No comment: Testarea pentru cancer la sân în România




No comment: Ce fac românii altor români pentru bani

Managerul Spitalului de Psihiatrie și Neurologie Brașov, Nicușor Bîgiu, a declarat, pentru Mediafax, că a dispus o comisie de analiză după ce a primit informații că la Secţia de Psihiatrie de la Vulcan zeci de pacienţi cronici ar fi fost folosiţi drept cobai într-un studiu de testare a unor medicamente.

„Am avut această informație și am dispus o comisie de analiză, care însă s-a blocat. Conducătorul studiului clinic a refuzat să dea lista pacienților incluși în studiu și consimțământul. Am avut informație că în anul 2005, la secția Vulcan, a fost desfășurat un studiu de testare a medicamentelor. Sunt 20, 30 de pacienți. Conducătorul studiului este un medic din cadrul spitalului”, a declarat Nicușor Bîgiu.

Sursă: Hotnews




Ar trebui să avem taxe pe băuturile cu zahăr?

Probabil ați auzit deja că Guvernul vrea să introducă taxe pe băuturile cu zahăr. Dacă nu ați auzit de chestia asta până acum, atunci ei bine, varianta pe scurt e cam așa:

Ce vrea legea?

Legea ar vrea să taxeze băuturile în felul următor (sursă):

Băuturi răcoritoare cu conținut ridicat de zaharuri libere al căror conținut de zaharuri este între 5-8 g zaharuri/100 ml produs vor avea 0,8 lei pe litru, iar cele peste 8 grame zaharuri – 1 leu/litru.
Altfel spus, băuturile gen Coca Cola, Pepsi, Sprite, Fanta și așa mai departe vor fi taxate suplimentar. Cu cât? Păi cola normală are 10,6 grame / 100 ml, ceea ce trimite băutura în categoria care se taxează cu 1 leu / litru. Așadar o sticlă de jumătate de litru de cola ar trebui să se scumpească cu 50 de bani. O sticlă de 2 litrii cu 2 lei.
Din punct de vedere tehnic, taxa asta e similară cu acciza plătită pentru alcool, tutun sau alte chestii similare.
Ca multe alte lucruri românești însă și taxa asta a fost aruncată în discuție fără nici un fel de studiu de fezabilitate sau explicații vis-a-vis de felul în care va afecta piața și consumatorii. Iată ce zice de exemplu nota de fundamentare a propunerii:

În Uniunea Europeană, 52% din populația adultă este în prezent supraponderală, iar din această proporție 17% suferă de obezitate. Epidemia de obezitate constituie o povară imensă asupra sistemelor de sănătate, obezitatea reprezentând, în prezent, unul din principalii factori responsabili de morbiditate la nivel mondial.

Ce treabă are obezitatea din UE cu taxa pe băuturi cu zahăr românești? Cât e ponderea populației supraponderală în România? Cât e cea a persoanelor obeze? Cât de greu era să întrebi la Ministerul Sănătății care sunt cifrele pentru România? Aaa…a fost făcută pe genunchi propunerea și nu au găsit informația pe prima pagină a google?

De asemenea, se relevă cifre îngrijorătoare şi în cazul obezităţii infantile, cu repercursiuni importante asupra sănătăţii viitorului adult.

Care sunt cifrele alea? E o taxă pe băuturi românești, vreau să văd cifrele pentru România!

Planul de Acţiune pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor netransmisibile al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată faptul că supraponderea şi obezitatea la copii şi tineri înregistrează un trend ascendent.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recunoaşte contribuţia alimentelor cu exces de ingrediente dăunatoare în etiopatogenia bolilor cronice netransmisibile, inclusiv a obezităţii şi a bolilor cardiovasculare. În aria largă a măsurilor care au ca scop modificarea consumului de alimente nesănătoase există si posibilitatea suprataxării unor produse care conțin un nivel exagerat din nutrienți considerați dăunatori (zahăr, sare, grăsimi saturate).

Această măsură descurajează consumul de alimente nesănatoase și aduce venituri care pot fi investite în educație și sănătate.

Da…doar că sistemul de bugetare românesc funcționează pe principiul găleții: majoritatea veniturilor din impozite și taxe au ca destinație bugetul de stat. De acolo Guvernul împarte sume după cum consideră necesar. Așa că, exceptând cazul în care se dă derogare specială, banii din taxa asta vor merge în găleată cu restul taxelor și impozitelor, nu la educație și sănătate.

În ceea ce priveşte alimentele cu adaos mare de zaharuri, produsele incriminate a avea un impact mai mare asupra sănătăţii sunt produsele lichide, precum băuturile răcoritoare îndulcite cu zahăr, deoarece consumatorul nu are imaginea concretă a cantităţii de calorii ingerate, spre deosebire de produsele zaharoase solide asupra cărora percepţia calorică este bine cunoscută. În plus, caloriile lichide nu au proprietăți puternice de saţietate şi nu suprimă foamea, astfel că ele sunt consumate în cantităţi mult mai mari, aportul caloric fiind în ansamblu mai mare, cu impact important asupra sănătăţii consumatorilor.

Cât consumă românul tipic în materie de zahăr? Cât vine din băuturi și cât din mâncare și dulciuri? E o categorie de vârstă mai predispusă la consumul de astfel de băuturi decât altele?

În acest sens, se impune adoptarea unor măsuri în vederea combaterii consumului de băuturi răcoritoare cu conținut ridicat de zaharuri libere, prin introducerea acestora în sfera produselor supuse accizelor nearmonizate.

