii 2 ani Apple a început o campanie agresivă de creștere a prețurilor noilor modele de Iphone fără a aduce îmbunătățiri considerabile. Scepticii se așteptau la o scădere a vânzărilor, dar Iphone X, primul model cu o creștere abruptă a prețului a fost cel mai bine vândut telefon mobil din lume (ca și venituri). Asta arată că decizia Apple de a crește prețurile a fost una bună pentru că cererea de iphone e relativ inelastică în SUA și Europa de Vest. Asta înseamnă că majoritatea utilizatorilor Apple vor Iphone, indiferent de preț.

Cum arată însă lucrurile la firul ierbii? Se pare că din punctul de vedere al consumatorilor, atunci când prețul unui produs crește ei vor alege între următoarele:

  1. Vor amâna decizia de a cumpăra și vor încerca să vadă care sunt alternativele: În cazul Iphone ar putea fi telefoane de la alți producători, să caute un model similar la mâna a doua, să aștepte Black Friday sau alte strategii similare.
  2. Schimbare de comportament: Consumatorii decid că prețul e prea mare și cumpără un telefon de la concurență (Samsung, HTC, Google etc.).
  3. Minimizarea factorului perturbator: În cazul nostru va însemna găsirea de motive pentru a cumpăra telefonul care să contrabalanseze creșterea prețului. Ar putea fi spre exemplu: ”nu plătesc pentru aparat, plătesc pentru experiență”, ”e mai scump, dar e cel mai bun de pe piață”, ”am un iMac și toate pozele mele sunt în iCloud, trebuie să iau tot Iphone”.

Iar Apple înțelege chestiile de mai sus și vrea să evite punctul 2 și 1 oferind argumente pentru punctul 3. Reclamele Apple (că e vorba de Iphone, Mac sau alte produse) insistă asupra experienței oferite de produsele lor, nu asupra produsului în sine.

Toate marile branduri, nu doar Apple, știu că atunci când cresc prețul unui produs trebuie să aibă în vedere cele 3 variante de mai sus și în funcție de asta să aplice o strategie sau alta. Apple înțelege că ai săi clienți se vor lovi de disonanță cognitivă și vor vrea să rezolve conflictul cumva. Așa că Apple:

  • îi va împinge spre punctul 3 prin reclame, încă de la lansarea produsului nou și scump. Ei vor oferi practic argumentele pe care consumatorii le vor folosi pentru minimizarea factorului perturbator (prețul).
  • va adresa problema celor de la punctul 1 printr-o strategie de preț care să captureze cât mai mulți consumatori care vor decide să amâne decizia. La lansarea fiecărei variante noi de Iphone versiunile anterioare se vor ieftini, uneori considerabil. În afară de asta Apple a venit cu strategia de a oferi un „abonament” pentru Iphoneuri: plătești o anumită sumă lunar și ori de câte ori apare un nou iphone cel vechi va fi schimbat imediat. Puteți citi mai multe despre strategia Apple pe blogul Stratechery a lui Ben Thompson.

Așadar marile companii nu stau cu mâinile în sân ci studiază disonanța cognitivă și încearcă să lucreze cu acest concept pentru a înțelege cum afectează deciziile consumatorilor când vine vorba de propriile produse.

Concluzii

Așadar felul în care lumea privește poluarea din capitală, pe Greta Thunberg, susținerea unui candidat sau al altuia și prețul Iphoneurilor au în comun dorința oamenilor de a rezolva conflictul dintre idei contradictorii (disonanța cognitivă).

Politicienii și companiile (și mulți alții) înțeleg conceptul acesta acestea și le folosesc în favoarea lor.

P.S: Apropo de schimbările climatice, Australienii s-au cam săturat ca guvernul lor să nu ia măsuri împotriva companiilor care poluează:

Iar Greta Thunberg, fie că vă place, fie că nu, a intrat deja în pop culture-ul vestic:




Rolul economic al darului de nunta

Am văzut recent o postare care făcea referire la faptul că nunțile sunt mai importante pentru români decât educația copiilor sau renovarea casei (sursă):

Nu-i aşa important să renovăm, mai bine să mergem la nunta verişoarei de la Slatina, că ce-o să zică rudele? Mă mir că n-au ieşit şi vacanţele mai jos, probabil că tineretul a mai tras în sus statisticile.

Apoi încă una:

De fapt, sociologul Barbu Mateescu, cel care a prezentat studiul, a explicat că în special oamenii mai în vârstă sunt captivi în hora asta a nunţilor şi cumetriilor (pun intended), pentru că la ei invitaţiile vin preponderent de la cercul social proximal (familie, prieteni apropiaţi), şi aş mai adăuga că sunt şi cam singurele ocazii de distracţie. 

Nu sunt surprins că un blogger spune asta, în fond omul se pricepe la alte chestii. Dar Barbu Mateescu e de meserie sociolog, măcar de la el aveam niște pretenții să știe că nunțile și cumetriile nu au doar rol de distracție.

Nu știu în ce mediu social ați crescut voi, dragi cititori, dar mie mi-a fost clar încă de mic copil de ce merg oamenii la nunți. Îmi aduc aminte și acum de carnețelele părinților și bunicilor mei în care notau zile de naștere, numere de telefon și oamenii la ale căror nunți au participat. Și nu doar ai mei, părinții prietenilor mei aveau, rudele mele aveau, cam toată lumea avea așa ceva.

De ce ar face atât de mulți oameni chestia asta? De ce nu se mai face și azi? Voi aveți carnet sau liste cu oameni la ale căror petreceri mergeți sau ați mers? Probabil că nu. Dar ei aveau.

Rolul social al nunții

Mersul la nuntă nu presupunea doar mersul la chermeză, loc unde dansai, mâncai și petreceai. Nunțile aveau multe roluri:

  • Introducerea tinerilor în societate ca și familie – nunta a fost întotdeauna modalitatea tinerilor căsătoriți de a începe viața de adulți. Din acel punct erau o familie, baza societății tradiționale românești. Fix de aia am avut referendumul acela dubios referitor la definirea familiei, pentru că familia (indiferent de definiție) stă la baza societății românești. Ori nunta era modalitatea de a anunța tuturor că o nouă familie a apărut în sat.
  • Nunțile ca evenimente de networking – Am folosit cuvântul networking ca să înțelegeți concret despre ce e vorba. Nunțile erau ocazia ca rudele din ambele familii să se cunoască mai bine. Știm cu toții de căsătorii de conveniență în care rolul principal nu îl juca dragostea ci apariția unor relații mai puternice între două clanuri. Chestia asta se întâmpla indiferent de nivelul social al clanurilor respective: de la familii boierești sau princiare până la clanuri din sate sărace românești. Trebuie să vă amintiți că societatea românească a fost foarte mult timp una predominant agrară, centrul său spiritual fiind la sat, nu la oraș. Nu degeaba se spune că ”se văd la nunți, botezuri și înmormântări”. Se spune asta pentru că erau puține ocazii când să te rupi din rutina muncii câmpului și să vezi rudele dacă nu locuiai în același sat. Cu atât mai bine, o nuntă oferea ocazia de a crea niște legături mai puternice.
  • Nunțile ca loc de socializare – oarecum legat de chestia de mai sus cu networkingul, nunțile au fost și încă sunt evenimente de socializare și de a cunoaște oameni noi. Nu de puține ori am auzit de situații în care oameni care urmau să se căsătorească s-au cunoscut la nunta altcuiva.

Dar cel mai important rol al nunții era cel financiar.

Darul de nuntă

Darul de nuntă era foarte important pentru tânăra familie pentru că era una din modalitățile de a finanța viitorul ei. Mireasa venea cu zestrea, mirele cu brațele și averea părinților (întreagă sau o parte). Dar cum românii nu au fost niciodată prea bogați, la nuntă se dădea și încă se mai dă dar de nuntă. Darul e fie sub formă de obiecte (pături, veselă de bucătărie etc.) fie sub formă de bani.

De ce țineau părinții și bunicii mei notițe cu nunțile la care au fost? Pentru că acelea erau nunțile la care dăduseră dar. Mirele și mireasa, dar și familiile acestora erau obligate să vină la nunțile familiei mele și să dea, la rândul lor, dar.

Reciprocitatea asta se bazează pe același concept ca CAR-urile (dacă mai știți ce sunt alea): contribui cu o sumă de mai multe ori, apoi când îți vine rândul poți să te împrumuți o sumă mai mare.

Cam așa funcționează și nunțile: mirii primesc un ”credit” de la nuntași, o sumă de bani (sau obiecte) în ziua nunții. Se pot folosi de acei bani imediat pentru că familia are nevoie de lucruri prin casă imediat. Pentru acel credit au plătit părinții și chiar mirii mergând la alte nunți. Mirii trebuie să meargă însă și la alte nunți, acolo unde rudele și prietenii au venit la ei la nuntă, dar respectivele persoane nu avuseseră nunta lor încă.

Satul românesc și societatea românească în general a suferit masiv de pe urma lipsei de capital și a gradului redus de monetizare / financializare a societății. În 1920, 1720 sau 1520 nu puteai să îți iei credit pentru a face nunta sau pentru a construi o casă.

Soluția la această problemă a fost darul de nuntă, un credit intergenerațional, plătibil pe o perioadă foarte lungă de timp. Treaba asta cu mersul la nunți ca obligație a început să dispară din punctul în care creditele de consum au devenit accesibile. Dar nu toată lumea e bancabilă, nu toată lumea poate rupe rețele familiale vechi de când lumea.

Așa că românii nu sunt proști sau lipsiți de educație financiară când decid să meargă la nunți. O fac fie pentru că au beneficiat și ei fie pentru că au copii care vor face nunți și va fi nevoie de bani atunci. E trist să vezi cât de puțin înțeleg românii propria lor societate. Iar atunci când nu o înțeleg aleg să facă mișto de ceilalți.

Nunta ca și temă în literatură

Știți cum e cool să arunci cu rahat în educația românească? Să faci mișto de ”perlele la BAC”, să te plângi de educația ”tinerei generații” sau de rezultatele proaste la testele PISA?

Ei bine, eu sunt produsul integral al școlii românești, de la grădiniță până la master (doctorat nu am făcut că eram prea sărac). Ei bine, așa șubredă cum e educația românească, eu am învățat la ”Limba și literatura română” următoarele chestii:

  • ”Ion” al lui Liviu Rebreanu explică felul în care nunta poate fi folosit ca instrument / modalitate de a urca pe scara socială. Ion ignoră glasul iubirii pentru glasul pământului și alege fata urâtă, dar bogată, nu femeia de care era îndrăgostit. Implicațiile economice și sociale ale nunții și zestrei sunt teme centrale în roman.
  • ”Nunta domniței Ruxandra” – roman istoric în care tema centrală e importanța nunților aranjate ca instrument geopolitic de constituire de alianțe (tătarii și turcii invadează Moldova pentru a forța o căsătorie cu ”domnița Ruxandra”)
  • ”Miorița” e o alegorie nuntă – moarte, o baladă plină de mituri, metafore și simboluri legate de nuntă ca moment definitoriu în viața omului.

Chestiile de mai sus se studiază de mai multe ori între clasa 1 și 12. Ion și Miorița cel puțin sunt subiecte de BAC de ani de zile.

Și cu toate astea avem așadar oameni care au luat BAC-ul, dar care cred că nunta e doar o petrecere. Poate că totuși sistemul educațional nu e chiar atât de prost.




Cazul Ditrău e doar începutul unui șir de discriminări împotriva străinilor

Am urmărit cazul de la Ditrău cu un sentiment profund de dezgust. Acel dezgust nu e îndreptat împotriva oamenilor din Ditrău (deși ce au făcut ei nu e deloc în regulă) ci împotriva celor mulți care au comentat indignați.

Într-o lume normală indignarea față de astfel de evenimente e absolut normală la rândul ei. În fond oamenii nu ar trebui discriminați în funcție de culoarea pielii, țara din care provin, clasa socială căreia aparțin sau pe cine preferă în pat. Dar România nu e o țară normală ci una profund disfuncțională, în care ipocrizia e ca o a doua natură. Poate că istoric asta ne-a ajutat să supraviețuim numeroaselor invazii străine și situațiilor urâte. Dar pe vreme de pace această ipocrizie e periculoasă.

”Despre ce mama dracu vorbești bă Daniel?!” mă veți întreba.

Ditrău vs. Târgu Mureș

Despre faptul că am văzut prea mulți oameni care au sărit de fund în sus că oamenii din Ditrău au discriminat muncitori din Sri Lanka, dar cărora li se părea normal ca unor cetățeni români de etnie rromă să nu li se permită să facă copii dacă nu dovedesc că au bani să îi crească.

România e țara în care dacă ești cetățean român de etnie rromă ești mai discriminat decât dacă ești cetățean din Sri Lanka venit la muncă aici.

Până și reacția presei a fost deplasată, în frunte cu cei de la Hotnews care au avut sondaj dacă e ok ce a zis primarul acela. Băi oameni buni, cum puteți întreba dacă e ok sau nu ce a zis primarul? Cum puteți pune problema dacă ce a zis omul ăla e ok sau nu? Se vede din avion că e vădit rasist și/sau clasist! Săracii să nu facă copii, rromii să nu facă copii. Nu ați fost atenți deloc la orele de istorie despre Al Doilea Război Mondial? Genocid și ură rasială în toată Europa inclusiv în România?

Cum dracu să spui că în cazul primarului de la Târgu Mureș e nevoie de dezbatere, dar la Ditrău e clar că e discriminare? S-a ajuns până la punctul la care George Cima de la PLUS îl citează pe Mickey Hash (youtuberul), care a cam zis că e ok ce face primarul ăla. De ce trebuie băgat Mickey Hash în seamă pe problema asta? Pentru că e faimos, pentru că e formator de opinie și pentru că e apropiat de Cioloș și PLUS:

Nu contează că a luat bani de la Firea pentru campania aia cu vloggeri în RATB, el e cu băieții buni.