Clar ca lumina zilei! Doar că nu e. Știți de ce nu a pus Guvernul cifrele pentru România în nota de fundamentare? Pentru că la capitolul obezitate România are cel mai mic nr. de adulți obezi din UE. Nu glumesc, cele mai recente date sunt din 2014 și arată așa:

Femei (obezitatea e marcată cu linia albastră):

Și bărbați (obezitatea marcată cu linia albastră):

Nu suntem țara cu cei mai slabi oameni, dar avem țara cu cei mai puțini oameni obezi. Iată și distribuția pe grupe de vârstă:

 

Datele și graficele sunt din 2014 și au drept sursă Eurostat. În 2019 se vor culege iarăși date, articolul urmând să fie actualizat în 2020.

Eu am reușit să găsesc informația asta în vreo 2 minute pe google. Ministerul Sănătății probabil are date ceva mai recente, dar na…atât s-a putut la MF.

Ce e de remarcat aici însă: ponderea persoanelor supraponderale crește odată cu vârsta. În România chestia asta arată așa:

  • Vârstă: 18 – 24 ani → 21,8%
  • Vârstă: 25 – 34 ani → 38,6%
  • Vârstă: 35 – 44 ani → 54,4%
  • Vârstă: 45 – 64 ani → 69,3%
  • Vârstă: 65 – 74 ani → 71,2%

Acum întrebarea e: cine bea sucuri cu zahăr? Cei cu vârstă între 35 – 74 de ani, unde procentul persoanelor supraponderale sare de 50%? La categoria 18 – 24 ani se pare că procentul e cel mai mic. Îmi pare rău că nu am reușit să găsesc cifrele pentru categoria până în 18 ani. Poate în cazul lor procentul e mare. Dacă e să ne bazăm strict pe cifrele UE atunci nu sucurile par problema, decât dacă admitem faptul că oamenii între 65 – 74 ani beau multă cola.

Acum că ne-am dumirit cât de mult îi pasă Guvernului de consumatori, haideți să ne punem niște întrebări existențiale și, acolo unde se poate, poate găsim și răspunsurile.

Cum se vor comporta consumatorii de băuturi cu zahăr

O primă mare problemă a taxelor pe zahăr e faptul că lumea presupune că se vor comporta la fel ca accizele la tutun. Chiar și guvernul român a băgat taxa asta în aceeași categorie (dacă citiți proiectul de lege puteți vedea că sunt băgate la accize nearmonizate).

De ce spun că asta ar fi o problemă?

Gândiți-vă la următoarea situație:

Crește taxa pe tutun așa că și țigările devin mai scumpe. Ai de ales însă? Adică, în afară de țigări, îți poți lua tutun sau nicotină din altă parte? Atunci când au fost introduse accizele, nu exista alternativă la nicotina din tutun. Vreai nicotină, plăteai mai mult pentru țigări. Alternativa era să te lași.

Haideți să ne gândim acum la zahăr: Se scumpește sucul, dar tu vrei ceva dulce. De unde iei zahăr? Ai alternative? E ca la tutun? Nu, nu e. Poți să îți iei un baton de ciocolată sau o prăjitură sau biscuiți dulci și așa mai departe. Există foarte multe alternative pentru oamenii care vor zahăr. Nu același lucru e valabil pentru tutun.

Chestia asta se numește substituție și oriunde substituția are loc în număr mare taxa nu va fi eficientă.

Dacă acei consumatori care înainte cumpărau sucuri cu conținut ridicat de zahăr renunță și se apucă să cumpere apă minerală, atunci e bine. Dar dacă își cumpără o sticlă de apă și un baton de ciocolată? Mai e ok? Nu știm.

Ce tind să facă consumatorii românii? Există vreun studiu care să ne spună? Care e obiceiul de consum al românului tipic? Nu știm, dar vom introduce o taxă oricum.

Sunt toți consumatorii la fel?

O altă problemă e dacă nu cumva avem consumatori dependenți de băuturi cu zahăr dispuși să plătească oricât. În cazul alcoolului, conform IFS, taxarea suplimentară duce la rezultate diferite:

  • cei care consumă puțin alcool (sub 8 unități britanice) renunță mai repede la alcool
  • cei care consumă mult alcool (peste 40 de unități britanice) renunță mai greu spre deloc la alcool,

Ce facem în cazul? Taxa nu face altceva decât să aducă bani la buget, dar nu îmbunătățește situația celor dependenți aparent. Mai mult, conform BBC, se pare că 5% dintre cei care consumă mult alcool în Marea Britanie cumpără aceeași cantitate de băutură precum 80% dintre cei care consumă puțin alcool (tot cu referință la unitățile de mai sus).

În cazul dependenților de alcool (consumatori mari) se pare că taxarea nu funcționează. E valabil oare și pentru consumatorii de băuturi cu zahăr? Există băutori avizi de astfel de băuturi, oameni care ar plăti oricât?

Guvernul Britanic spune că principalii băutori de sucuri cu zahăr sunt adolescenții. Iar rata obezității în rândul lor e suficient de mare încât să îi facă pe britanici să se gândească la taxa asta ca la o soluție.

E valabil și în România? Cât consumă un adolescent în materie de băuturi cu conținut ridicat de zahăr? Avem și alte categorii care consumă mult din astfel de băuturi în afară de adolescenți?

Guvernul introduce o taxă, dar nu știe clar cine îi va plăti acele taxe și cum se vor comporta acești consumatori după introducerea taxei. Se vor apuca adolescenții de băut apă? Sucuri naturale? Apă cu baton de ciocolată? Altceva?