E dureros să vezi cum românii discriminează în funcție de culoarea pielii. E și mai dureros să vezi că românii se mobilizează mai bine să condamne discriminarea unor oameni din Sri Lanka decât a rromilor. Că tot vorbeam despre Hotnews, iată cum aflăm că mai există și alte cazuri de discriminare împotriva muncitorilor din Sri Lanka. E trist că astfel de lucruri se întâmplă, dar vă rog să căutați articolele de pe Hotnews cu cazuri de discriminare împotriva cetățenilor români de etnie rromă.

Asta e ipocrizie în stare pură și mă doare să o văd fluturată cu atâta mândrie în online.

E Ungaria de vină pentru cazul Ditrău?

Am văzut ipoteza asta prin unele locuri (aici de exemplu). Dacă nu știți despre ce e vorba vă zic eu pe scurt: de câțiva ani Ungaria lui Viktor Orban investește bani în Transilvania sub diverse forme. În afară de investiția în proiecte de dezvoltare, statul maghiar a investit și în instrumente media care se adresează etnicilor maghiari și secui. Sunt destul de mulți oameni care spun că cetățenii din Ditrău ar fi fost influențați de propaganda maghiară venită de la Orban împotriva străinilor. Nu neg că acest lucru nu e posibil, dar mi se pare mult prea simplistă explicația asta. Și Rusia are Sputnik în limba română care face propagandă rusească și totuși puțini români sunt fani ai Rusiei.

Astfel de instrumente media (ziare, pagini de facebook etc.) funcționează doar atunci când există deja un substrat. Ele sunt, dacă vreți, vântul care ațâță focul, dar nu ele îl aprind. Trebuie să existe deja lemnul uscat în acea pădure și tâmpitul care aruncă chiștocul sau face focul și uită de el.

Influența Ungariei în acea zonă e reală, dar cred că e supra-estimată când vine vorba de acest eveniment.

Problema României cu străinii

Sunt economist, așa că am tendința să caut cauze și efecte în domeniul socio-economic. Așa că luați ce spun cu un pic de reținere, că poate bat și eu câmpii la fel ca ceilalți.

Iată însă ce spuneam în septembrie 2018 într-un articol în despre aducerea de muncitori asiatici:

A atrage forță de muncă străină necalificată în România e o bombă cu ceas care riscă să se detoneze în câțiva ani de zile! Și îmi e teamă că românii nu sunt atât de pașnici ca vest-europenii și s-ar putea să iasă urât la noi.

E cumva fix ce s-a întâmplat acum? Cam da! De ce spuneam chestia asta? Pentru că încă de atunci semnalam o problemă a economiei românești: aproape jumătate dintre salariați câștigul minimul pe economie! Nu poți să aduci muncitori necalificați din Asia când jumătate din forța de muncă a țării e pe minimul pe economie. Dar fix asta a făcut guvernul PSD (culmea, cică social-democrat), a permis patronilor să aducă angajați din Asia pe minimul pe economie, eliminând o prevedere mai veche care spunea că pot aduce oameni doar dacă le acordă salariul mediu pe economie.

Iar acel minim e la rândul lui ridicol de mic comparativ cu costurile vieții din România. Fie munca la gri (salariul minim pe cartea de muncă, diferența în mână) e în floare în România fie patronii români sunt prea zgârciți să dea salarii din care se poate trăi.

Cert e că patronii români preferă să aducă muncitori asiatici și să îi plătească cu minimul pe economie (din nou, nu e clar dacă e muncă la negru sau la gri ori chiar ăsta e salariul).

Într-o țară săracă, singura modalitate de a constrânge patronii să crească salariile (în afară de a crește minimul pe economie) e sabotată de Guvern. Chestia asta va cauza probleme sociale. Ce vedeți acum e doar vârful icebergului. Tot ce e nevoie e o recesiune economică (nici măcar criză) și tensiunile rasiale vor exploda! Scriam asta și în 2018:

În momentul de față nr. de muncitori străini necalificați e unul mic. Dar dacă nr. lor va crește vor apărea și în România discuțiile din Spania, Italia sau Marea Britanie: vor veni vietnamezii să ne ia locurile de muncă!

Iar pe spatele acestor tensiuni rasiale se vor cățăra extremiștii (din nou din 2018):

Nu e nevoie să fie mulți muncitori străini, nu e nici măcar nevoie să ia efectiv locuri de muncă ale Românilor, e suficient să fie vizibili pe stradă și extremiștii din România îi vor folosi ca armă politică!

Toate chestiile astea s-au petrecut deja în Vest și asta în condițiile în care salariile din Vest sunt de 2-3 ori mai mari decât în România. Chiar și așa au apărut tensiuni, chiar în condițiile în care românii și polonezii făceau joburi pe care spaniolii și englezii le refuzau.

În România lumea nu refuză joburi grele, dar bine plătite, lumea refuză joburi unde ai pe cartea de muncă 4 ore, dar lucrezi 12 ore!

Cazul Ditrău e (și) unul social

După evenimentele care au aprins toată România (nu doar Ditrău), oamenii din Ditrău s-au întâlnit pentru a discuta problema. Puteți citi în Libertatea ce s-a discutat acolo, eu am să extrag câteva paragrafe:

Pe parcurs, situația a dezvăluit conflicte mai adânci între săteni și patronii brutăriei. Cei din urmă au pus angajarea singalezilor (grup etnic majoritar în Sri Lanka) pe seama lipsei de forță de muncă locala. Sătenii, la rândul lor, spun că nu vor să lucreze pentru brutărie din cauza salariilor mici, a volumului de muncă și a lipsei asigurării de sănătate: “Și eu am lucrat la Csaba”, spune Forti Katalyn. “Am intrat la muncă la ora 3, a doua zi la ora 14 eram tot acolo. […] Personalul era înregistrat cu 4 ore, 6 ore, femeia de serviciu era cu 2 ore”.

Adică fix problema de care eu aminteam încă din 2018. Ba mai mult:

Oamenii au dreptate, deci asta nu e rasism, că sunt foarte suparăți pe patron, din cauza că nu dă salarii la oameni, cum se poartă cu oamenii. Oameni operați, a doua zi trebuiau să meargă la lucru, nu a dat concediu medical, nu a plătit contribuția sociala, așa au spus oamenii. […] și de asta sunt foarte suparăți, nu din cauza celor doi muncitori, din cauza că de aici nu angajează oameni cu pretenția că nu au pregătire corespunzătoare.

Chiar vă rog să citiți și restul articolului pentru a vedea cum aceste nemulțumiri de factură economică sunt amestecate cu temeri de genul: cei din Sri Lanka vor aduce coronavirusul și în Sri Lanka au fost bombardate bisericile catolice (asta e o chestie adevărată).

Nemulțumirile economice nu îi transformă neapărat pe oameni în rasiști, dar reprezintă cu siguranță combustibil pentru o astfel de atitudine. E nevoie doar de o scânteie și întreg eșafodul ia foc.