Cum vor reacționa producătorii?

Asta e o altă problemă spinoasă pentru că vorbim despre Coca Cola și Pepsi, două din cele mai mari business-uri din lume.

Odată cu anunțul că se dorește introducerea unei taxe pe băuturile cu conținut ridicat de zahăr, în Marea Britanie producătorii au început să împingă pe piață variantele ”diet” și ”zero”, acolo unde zahărul e înlocuit cu aspartam sau alte substanțe.

Zahărul în exces duce la diabet, asta știm cu toții, dar consumul în exces de aspartam sau alte substanțe îndulcitoare e ok? Prin introducerea taxei influențăm alegerile consumatorilor, dar le influențăm în bine? Nu sunt chimist, medic sau specialist așa că nu știu ce efect are aspartamul sau alt îndulcitor asupra corpului. Dar dacă aș fi legiuitor aș vrea să știu asta înainte de a împinge consumatorii în direcția respectivă.

O altă consecință a introducerii taxei e reducerea conținutului de zahăr sub limita de taxare. Chestia asta nu se întâmplă la Cola sau Pepsi ci la celalalte sucuri cu zahăr din oferta firmelor (ex: Fanta, Mirinda etc.).

Practic vorbim de o modificare a formulei băuturii pentru a duce băuturi sub limita de taxare.

E ok așa? Acele limite de zahăr sunt în regulă? Vrem să încurajăm consumul de aspartam? Suntem mulțumiți dacă firmele reduc cantitatea de zahăr din băuturi pentru a nu plăti taxa? Pot părea chestii tehnice, dar avem nevoie de astfel de discuții și / sau explicații din partea guvernului.

Guvernul pare a fi interesat mai mult de bani și mai puțin de efectul produs de această taxă. Ceea ce mă duce la următoarea întrebare:

Funcționează taxele pe băuturi cu zahăr?

Logica din spatele taxei e însă că o taxă pe zahăr ar trebui să funcționeze la fel ca acciza la tutun. Pe scurt asta înseamnă:

  • Consumatorii vor fi descurajați de taxă ducând la o scădere a consumului de zahăr.
  • Scăderea consumului de zahăr ar trebui să diminueze obezitatea în rândul populației.

Avem o serie de studii care vorbesc despre efectul unei astfel de taxe. Ele se împart în 2 mari categorii:

  1. cele care afirmă că taxarea acestor băuturi duce la o scădere a consumului de zahăr și implicit la o reducere a cazurilor de diabet și scădere în greutate
  2. cele care afirmă că taxarea acestor băuturi nu duce la o scădere a consumului din cauza efectului de substituție

Trebuie pus un disclaimer mare și urât în ceea ce privește studiile de la punctul 2: Coca Cola și Pepsi au finanțat foarte multe dintre aceste studii. Asta nu înseamnă automat că ele sunt făcute în favoarea lor, dar nici nu te poți baza pe obiectivitatea lor. Partea proastă e că sunt șanse mari ca studiile finanțate de Coca Cola și Pepsi să subestimeze efectul taxelor, în timp ce studiile de la punctul 1 să îl supraestimeze.

Și diferența dintre studiile astea vine, în principal din efectul de substituție despre care vă vorbeam mai sus. Puteți găsi o parte din studii pe Wikipedia. Altfel dați un google search după ”sugar tax study”.

O altă problemă cu studiile astea e că nu prea grozave din punct de vedere statistic. The Guardian vorbește despre 26 alte țări în lume care aplică astfel de taxe. Ai crede că eșantionul de țări e suficient de mare și avem de unde alege. Problema e că majoritatea acestor țări au introdus taxa relativ recent.

Chiar și așa, The Guardian vorbește de efecte pozitive ale taxei în Mexic de exemplu:

An analysis of sugary-drink purchases, carried out by academics in Mexico and the United States, has found that the 5.5% drop in the first year after the tax was introduced was followed by a 9.7% decline in the second year, averaging 7.6% over the two-year period.

[…]

Purchases of other untaxed drinks went up on average by 2% over the two years, although the second year showed a decline. There is evidence from other data, however, of an increase in the production of still bottled water two years after the tax began, which the authors say may suggest some consumers are turning to water instead.

Deși rezultatele par a fi pozitive trebuie amintit că studiul din Mexic se bazează pe date pe 2 ani. Un statistician se va îngrozi la ideea de a trage concluzii vis-a-vis de un subiect atât de complicat cu date care nu merg mai departe de 2-3 ani în majoritatea cazurilor.

În afara de asta e al dracului de greu să distingi efectul taxei de cel al altor măsuri luate pentru scăderea obezității, a diabetului și a celorlalte probleme asociate consumului în exces de zahăr. S-ar putea ca alte măsuri să fie mai eficiente. Sau e posibil ca taxa asta chiar să funcționeze. E greu de spus în momentul acesta.

Partea și mai nasoală e că s-ar putea ca și cu un eșantion ce se întinde pe o perioadă mai lungă de timp să nu reușim să tragem o concluzie prea curând. Ceea ce mă duce la următoarea întrebare:

E suficientă taxarea băuturilor cu zahăr?

Sunt șanse mari ca simpla taxare a băuturilor cu zahăr să nu fie suficientă pentru a obține efectul dorit. Dacă ne uităm la tutun vedem că se insistă foarte mult pe publicitatea negativă la vânzarea țigărilor. Știți la ce mă refer: dinți stricați, fetuși, organe cancerigene și altele asemenea apar pe pachetele de țigări.

Ar fi eficientă punerea unor imagini cu dinți stricați pe sticlele de suc cu zahăr? Sau avertismente privind riscul de diabet?

Tutunul nu are reclamă la TV sau în presă, dar alcoolul are. Sucurile cu conținut ridicat de zahăr ar trebui să aibă reclamă? Trecem peste faptul că Pepsi și Coca Cola sunt printre cei mai mari cumpărători de servicii de publicitate din lume și din România. Dacă sucurile astea sunt atât de nasoale, de ce le permitem reclame la TV sau în media?

O altă chestie extrem de stranie e faptul că sucuri carbogazoase cu mult zahăr beneficiază în acest moment de TVA de 5% dacă sunt cumpărate din magazin. Dacă sunt consumate la bar, terasă sau restaurant beneficiază de 9% TVA. Ori în România cota standard de TVA e de 19%.

Cât de logic e să ai cotă de TVA redusă, dar să suprataxezi băuturile cu zahăr? De ce nu aducem TVA-ul la aceste băuturi la cota standard ca să descurajăm consumul? De ce nu păstrăm și taxa pe zahăr și creștem și TVA-ul?

Și dacă tot aminteam mai sus de substituție: nu ar trebui oare să taxăm și mâncarea cu foarte mult zahăr? Nu ar trebui ca Guvernul să insiste pentru schimbarea compoziției cărnii procesată de exemplu, un alt mare factor pentru obezitatea din rândul populației?

Ce vrea Guvernul de fapt?

Așa cum scriam mai sus englezii au introdus la rândul lor o taxă de genul ăsta. Guvernul lor a explicat în cuvinte simple ce vor să obțină cu taxa asta

The aim of the Soft Drinks Industry Levy is to encourage companies to reformulate their soft drinks. Since the levy was announced two years ago, the expected amount of revenue has gone down from £520m in Year 1 to £240m. Even before coming into effect, the levy is already working – over 50% of manufacturers have reformulated their drinks

Guvernul Britanic a spus clar că scopul era de a reduce consumul de băuturi cu zahăr. Au vrut să introducă taxa inițial în 2015 pentru 2016 iar prima estimare a fost că vor obține venituri de 520 milioane de lire. Taxa a fost introdusă într-un final în 2018, moment la care veniturile estimate erau de 240 milioane lire.

De ce? Pentru că între timp marii producători de sucuri și-au schimbat formula de fabricația pentru a nu plăti taxa. Pentru Guvernul Britanic așadar scopul a fost acela:

  1. de a schimba preferințele consumatorilor prin descurajarea cumpărării de sucuri cu zahăr.
  2. de a schimba preferințele producătorilor prin stimularea acestora de a scădea cantitatea de zahăr și tranziția spre băuturi diet.

Banii se pare că nu au fost un scop în sine din moment ce veniturile estimate au scăzut de la 520 milioane lire la 240 milioane lire.

Scopul declarat al Guvernului român (vezi mai sus) e de a reduce obezitatea în rândul populației. Trecem cu vederea faptul că nu avem cifre deloc referitor la România.

Dacă producătorii se vor comporta similar cu cei din UK (sunt în principiu aceiași) atunci mă aștept să asistăm la:

  1. o modificare a compoziției sucurilor,
  2. o scădere a consumului de astfel de sucuri.

Proiectul de lege vorbește despre venituri estimate de 320 milioane RON în 2019 (Septembrie – Decembrie). Nu spune însă nimic despre veniturile estimate în 2020.

Având în vedere punctele 1 și 2 de mai sus, stau și mă întreb pe ce se bazează acele venituri estimate și dacă au avut în vedere modificarea compoziției. Știind profesionalismul Guvernului, am o bănuială că nu.

Ori problema se pune dacă nu cumva veniturile din această taxă vor scădea sub un prag psihologic care va face costul politic al taxei prea mare raportat la beneficii. Din motivul ăsta s-ar putea ca taxa fie:

  • să nu fie introdusă în cele din urmă
  • să fie introdusă pentru o perioadă scurtă și apoi revocată

În orice caz, având în vedere că propunerea e făcută pe genunchi nu mă aștept ca actuala formă să devină lege.

Părere personală

Am început să scriu articolul ăsta plecând de la premiza că voi avea o concluzie ceva mai clară. Din păcate nu o am. Nu e clar dacă o astfel de taxă are efectul de reduce obezitatea, incidența diabetului și alte chestii similare.

Impresia mea e că acestei taxe i-au fost atribuite niște consecințe pe care nu le va atinge niciodată. De ce spun asta? Pentru că zahărul e prezent nu doar în aceste sucuri ci și în carne, pâine și alte alimente.

Taxa pe băuturi cu conținut ridicat de zahăr nu poate rezolva de una singură problema diabetului sau a obezității, deși e împinsă pe piața așa. S-ar putea ca introducerea ei să creeze aștepătări care nu pot fi atinse și va fi declarată un eșec peste ceva timp. Faptul că nu avem studii concludente pe subiectul ăsta nu ajută.

Cu toate astea taxa pare a avea un efect mai pronunțat în reducea consumul de zahăr și calorii pe o grupă de vârstă în special: copiii și adolescenții.

Măcar pentru atâta lucru ar trebui încercată!

Dar această taxă trebuie să fie doar una din mai multe măsuri. Ar trebui probabil făcut ceva în privința reclamelor la TV și în social media al acestor produse. Companiile care vând astfel de sucuri targetează fix categoria de vârstă de mai sus: copiii și adolescenții. Auto-controlul scăzut al acestora îi face ținta perfectă pentru un produs care poate da dependență.