Dacă o viitoare recesiune economică va găsi mulți străini în România, atunci genul ăsta de evenimente vor deveni din ce în ce mai dese. Problemele socio-economice nu duc neapărat la rasism, dar combinate cu propaganda se poate ajunge la asta.

Gânduri pe lângă despre Ditrău

Ar mai fi câteva chestii care trebuie amintite despre toată povestea asta:

  • așa cum remarca cineva povestea asta cu Ditrău a picat fix în mijlocul scandalului cu Ministrul Sănătății care a dat bani spitalelor la care și operează. Guvernul Orban nu pare interesat să ia măsuri, dar uite că a și uitat lumea de problemă.
  • am o bănuială că scandalul Ditrău a luat amploare în media pentru că românul neaoș a zis: ”uite mă, ungurii se plâng că sunt discriminați, dar discriminează și ei”. Sunt multe cazuri de discriminare în România care privesc muncitori din Asia (doar un exemplu), dar până acum subiectul nu a prins.
  • maghiarii se vor simți mai atacați decât românii când vor vedea muncitori asiatici pentru că ei se simt în minoritate deja. Apariția unor străini în localitățile lor va fi văzută ca o tentativă de a îi înlocui venită din partea guvernului de la București. E o temă mult prea ușoară pentru a nu fi exploatată de extremiști având în vedere că Guvernul aprobă cotele de muncitori non-UE

Concluzii

Înainte de a spune că maghiarii și secuii rasiști haideți să ne uităm în propria curte și să vedem cum multor români li se pare ok ce a zis primarul acela din Târgu Mureș. Atenție, acel discurs e susținut de suficient de multă lume pentru a stârni îngrijorare.

Din punctul meu de vedere ce s-a întâmplat la Ditrău are la bază nemulțumiri socio-economice care au fost apoi amestecate cu propagandă anti-imigrație. De la cine a venit acea propagandă? O întrebare bună care ar trebui să dea de gândit celor de la SRI, în special având în vedere cum le tot crește bugetul de la an la an.

Nu în ultimul rând, dacă vă e teamă că România va ajunge să fie cotropită de străini și transformată într-un iad multicultural decadent politic corect atunci stați liniștiți, ați avut un vis urât.

P.S: Sunt un imigrant în Marea Britanie și știu foarte bine ce înseamnă discriminarea și faptul că se uită oamenii la tine nu știu cum doar pentru că ești mai brunet decât ei. Când spun că aducerea unui număr mare de muncitori asiatici în România nu sunt ipocrit. Italia, Spania, Marea Britanie, Franța, Germania sau pe unde mai muncesc românii sunt țări cu salarii considerabil mai mari (comparați și salariile minime). Sau altfel, cine credeți că e pe primul loc în categoria ”% oameni care muncesc, dar sunt săraci”? Aha, tot noi!

Cum poți în condițiile astea să aduci muncitori din Asia, când proprii tăi cetățeni se târă de pe o zi pe alta? Repet, nu România nu are salariile din Vest iar muncitorii aceștia vin pe minimul pe economie. Și e vorba de minimul pe economie românesc, cu care abia se poate trăi în România!

Să mă acuzați de ipocrizie atunci când România va avea salariul minim din Italia sau Spania și românii vor refuza să muncească iar eu mă voi plânge de străini.




Competiția la școală și ”piața liberă”

Mi-a sărit în ochi recent un articol despre educația din România despre cum școala românească nu e ok pentru că pune copiii în competiție unul cu altul:

În Belgia, la 12 ani copiii încheie ciclul primar, care a durat șase ani, și trebuie să se înscrie în ciclul secundar, care durează și el 6 ani, până la terminarea liceului. […]

Spre surpriza mea, ajuns în situația de a pregăti un asemenea dosar de înscriere, printre criteriile de distribuire a copiilor în ciclul secundar nu se regăsește cel al notelor. Nicăieri, până la sfârșitul liceului, notele nu fac parte dintre criteriile de distribuire sau selectare a copiilor în anumite clase sau școli mai bune. Calitatea școlilor nu e dată de notele elevilor, ci de calitatea profesorilor. Mai mult, în niciun moment copiii nu se află în concurență unii cu ceilalți. În schimb, toți copiii sunt evaluați, printr-un anumit număr de teste și examene, în fiecare semestru vreme de șase ani. Adică fiecare copil se află într-o singură competiție, una benefică pe termen lung: aceea cu el însuși.

Acum faza e în felul următor: eu nu am nimic împotriva sistemului belgian. Chiar nu sună rău pentru mintea mea de profan într-ale educației să te concentrezi pe dezvoltarea elevului nu pe a face elevul să concureze cu alți elevi. Excepție aici fac olimpiadele, unde competiția e voluntară.

Dar aici e o nuanță pe care văd că oamenii care shareuiesc articole de genul ăsta nu o sesizează: piața liberă!

Piața liberă și competiția în educație

Faza e următoarea, nu poți să te plângi de lipsă de spirit antreprenorial în România iar apoi să dai share la articole de genul ăsta! Antreprenoriatul pune față în față oameni în piața liberă și îi pune să concureze.

A nu se înțelege că ce zice tipul mai sus e rău! Nu asta spun, ce spun e că ar trebui înțeles un concept foarte simplu: piața liberă se bazează pe oameni care intră în competiție cu alți oameni. Dacă aștepți până la 18 ani pentru a introduce unui om conceptul de ”competiție cu alți oameni” atunci treaba asta va lovi destul de rău.

Iar românii au un fetiș pentru ”piața liberă”, un concept pe care nu îl prea înțeleg. Dar ce e important e că socialiștii și comuniștii urăsc conceptul de ”piață liberă” iar românii urăsc socialismul și comunismul. Pe sistem dușmanul dușmanului meu îmi e prieten, românii au îmbrățișat ”piața liberă”, fără să știe concret ce reprezintă.

E totuși de înțeles reacția, comunismul lui Ceaușescu a reușit să livreze foamete, frig și un sentiment de mizerie morală. Din păcate comuniștii au reușit și să șteargă din mentalul colectiv înțelepciunea populară. Altfel românii și-ar fi adus aminte de vorba aia din popor care spune că ”ai fugit de dracu și ai dat de mă-sa”. Capitalismul sălbatic, mascat sub conceptul de ”piață liberă” produce aceeași foamete, frig și sentiment de mizerie morală cum a reușit comunismul lui Ceaușescu.

Și totuși ”piața liberă”, competiția și dezvoltarea personală a individului merg mână în mână dacă acceptăm câteva chestii:

  • Competiția nu e întotdeauna ceva util în societate sau poate fi chiar contra-productivă (ca în exemplul de mai sus).
  • Piața liberă nu e chiar atât de liberă și competitivă atât timp cât unii au resursele necesare pentru a se dezvolta personal iar alții nu. De aceea un sistem de genul celui de mai sus ar putea fi bun în educația publică (nu sunt specialist, dar e o idee care a fost explorată deja și aparent funcționează).
  • Poate că secretul unei societăți funcționale nu e competiția între indivizi ci colaborarea și cooperarea, așa cum susținea chiar și Adam Smith, cel care e citat atât de des de fanii ”pieței libere” și a competiției

Competiția ca soluția la orice

Mi-ar plăcea ca românii să ia o pauză de la fetișul acesta al ”pieței libere” și competiției, care e soluția pentru orice problemă.