Zahărul din celelalte produse pe care le consumăm zilnic ar trebui să ne îngrijoreze de asemenea. Nu doar sucurile au zahăr!




Strângerea de bani pe Facebook pentru intervenții medicale e un eșec pentru România

Nu știu dacă ați observat, dar în ultima vreme s-au înmulțit considerabil campaniile de strâns bani pentru diverse persoane pe Facebook. De exemplu campania asta a fost shareuită foarte des pentru că se strâng bani pentru Vintilă Mihăilescu, unul din cei mai cunoscuți antropologi din România:

E uman să vrei să ajuți și mă bucur să văd că oamenii donează. Dar mă râcâie o chestie: lumea nu vorbește despre motivul pentru care e nevoie de campania asta.

De ce e nevoie de campania asta?

Dacă vă uitați pe descrierea campaniei zice așa:

In September 2018, professor vintila mihailescu received the diagnosis of Acute Leukemia Myelogenous, an aggressive type of blood cancer. It started a first step of chemotherapy treatment in the hope of achieving a sufficiently robust health condition to allow it to undergo a strain cell transplant operation. Grafting is its only chance of survival.

The latest medical analyses indicate an improvement of the health state of professor vintila mihailescu, which allows him to undergo the transplant. Unfortunately, the operation can’t be done in Romania. We have already started the administrative procedures for a medical follow-up. Minimum three months that will be in France, in besançon, from the month of July.

The costs trained by all these procedures – hospitalization, preparatory treatment and operation – rise to minimum 250.000 €

The family doesn’t have this sum, we need you. Any contribution is welcome. 

Pe scurt: intervenția necesară nu se poate face în România. Așa că e nevoie de minim 250.000 EUR pentru a putea face intervenția în afara României.

Principiul solidarității

Probabil că toată lumea știe chestia asta, dar am să o repet: sistemul de sănătate românesc asigură (cel puțin teoretic) asistență medicală gratuită pentru cazuri urgente. Chestia asta se face printr-un sistem bazat pe solidaritate socială. Toată lumea plătește un impozit din veniturile obținute. Unii vor beneficia mai mult, alții mai puțin de pe urma acestor bani.

Dacă un om câștigă minimul pe economie, dar suferă de o boală rară al cărei tratament costă 100.000 EUR atunci aceste costuri sunt finanțate din taxele și impozitele celorlalți cetățeni care sunt sănătoși și nu au nevoie la acel moment de servicii medicale. Ba mai mult poate sunt oameni care au salarii de mii de euro, care cotizează foarte mult la sistem, dar care nu beneficiază de servicii medicale foarte costisitoare.

Chestia asta se numește solidaritate și presupune ca cetățenii unui stat să fie de acord să plătească pentru servicii de care nu beneficiază neapărat imediat (sau vreodată), dar de care au nevoie alți cetățeni mai puțin norocoși. De ce? Pentru că nu poți spune că e vina unei anumite persoane că a dezvoltat o boală autoimună rară de exemplu. E loterie genetică și oricine ar putea să tragă lozul nenorocos.

E perfect uman să fim solidari cu astfel de persoane și să îi ajutăm. Iar acest ajutor se face prin plata contribuției de asigurări de sănătate de 5,5%.

Există și un mecanism de coplată pentru anumite tipuri de proceduri medicale. Cazurile grave însă nu intră la coplată.

Dacă vreți să înțelegeți mai bine principiile din spatele unui sistem medical eficient, bazat pe solidaritate, am scris un articol fix pe tema asta. 

Sistemul medical din România în practică

Dar sistemul medical românesc e unul dintre cele mai slabe din regiune, degradându-se constant în ultimi 30 de ani. În anii 90 sistemul medical românesc a început să se degradeze dramatic ca urmare a subfinanțării cronice.

Deși teoretic se oferă gratuitate, în practică ani de zile a fost nevoie de șpăgi pentru a compensa salariile mici din sistem. Ba mai mult, pacienții erau nevoiți (și încă sunt în multe locuri) să cumpere medicamente și alte chestii necesare în timpul procedurilor medicale. De ce? Pentru că statul nu asigură finanțare suficientă sistemului medical. De ce? Pentru că s-au tăiat fonduri, pentru că românii nu vor să plătească taxe, pentru că politicienilor nu le pasă.

Anii ăștia de neglijență au dus la o situație gravă în care România e incapabilă să ofere proceduri medicale complexe, de genul celei de care are nevoie Vintilă Mihăilescu. Ele se pot face totuși în afara României la spitale din Vestul Europei. Dar pentru că vorbim de alte țări, aceste intervenții nu sunt gratuite.

Teoretic statul român ar trebui să achite costul acestor intervenții, dacă e să ne luăm după principiul ”finanțarea urmează pacientul”, politica oficială a României în materie de sănătate. Doar că în practică lucrurile nu stau chiar așa: statul român e rău platnic astfel că spitalele din Vest nu vor să accepte pacienți români fără plata imediată a intervențiilor efectuate.

Și chiar când îi acceptă statul român se codește să îi trimită în afară, cum a fost cazul cu Colectiv.

Ceea ce ne aduce înapoi la cazul de mai sus de strângere de fonduri. De ce e nevoie de campania asta de strângere de fonduri? Pentru că statul român:

  • nu poate asigura aceste intervenții în România, dar
  • nici nu vrea sau nu poate să plătească aceste intervenții în afara României

Ce sunt campaniile de strângere de fonduri de pe Facebook?