  • ”Vreți servicii educaționale mai bune? E nevoie de mai multă competiție! Avem nevoie de școli private!” zic unii. Eu aș zice să ne concentrăm pe a face sistemul de stat mai bun și a oferi tuturor șansa unei educații bune.
  • Vreți servicii medicale mai bune? E nevoie de mai mai multă competiție! Avem nevoide de spitale private!” zic unii. Ce ar fi dacă am lua măsuri împotriva celor care de ani de zile sifonează bani din sistemul public? Cooperare, îmbunătățire, nu competiție

Efectiv pentru orice problemă a societății românești avem o clasă politică de dreapta care vrea privatizare și competiție. Uneori asta e o soluție, dar sunt sectoare de activitate unde competiția nu va rezolva nimic.

Cooperare, nu competiție!




Presa de calitate se finanțează singură

New York Times a reușit să adune 5 milioane de abonați digitali în Statele Unite (sursă):

New York Times reported that in 2019 it added more than 1 million net digital subscriptions and doubled its annual digital revenue a year ahead of schedule.

The parent of the New York Times said that last year digital revenue exceeded $800 million. In 2015, the figure was half that amount and New York Times had determined to double it by year-end 2020, the company said in a statement.

5 milioane de abonați raportat la o populație totală de aproximativ 329 milioane de oameni nu e mult. Dar nici nu e puțin și cu siguranță e loc destul de creștere.

Agitația politică creată de Trump cu siguranță îi ajută să vândă abonamente. În același timp însă modelul lor de business bazat pe un număr redus de articole gratuite, iar restul cu plată pare să funcționeze.

Așadar există viață în afara articolelor clickbait, în afara Facebook și în afara Google. Se poate trăi dintr-un model de business foarte plictisitor în care cititorii plătesc pentru a citi știrile.

New York Times e un brand puternic, unul din cele mai cunoscute ziare la nivel internațional. Dar în același timp e și un loc în care oamenii încă fac presă serioasă, din aia ”quality”, dar pe bune. Iar banii ăia nu se fac luând pe Gigel de pe băncile facultății și spunându-i să traducă articole.

New York Times îl plătește de ani de zile pe Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, pentru a scrie opinii pentru ei.

Ce avem în România?

Între timp, în România ZF are titluri de genul ăsta, G4Media scrie despre mustața lui Dragnea și scrie articole după memeuri.

Adevărul nu citează sursele (doar fraierii citează), Ziare.com scria la un moment dat despre chiștoacele și undițele lui Dragnea, iar proaspăt înscrisul în USR, Moise Guran, discuta foarte serios dacă ar trebui lăsați copiii afară pe frig să facă oameni de zăpadă.

Ca să nu vorbesc despre fake news, de genul celui de la Digi24 (aici ) sau ZF (aici și aici), Profit.ro, aiureli statistice de la Profit.ro și Europa FM și așa mai departe.

Știu:

  • presa românească e unică, nu merge modelul american la noi, decât la orice altceva copiem de la ei. Dar presa nu putem să o copiem.
  • românul nu e obișnuit să plătească pentru știri (îmi aduc aminte cum navigau românii pe internet în 1992, citind presa gratuită virtual)
  • românul nu are bani de dat pe presă – românul dă bani pe o grămadă de căcaturi, dar știți voi sigur că nu și pe presă

E dacă vreți un cerc vicios: presa românească e atât de proastă încât nu merită bani. Și pentru că nimeni nu dă bani, presa rămâne la o calitate îndoielnică. Mă certam la un moment dat pe facebook cu un ziarist din presa economică și omul îmi spunea că românul trebuie să plătească pentru știri, dar el nu considera că are datoria să livreze calitate. Am rămas uimit de atitudinea lui, efectiv nu își dădea seama că e parte din problemă.

Ce e de învățat de la New York Times?

Exemplul New York Times ne spune că poți face bani din presă, că te poți finanța din abonamente vândute cititorilor. Dar pentru asta ai nevoie de conținut! Iar acel conținut nu vine de la oameni de pe băncile facultății. Krugman a trebuit să ia Nobelul pentru economie ca să aibă un editorial în New York Times.

Și poate ar trebui să bage lumea la cap treaba asta: presei i se aplică regulile pieței din păcate! Ai nevoie de bani pentru a face bani.

Un jurnalist bun are nevoie de timp pentru documentare. În timpul ăla însă trebuie să mănânce, să plătească rate la bancă și să trăiască. Dă-i bani să facă asta și s-ar putea să îți scrie niște articole bune. Care vor convinge niște oameni să te plătească abonamentul.

Poate ar trebui să fetișizăm mai puțin presa și să ne imaginăm că e ceva măreț și înălțător. În loc de asta să ne gândim la presă ca la orice alt sector de activitate: plătești bine, ai oameni buni, care generează venituri. Adopți un model low cost, te alegi cu calitate proastă și venituri mici.




Oamenii nu inteleg listele de carti recomandate

Nu știu cum e pe la voi, dar în ultimele zile mai toată lumea prin social media vorbește despre cele mai bune cărți pe care le-au citit în 2019. Se fac liste peste liste, se schimbă recomandări mai ceva cum schimbă gospodinele rețete și se fac aprecieri cu privire la importanța autorului X sau a cărții Y.

Eu mă bucur să aud că oamenii citesc și schimbă păreri despre cărțile citite, dar încep să am impresia că mare parte din discuțiile astea sunt ”artă de dragul artei”.

Voi câte cărți citiți pe an?

Asta ar fi una dintre chestiile care mă roade zilele astea. Pentru că văd liste lungi de cărți, cu oameni care vin cu ”top 10 cărți citite” în 2019. Eu când aud asta mă gândesc că respectivele persoane ar fi citit mai mult de 10 cărți în cursul anului din care au trebuit să aleagă ”doar” 10.

Acum nu știu de alții, dar cărțile pe care le-am citit eu anul acesta nu au avut sub 300 de pagini. Ceea ce mă face să mă întreb când au timp oamenii ăștia să citească atât și să le și rămână niște idei în cap. Eu încerc să citesc 20-30 de pagini pe zi, măcar în 4 din 7 zile ale săptămânii, dar chiar și așa îmi e greu să mă concentrez după 8-9 ore de muncă.

Și vă rog să mă credeți că nu am văzut multă beletristică prin listele alea ci multe chestii care chiar necesită să îți pui neuronii la muncă. 

Alternativa ar fi ca oamenii pe care îi văd eu să fi citit cărți mai mici ca dimensiuni, dar atunci când am căutat câteva din acele titluri mi-au apărut cărți mari.

Evident, excludem din discuție oamenii care citesc chestii pentru că aia le e meseria: jurnaliști, politicieni, cercetători care citesc din domeniul lor șamd.

Îmi vine greu să cred că poate cineva să aibă o slujbă de 8 ore pe zi și apoi să treacă prin 2-3 cărți pe lună și să rămână cu ceva în cap.

Unde e recenzia?

O altă chestie dubioasă e că oamenii care postează liste nu prea postează recenzii ale cărților respective atunci când le citesc. Pur și simplu, la final de an ne anunță că au citit j-de cărți, dar cu foarte puțin context referitor la care e treaba cu acele cărți.

Adică ok, ai citit astea 10 cărți, dar care e subiectul? ce ți-a plăcut / displăcut la ele? Poate părea banal, dar ce sens are să postezi o listă seacă de titluri și nume de oameni și să spui că alea sunt cărțile recomandate? În afară de vanitate există și altă motivație?

Dacă ai vrea să ajuți pe cineva să aleagă un titlu ai scrie măcar câteva impresii despre fiecare.

Îmi aduc aminte că am citit la un moment dat o recenzie a cărții Factfulness de Hans Rosling pe blogul lui Bill Gates. Am văzut apoi Factfulness în lista de cărți recomandate a lui Barack Obama pe anul 2018. Factfulness e o carte excelentă, motiv pentru care i-am făcut și eu o recenzie, dar cu siguranță nu aș fi bagat-o în seamă doar pentru că era în lista lui Barack Obama. Citind însă recenzia lui Bill Gates mi-am dat seama că e genul de carte pe care aș vrea să o citesc.

La rândul meu mă bazez pe aceste recenzii înainte de a cumpăra o carte în 8/10 cazuri cred. Îmi vine greu să cred că sunt oameni care vor citi o carte orbește doar pentru că e într-o listă. Dar în fine, ce știu eu…

Listele de cărți sunt o chestie personală

Dar tot ce e mai sus pălește în fața unui alt obicei teribil de enervant: 

În cazul în care nu ați prins ideea, cea mai obositoare chestie când vine vorba de liste de lecturi e să dai de cineva nemulțumit de lista altcuiva. 

O listă de lecturi / cărți recomandate e o chestie personală. Ai citit cărțile X, Y și Z și vrei să îi convingi și pe alții să le citească sau vrei să începi o discuție pentru a afla ce mai citesc și alții. Mi se pare complet aiurea ca o altă persoană să vină și să îți reproșeze că ai citit cartea X sau că ai citit doar din domeniul nu știu care.

E o chestie știută că oamenii își aleg cărțile pe care le citesc în funcție de propria personalitate, dar și cărțile citite ne schimbă personalitatea. Tocmai de aceea ne plac recomandările de cărți ale altor oameni: sunt personale, vrem să aflăm ce citește Barack Obama, președinte al SUA de 2 ori. Dacă am vrea să aflăm ce s-a vândut mai bine am citi direct listele cu cele mai vândute cărți din SUA sau Anglia și așa mai departe. Fix personalitatea omului care a făcut lista e ceea ce ne face curioși.

Asta ca să nu mai spun că în exemplul de mai sus avem un om care a terminat medicina (Vlad Mixich) care îi reproșează unui fost președinte democrat (stânga americană) că citește și recomandă prea multe cărți de stânga. Adică, mi se pare doar mie sau sună cam ridicol reproșul?

Eu aș fi dus demersul lui Mixich mai departe și i-aș fi scris pe twitter sau facebook lui Obama:

”Zău așa băi Barack, numai căcaturi din astea de stânga alt cis non-hetero normativă citești? Nu o să ajungi nicăieri în viață bă băiatule dacă bagi numai din astea. Ia de aici lista lui Bill Gates, miliardar care a făcut bani din piața liberă și bagă la cap, poate se leagă ceva și de tine”

Dacă aveți curiozutatea de a vă uita pe lista lui Obama o să vedeți că nu prea conține cărți de stânga. Și are destul de mulți autori din afara SUA. Ba chiar abordează teme foarte diferite. Dacă nu mă credeți puteți citi lista sau pe pagina lui Obama de Twitter.

Recomandările mele

Dacă citiți blogul de suficient de mult timp știți că postez și recenzii ale unor cărți citite. Din păcate nu reușesc să fac asta pentru toate cărțile care îmi trec pe sub ochi. Ba chiar am avut un final de an atât de agitat încât nu am mai postat de mult o recenzie și s-au cam adunat cărțile despre care vreau să vă povestesc. 

În fine, dacă aveți nevoie de recomandări de citit aruncați un ochi pe lista de Recenzii. În ianuarie și februarie 2020 mi-am propus să postez 3-4 recenzii ale unor cărți citite pe parcursul lui 2019. Între timp, vă recomand să aruncați un ochi pe lista lui Obama, pe lista lui Gates (el postează pe anotimpuri). Și The Guardian publică astfel de liste realizate de diverse personalități britanice

E internetul plin de personalități cu recomandari sau liste de la diverse ziare sau publicații online. Timp și bani să aveți!




No comment: Să mai stea oamenii într-o singură cameră.

Nicolae Ceaușescu: „Au contoar toți consumatorii. Dacă blocul își depășește consumul, închidem gazele la tot blocul. Comitetul de bloc trebuie să ia măsuri pentru asigurarea rațională a consumului”.

Constantin Olteanu: „Cum este în prezent și la întreprinderi: se dau amenzi mici pentru depășirea consumului, care sunt convenabile. Plătește amenda pentru că a depășit. Trebuie să oprim gazele, dacă au depășit consumul”.

Nicolae Ceaușescu: „Vom merge la majorarea cu 500% a prețului, nu pe procente mici. În rest, vom merge până la scoaterea din muncă a celor care depășesc consumul. Dar la populație, oprim pur și simplu, atât energia electrică cât și gazele.

Pentru că aveți consumul foarte mare. Trebuie să asigurăm în primul rând producția. Blocurile sunt pline de lumină. Să mai stea oamenii într-o singură cameră. Trebuie discutat cu oamenii…”.

Sursă: Mihai Burcea (merită un follow).




No Comment: 2 minute maxim!

Sursă alternativă (tweetul nu mai există)




Ce nu s-a văzut la votul Diasporei

[Guest post]

În mai 2019 eram unul din miile de români care nu au putut să voteze la alegeri. 9 ore de stat în picioare, bătuți de vântul rece de pe coasta de sud a Angliei, am așteptat să votăm. Unii au fost norocoși, alții nu.

Eu m-am numărat printre cei care au plecat acasă, frustrată și dezamăgită că mi-am pierdut o zi întreagă la coadă, niște ore pe tren și vreo 40 de lire bani de drum, fără să apuc să pun mâna pe ștampila de vot.

Am scris atunci un articol plin de patos despre neajunsul de a mă fi născut într-o țară care nu vrea în ruptul capului să își lase cetățenii din Diaspora să voteze.

Diaspora, sau ”ăștia” cum ne numea doamna Dăncilă, am început atunci să cerem mai multe secții de votare, vot prin corespondență și în general să ni se permită să ne exercităm un drept constituțional.