Dacă e să privim lucrurile obiectiv aceste campanii de strângere de fonduri sunt:

  1. o externalizare a costurilor medicale. Statul român nu vrea sau nu poate să plătească așa că, separat, cetățenii români plătesc aceste costuri.
  2. o externalizare a principiului solidarității în afara sistemul fiscal. Pe românește asta înseamnă că solidaritatea între cetățeni e mutată de la obligație la opțiune. Adică participă doar cine vrea, nu toată lumea la sistem. Ori pentru ca sistemul să funcționeze e nevoie de o bază mare de oameni, nu doar de cine vrea.

Din punctul meu de vedere existența acestor campanii arată eșecul guvernului în a finanța medicina. Într-o țară de 19 milioane de oameni e inadmisibil ca nici un spital să nu poată oferi proceduri medicale complexe.

La fel cum e inadmisibil ca statul să nu plătească aceste intervenții în afara țării.

Și cel mai grav e că cetățenii ajung să strângă bani pentru astfel de campanii deși plătesc taxe pentru finanțarea sistemului respectiv.

De ce nu privatizăm tot?

Undeva la colțul fiecărei dezbateri pe tema finanțării sistemului medical așteaptă hienele libertariene:

  • oameni care vor să muște din cadavrul medicinei românești și să privatizeze tot ce se poate privatiza din el.
  • oameni care vor să reducă baza de finanțare a sistemului (adică acel 5,5% CAS)

Și știu, o să îmi spuneți: ce e în neregulă cu privatizarea sistemului? Dacă sistemul e prost, de ce să nu îl privatizăm? Pentru că privatizarea masivă a sistemului medical duce fix la aceleași probleme.

Zău, credeți că Facebook oferă opțiunea asta de strângere de bani doar în România? În SUA, țară cu un sistem medical complet privat lucrurile sunt mult mai dramatice. Dacă nu mă credeți e suficient să vă uitați pe niște exemple concrete de cât de scump și inaccesibil pentru omul de rând e acest sistem.

Siteuri precum GoFundMe sunt pline de campanii de strângere de bani pentru intervenții mult mai simple decât cea de mai sus. Tipul care conduce compania GoFundMe zice așa într-un interviu:

The system is terrible. It needs to be rethought and retooled. Politicians are failing us. Health care companies are failing us. Those are realities. I don’t want to mince words here. We are facing a huge potential tragedy. We provide relief for a lot of people. But there are people who are not getting relief from us or from the institutions that are supposed to be there. We shouldn’t be the solution to a complex set of systemic problems. They should be solved by the government working properly, and by health care companies working with their constituents. We firmly believe that access to comprehensive health care is a right and things have to be fixed at the local, state and federal levels of government to make this a reality.

Oamenii care strâng bani pentru cei bolnavi spun că nu e normal să facă asta! Funcția asta ar trebui să fie în subordinea guvernului

Concluzii

Vedeți campanii de donații pe Facebook? Dați bani dacă știți că sunt pentru o cauză cu care rezonați. Dar când donați trebuie să înțelegeți niște lucruri importante:

  • donați bani pentru că sistemul medical românesc e incapabil să ofere acele proceduri medicale
  • donați bani pentru că taxele și impozitele de acum nu sunt suficiente pentru a finanța sistemul de sănătate
  • donați bani pentru că sunteți solidari, dar acea solidaritate există pe hârtie la nivel de politică guvernamentală. Tot ce trebuie să facem e să o facem și funcțională
  • campaniile de donații pentru intervenții medicale arată eșecul sistemului medical românesc
  • privatizarea sistemului nu e o soluție pentru omul de rând



Gânduri de weekend 19 – 2

Câteva chestii împrăștiate de pe internet:

Săracii Marii Britanii

14 milioane de oameni în Marea Britanie suferă de depravare materială (termen tehnic pentru a spune ”sunt săraci”). Numărul provine de la Națiunile Unite. Politicienii britanici cred însă altceva:

Alocarea eficientă a resurselor economice

Se spune că piața și mână invizibilă a pieței e cea mai bună modalitate de a aloca resurse într-o economie. Apoi citești chestii din astea:

Cum arată sistemul de sănătate american 

Când vă mai gândiți că ar fi bine să privatizăm sistemul de sănătate, să vă aduceți aminte de chestia asta:

 




Pachetele medicale diferențiate sunt o idee proastă

România e o țară tare frustrantă. Se schimbă lucrurile atât de repede încât o declarație cu potențial de scandal uriaș poate trece neobservată doar pentru că următoarea zi cineva face sau spune ceva mai cretin. Acum doar câteva zile Eugen Teodorovici, Ministru al Finanțelor, și-a dat cu părerea pe tema introducerii unor pachete medicale diferențiate deși el nu are nici în clin nici în mânecă cu Sănătatea. Domnul Teodorovici ar vrea să (via Hotnews):

„În funcție de cât plătești pe CASS, să ai făcute mai multe variante, pachetul 1, pachet de bază, ai un alt venit la care se plătește CASS, deci implicit o contribuție mai mare, atunci ai al doilea pachet, cu alt tip de servicii, ăsta cred că e sistemul logic”

Acum nu știu exact ce să cred despre Eugen Teodorovici, dar nu pot să nu mă întreb:

  1. Ce treabă are el cu pachetele de la sănătate? Nu se ocupă Ministerul Sănătății de treaba asta?
  2. De unde curiozitatea și predispoziția asta bruscă spre a revoluționa (iar) sistemul de sănătate?
  3. În afară de a arăta ministeriabil îl mai recomandă altceva pe dl. Teodorovici pentru funcția de ministru?