Presiunea pusă de oamenii nemulțumiți a făcut ca lucrurile să se miște și legislația necesară pentru ca votul din Diaspora să se desfășoare în condiții (ceva mai) normale să fie adoptată în cele din urmă. O legislație făcută pe genunchi, cu multe neajunsuri, așa cum urma să aflu, dar care totuși permitea votul în Diaspora pe parcursul a trei zile și posibilitatea de a vota prin corespondență.

Nici cele 9 ore de stat la coadă la europarlamentare nu au fost totuși în zadar. Prieteniile legate în acea zi mohorâtă la secția din Portsmouth și dorința de a face ceva pentru ceilalți români din sudul Angliei m-au făcut să vreau să mă implic în înființarea unei noi secții de votare. Și totuși, nefiind afiliată politic, m-am întrebat: de unde să încep?

Cum se deschide o secție de vot în Diaspora?

Am încercat să iau legătura cu partidele politice care aveau interes în a lua voturi în Diaspora. Singura persoană care m-a contactat a fost Delia Manea, reprezentantă USR în zonă. Alături de ea și alți 13 voluntari, fiecare cu experiență în arta statului la coadă pentru a vota, am început demersurile pentru o secție în Brighton. Așa că o mână de voluntari a trebuit să ducă muncă de convingere cu românii împrăștiați prin zona Sussex, pentru ca aceștia să se înscrie pentru a vota. În lipsa unui număr minim de persoane înscrise în regiune, secția nu își putea justifica existența în ochii Autorității Electorale Permanente și a Ambasadei. Nu a fost ușor, dar românii au vrut să voteze așa că, în cele din urmă, s-a ajuns la un număr suficient de mare de înscrieri astfel încât să fie aprobată deschiderea secției.

A urmat un lung șir de emailuri și telefoane date către administrația locală din Brighton. De ce? Ei bine pentru că urnele și cabinele de vot nu au fost furnizate de Ambasadă sau de Ministerul Afacerilor Externe din România. Ele au fost oferite de către oamenii din Brighton care organizează alegeri locale. Și bineînțeles că tot voluntarii s-au ocupat și de partea logistică, adică transportul lor.

Ei bine, cu această ocazie am aflat și cât de greu e să găsești o locație pentru o secție de votare care să îndeplinească criteriile impuse de legislația românească. De exemplu încăperea trebuia să fie de minim 50mp, să aibă conexiune la internet, cel puțin două toalete funcționale, rampă de acces pentru persoane cu dizabilități.

Am trimis zeci de e-mailuri către centre comunitare, școli și biserici pentru a verifica disponibilitatea lor și a vedea în ce măsură spațiile lor respectă aceste cerințe.

Oamenii au fost prompți și foarte politicoși (deh, englezi) iar răspunsurile au venit de regulă repede. Chiar și cei care nu ne-au putut oferi un răspuns pozitiv au încercat să ne ajute sugerând locații alternative de care știau.

Toate lucrurile acestea s-au petrecut pe repede înainte pentru că timpul alocat organizării a fost foarte scurt. Și totuși, cu multe eforturi și ceva noroc…Am reusit! Aveam secție de votare în Brighton în sfârșit! O victorie mică pentru noi, o victorie mai mare pentru românii din zonă!

Odată cu înființarea secției s-a constituit și comisia electorală cu membri delegați din partea a trei partide politice și restul am fost delegați din partea MAE, neafiliați politic. Ca o paranteză, am beneficiat de un curs de pregătire tehnică pentru membri operatori de tabletă, organizat într-un mod foarte profesionist de către personalul de la Serviciul de Telecomunicații Speciale. E o dovadă, dacă vreți, că există profesionalism în instițuțiile publice românești.

 

Cine au fost voluntarii?

Pentru că până acum am discutat doar la telefon și pe rețele sociale, am hotărat să sărbătorim momentul la un pahar de vorbă sa ne cunoaștem în persoană și să planificăm mai bine ce avea să facă fiecare. Și am cunoscut niște oameni faini cu povești interesante, de la studenți la automatică și calculatoare, psihologi, până la asistenți sociali și designeri de produs. Oameni fără de care sunt convinsă că existența secției nu ar fi fost posibilă și cu care mi-aș dori să păstrez legătura și pe mai departe.

Cealaltă Românie

Când am început să scriu despre alegeri nu aveam de gând să vorbesc despre secții de votare și proceduri, ci despre oameni. Mai exact, despre oamenii care și-au luat inima în dinți, s-au rupt de ai lor, de părinți, de copii, oameni care după frământări multe și gânduri negre au luat-o din loc. Și totuși ei nu au plecat niciodată complet din România. O jumătate de inimă e rămasă acasă, între prieteni, lângă familie, în locurile în care au copilărit.

Sunt oameni care spun că Diaspora nu ar trebui să voteze, pentru că sunt rupți de realitatea României. Alții spun că Diaspora votează dintr-un sentiment de vinovăție, pentru că ar fi abandonat țara fără să ducă lupta până la capăt. Mie îmi place să cred că românii din Diaspora votează cu gândul la oamenii care au rămas în țară, având în grijă jumătatea lor de inimă uitată acolo.

Și s-au perindat pe la noi pe la secție Oameni și Oameni.

Au fost mulți români care au venit de la zeci de kilometri distanță: Worthing, Eastbourne, Hastings, Ukfield, Tunbridge Wells sau Londra, ajunși aici cu speranța de a nu mai sta la coadă nouă ore ca la alegerile anterioare.

Și au venit încă de la primele ore ale dimineții, înainte de ora 7.00, am avut surpriza să găsim români la intrarea în secție, veniți de la muncă după tura de noapte, care voiau să fie siguri că ajung să voteze. Erau oameni cu mâini muncite, în salopete pătate de var, cu ochii mici după o noapte albă de muncă.

Pe parcursul zilei au venit să voteze români pe motociclete de livrare, între două comenzi sau curse. Am comandat o pizza la prânz și domnul care a venit să livreze pizza a profitat de ocazie la rândul-i pentru a vota. Nu pot să nu le mulțumesc frumos și doamnelor care ne-au adus bomboane. Am avut chiar și un tort făcut pentru noi de doamna Alina din Willingdon.

Aceste gesturi și mulțumirile sincere venite de la oameni au fost mai bune pentru alungarea somnului și a oboselii decât cafeaua.

Dar poate că nu vă plac sentimentalismele, poate vă plac cifrele:

  • Aproape 70% din cei care au votat la noi aveau între 18 și 34 de ani. Dacă vă întrebați de ce nu votează tineretul în România…ei bine, e pentru că el votează în afara țării. Mulți dintre ei au plecat din România imediat după terminarea liceului pentru că facultatea era timp pierdut pe banii lor iar în regiunea din care proveneau pur și simplu nu existau suficiente oportunități de angajare.
  • Din vorbă în vorbă mi-am dat seama că aproape 2/3 din cei care au venit să voteze provin din regiunea Moldovei și Bucovinei, chestie care m-a durut. Am crescut în Roman și știu cât de puține sunt locurile de muncă în zonă și cât de prost plătite. Iașiul, capitală de secole a Moldovei a rămas în mintea mea doar un centru universitar și cam atât. Enorm de mulți absolvenți de facultate sau liceeni pleacă din acea parte a țării spre Transilvania sau București pentru a-și găsi un loc de muncă.
  • Așa cum bine vedeți, numărul de bărbați veniți la vot e mai mare decât cel al femeilor. Bănuiesc că asta se datorează faptului că sectorul de construcții din zonă e în plin avânt.