Nu o să îmi răspundă evident nimeni la întrebările astea, dar cred că trebuie explicat un pic de ce ideea asta e una proastă înainte de a o vedea pe masă și la partea aia din Opoziție mai libertariană.

De ce un sistem public de sănătate e eficient

S-ar putea să fii surprins de ce urmează să scriu, dar sistemul de sănătate din România e ok la nivel principial. Gândirea din spatele sistemului e una cât se poate de sănătoasă și e aplicată cu succes și în alte țări bogate din Vestul Europei:

Întreg sistemul de sănătate se bazează pe împărțirea riscului și a costurilor la o masă cât mai mare de oameni astfel încât costul să fie cât mai mic iar serviciile cât mai bune.

Pe românește: dacă luăm 100 de oameni la întâmplare și îi urmărim pe parcursul vieții lor vom observa că ei nu se îmbolnăvesc cu toții în același timp (vorbim de anul 2018 nu de Evul Mediu când făcea ravagii ciuma, holera, tifosul, vărsatul de vânt și alt minuni). Pe parcursul unui an poate 2 își vor rupe o mână sau un picior, 10 vor avea o răceală, 1 va suferi de o boală mai nasoală. Dar în mare parte, peste 80% dintre ei, în orice moment vor fi sănătoși.

Acum mult timp oamenii de stat deștepți au înțeles că dacă toți cei 100 de oameni ar plăti o sumă modică de bani lunar, atunci cu toții ar putea avea parte de servicii de sănătate. În cazul în care unul se îmbolnăvește nu trebuie să cheltuie o avere pentru că acele costuri pot fi plătite de ceilalți. Bolnavul la rândul lui va pune acei bani înapoi în timp (dacă nu i-a pus deja cotizând până în acel moment), presupunând că va trece cu bine de acea problemă medicală.

Sistemul acesta se numește ”asigurare publică de sănătate” pentru că fix asta e: o asigurare plătită lunar care îți garantează accesul la servicii medicale în cazul în care ai nevoie de ele. Și funcționează pentru că nu toată lumea se îmbolnăvește în același timp. Iar cei care se îmbolnăvesc de cele mai multe ori contribuie oricum mai mult de-a lungul vieții decât beneficiază. În plus cei care suferă de boli ceva mai rare nu trebuie să poarte grija unor costuri uriașe cu asistența medicală pentru că baza mare de contribuabili și nr. mic de cazuri înseamnă că acele costuri pot fi acoperite din banii celorlalți.

E un sistem foarte bun care împrăștie riscul către o bază mare de oameni astfel încât, atunci când tragi linie, suma de plată e modică iar serviciile de care beneficiezi sunt bune.

Ca o paranteză: exact la fel funcționează și asigurările private de sănătate: plătești o sumă lunară către o companie privată și primești la schimb acces la serviciile lor medicale. Diferența e că firma de asigurare nu va ajunge să aibă acces la toți angajații dintr-o economie și prin urmare nu poate fi la fel de eficientă în a minimiza riscul.

Apoi mai e o chestie importantă: firma aia de asigurare privată trebuie să se gândească la a face profit. Acel profit va fi inclus în prima de asigurare. Statul nu trebuie să facă profit în schimb, deci teoretic, la stat costurile pot fi mai reduse (în practică lucrurile pot fi diferite uneori).

De ce nu ar fi bune pachetele diferențiate într-un sistem public de sănătate

Și bineînțeles că vine întrebarea firească: de ce nu e compatibilă ideea de asigurare de sănătate publică cu pachete diferențiate? În fond, dacă plătești mai mult, de ce să nu beneficiezi de mai mult? Pentru că în clipa în care faci chestia asta sistemul începe să dea rateuri. De exemplu:

  • Solidaritate socială – Ce ne facem cu care suferă de o boală rară sau au o dizabilitate fizică / psihică și care nu vor ajunge probabil niciodată să fie contributori neți la sistem? Adică nu vor ajunge niciodată să contribuie mai mult decât cheltuie statul cu ei. În plus ei vor avea nevoie de îngrijire mult mai complexă decât ce i se oferă unui om normal pe parcursul vieții sale. Cu ei ce facem? Nu îi primim în sistem? Facem o excepție pentru ei? Dacă da pe nota de plată ai cui îi punem? Ai celor din pachetul de bază? Al celor din clasa de mijloc sau al celor bogați?
  • Solidaritate între generații – Ce facem cu bătrânii? Au fost contributori neți la sistem în cea mai mare parte a vieții lor pentru că au fost sănătoși și în putere și nu s-au îmbolnăvit. Ei bine, acum că i-a prins din urmă bătrânețea se vor îmbolnăvi ceva mai des. Plus că mulți dintre ei nu mai au venituri așa mari (au trecut la pensie sau salarii mai mici din cauza vârstei avansate). Ce facem cu ei? Îi trecem la pachetul de bază pentru că nu mai contribuie la fel de mult acum fix acum când au nevoie mai mare de servicii medicale? Ați vrea să vă vedeți bunicii cum sunt obligați să își vândă casa pentru a putea să își permită servicii medicale?
  • Ghinionul – Ce se întâmplă dacă lucrezi pe șantier și ai un accident de muncă? Angajatorul se fofilează de responsabilitate și ajungi să fii răspunzător de costurile tale medicale pe o asigurare medicală de bază. Dacă ai fi fost bogat ai fi avut o asigurare extinsă, dar angajatorul tău a plătit minimul pe economie așa că ai doar serviciile de bază. Așa că ai de ales între a rămâne cu sechele pe viață pentru că asigurarea de bază acoperă doar serviciile de urgență, nu și fizioterapie sau recuperare SAU a vinde casa în care locuiești cu soția și copiii pentru a plăti costurile suplimentare neacoperite de asigurarea de bază. Vinzi casa pentru a putea munci apoi tot restul vieții și poate să poți cumpăra alta? Sau rămâi cu sechele și traume riscând să nu mai poți găsi de muncă și să îți moară familia de foame?