Concluzii

Nu am concluzii cât am întrebări: de ce pleacă românii din țară, dar vin totuși în numere mari să voteze? Cine sunt acești oameni care pleacă? Ce i-a împins să se arunce în necunoscut? Ce poate face România pentru a dovedi cetățenilor ei că mai merită o șansă?




Cum schimbă stimulii comportamentul nostru și economia

Mi-am cumpărat recent o carte despre cum poate fi influențat comportamentul uman de stimuli a căror existență nici nu o bănuim. Momentan cartea stă în bibliotecă până termin ce citesc acum. Imediat ce am cumpărat cartea însă mi-au sărit în ochi două știri care ilustrează perfect tema asta.

Când ceva e ușor, consumăm mai mult

Uber e o aplicație de taximetrie despre care mai mult ca sigur știți. În principiu, Uber te ajută să comanzi o mașină care să te ducă din punctul A în punctul B, fără să mai suni după un taxi, fără să te duci până în stația de taxi sau să încerci să prinzi unul de pe stradă. Uber a fost cam prima aplicație care face asta și care a ajuns la un număr suficient de mare de șoferi încât să fie viabilă.

Înainte de Uber lumea mergea în oraș, bea și apoi lua un taxi acasă. După ce a apărut Uber lumea merge în oraș, bea și cheamă un taxi prin Uber. Lucrurile nu par a se fi schimbat prea mult, altfel decât prin faptul că poți chema pe cineva să te ducă acasă mai ușor. Aplicația te scutește de alea 15 – 30 de minute de căutat cursă.

Și cu toate astea, conform unui articol din The Economist, cam în toate orașele din SUA unde funcționează aplicația asta, a crescut și consumul de alcool.

The Economist zice că efectul se datorează faptului că oamenii știu că vor găsi un taxi, prin urmare vor sta mai mult în oraș. Eu cred că e un pic mai mult de atât:

  • aplicația e atât de simplu de folosit încât poți să te faci praf, dar în 3 click-uri tot comanzi. Ca să poți da o comandă telefonică sau să iei unul de pe stradă trebuie să fi cât de cât coerent.
  • șoferii UBER nu prea pot spune nu. Practic, dacă te refuză (au dreptul) pierd banii, sunt penalizați de algoritmul UBER și poate primesc și 1 stea, ceea ce le strică rating-ul.
  • Plata nu se face cash sau card (fizic) ci direct prin aplicație. Șansele de a lua țeapă de la șofer cu banii sunt mai mici, chestie care e foarte ușor de făcut când ești băut.

Aplicațiile de chemat taxiuri de tip Uber au făcut lucrurile atât de ușoare încât poți bea încă 2-3 beri și tot ajungi acasă bine. În trecut ar fi trebuit să te oprești la un punct în care încă erai coerent.

Chestia asta ne spune că atunci când ceva devine mai ușor de făcut, avem tendința de a împinge lucrurile până la extrem.

”E mai ușor să comand un taxi? Asta înseamnă că pot să mai bag încă 1-3 beri și tot să ajung acasă”

Pentru magazine sau oamenii din vânzări faptul că anumite decizii vă pot împinge spre a consuma mai mult e un lucru important. Iar comportamentul acesta se tot studiază de ceva vreme, făcând parte din ramura economiei numită ”behavioral economics”.

Behavioral economics ajută companii ca Uber sau Lyft să facă mizerii din astea de exemplu:

Dar creșterea consumului ca urmare a faptului că un serviciu e mai ușor de accesat e ceva foarte des răspândit în economia digitală. Netflix, de exemplu, face de exemplu experiența uitatului la TV atât de ușoară încât te trezești privind 3-4 episoade deodată, în loc de unul singur (binge watching).

Marile lanțuri de magazine știu spre exemplu că dacă vă pun anumite tipuri de produse în raza vizuală sunt șanse mari să le cumpărați. Acelea sunt de regulă produsele care au cea mai bună marjă de profit pentru magazin.

Unele lucruri nu ar trebui să fie gratuite

Societatea modernă are o problemă cu plasticul de unică folosință, de la sticle de plastic până la pungi. Dac Problema cu pungile de plastic era așa: pungile mici erau oferite gratuit de către magazine. Așa că lumea nu se prea deranja să se care cu pungi pentru că…erau moca. Ăsta e motivul pentru care românii au faimoasa ”pungă cu pungi” acasă de exemplu.

Dar tot acel plastic e nasol pentru natură și pentru oameni. Așa că la un moment dat au început să apară taxele pe pungi de unică folosință și interdicția de a le oferi gratuit.

O pungă mică de unică folosință e ieftină (sub un leu), motiv pentru care nu ar  trebui să reprezinte o problemă, nici măcar pentru cei mai săraci. Așa că multă lume a spus că introducerea unei ”taxe” sau a unui preț nu va funcționa. Iată ce s-a întâmplat în Marea Britanie (ICAEW):

Sales of plastic bags in England’s largest supermarkets have fallen by 90% in the four years since the government introduced a 5p levy

England’s seven largest supermarkets sold 490 million fewer single-use plastic bags in 2018/19 than the year before – a drop of almost half, the department for environment, food and rural affairs (DEFRA) has revealed.

In 2014, more than 7.5 billion bags were sold per year. Five years on, just 1.1 billion were sold.

Așadar a avut loc o scădere de 90% a numărului de pungi de plastic vândute. Și asta după ce a fost introdusă o taxă de 5 pence (30 de bani).

Aparent mintea umană funcționează foarte diferit atunci când știe că un lucru e gratis. Practic nu prea ne pasă de chestiile gratuite și abuzăm de ele. Un preț, cât de mic, reduce masiv risipa și schimbă complet comportamentul uman.

Alegeri aparent mărunte la nivel individual pot schimba fundamental o economie. Gândiți-vă la pungile alea care zac peste tot: tot ce a trebuit britanicii ca să reducă masiv numărul lor era să pună o taxă minusculă.

Mintea umană percepe lucrurile gratuite ca pe ceva de care poate abuza:

”E gratis, dăo dracu, o arunc și iau alta!”

Sau

”E gratis, de ce să mă obosesc să mă car cu ea de acasă?”

Când plătim ceva în schimb, brusc acel lucru trebuie observat cu atenție, pentru că prețul acela, oricât de mic, scade din resursele pe care le avem.

Astfel că, anumite lucruri pur și simplu nu ar trebui să fie gratuite! Iată cum scapi masiv de problema poluării cu plastic!