Problemele de mai sus nu sunt prezente în momentul în care toată lumea are parte de aceeași asigurare. Ele apar în schimb în momentul în care începem să umblăm cu concepte de genul ”pachet de bază”, ”pachet extins” și așa mai departe.

Și altă chestie interesantă: toate problemele de mai sus apar în cazul asigurărilor private care folosesc astfel de pachete. E presa din SUA plină de cazuri în care oameni simpli au trebuit să își lichideze economiile de o viață din cauza unui accident care i-a băgat în spital sau de bătrâni care nu își permit să meargă la doctor.

Când nu funcționează sistemul public de asigurare de sănătate?

Bun, păi dacă sistemul acesta cu asigurări de sănătate de stat e așa bun, de ce România are un sistem infect de sănătate atunci? Sistemul de sănătate public funcționează bine atât timp cât:

  1. numărul celor bolnavi e considerabil mai mic decât al celor sănătoși – întrebare: câți dintre românii apți de muncă și care se îmbolnăvesc rar au plecat peste graniță? Bătrânii și copiii au plecat cu ei? Unii copii poate, bătrânii cu siguranță nu.
  2. numărul celor care cotizează e mai mare decât al celor care beneficiază – Aceeași întrebare: câți români au plecat peste graniță și câți mai sunt în România ca să cotizeze. Altfel, din cei rămași în țară câți beneficiază de scutiri de la obligația de a cotiza? Conform Economica.net ar fi 10,3 milioane de români care nu cotizează la sănătate, dar teoretic beneficiază de servicii medicale și în jur de 6,8 milioane de oameni cotizanți.
  3. suma plătită de contribuabili e suficient de mare încât să acopere necesarul celor care beneficiază de pe urma serviciilor medicale – Aici lucrurile devin dramatice pentru România.

La nivelul anului 2016 România cheltuia 4% (din total cheltuieli guvernamentale) cu sănătatea, în timp ce media UE 28 era de 7,1%. Bulgaria cheltuia 5%, Grecia lovită de criză cheltuia 4,9% iar Cehia, fostă țară comunistă cheltuia 7,4%. Cifrele sunt de pe Eurostat.

Sistemul de sănătate românesc era subfinanțat în 2016! Numărul de beneficiari raportat la cel al contributorilor e mult prea mare! Și la toate problemele astea se adaugă poate problema cea mai mare: CORUPȚIA! Astea sunt cele 3 mari probleme ale sănătății românești! Restul e spoială și apă de ploaie!

Dar hei, în loc să băgăm DNA-ul, ANI și poliția în sistemul medical preferăm să schimbăm legea pentru că, nu e așa, toți corupții din România vor înceta să mai fie corupți odată ce vor exista pachete diferențiate! Nu? Și apropo, luni, 17 septembrie dl. Teodorovici a dat înapoi însă și a spus că (via Hotnews):

Este o discuție care se va purta cu doamna ministru al Sănătății. Este important ca românii să primească din partea unui Guvern cea mai bună opțiune, abordare și mai multe alternative.  Nimeni nu va avea mai puțin decât are astăzi ca serviciu medical. Ce se va purta, ca discuție, pleacă de la ce este astăzi”

Adică brusc doamna ministru al Sănătății e cu treaba asta cu pachetele, nu mai e el neapărat. A da și bineînțeles: ”Nimeni nu va avea mai puțin decât are astăzi ca serviciu medical”. Dacă e să considerăm că în momentul de față serviciile medicale sunt zero dacă nu dai șpagă, atunci da, orice chestie în plus e un bonus. Ba mai mult, intri în spital pentru operație de apendicită și ieși cu infecții nosocomiale.

Și să nu uităm: oamenii încă mai cred că PSD e de stânga. Sigur că e!




Cum a schimbat UE viața românului obișnuit, în cifre

Politicienii români au prins gustul discursurilor anti-multinaționale și anti-UE. De partea cealaltă, argumente de genul: Dar uite cu cât a crescut PIB-ul!

Dacă spun cuiva pe stradă că în 2007 PIB-ul României a fost de 125,4 miliarde de euro, iar în 2016 a atins 169 miliarde euro va înțelege ceva?

O creștere de 34,8% în 10 ani e mult sau e puțin? Poate să spună PIB-ul dacă viața românului obișnuit e mai bună? Din păcate nu. Așa că m-am apucat să caut pe Eurostat indicatori sociali și economici care să îmi spună dacă viașa românilor e mai bună sau nu de când România a devenit membră UE. Iată ce am găsit:

UE ne-a băgat mai mulți bani în buzunar

Cel puțin asta susțin statisticile. Din 2007 și până în prezent fondul de salarii la nivelul economiei a crescut cu aproximativ 35,8%, adică în linie cu creșterea PIB-ului. În același timp însă venitul median (adică venitul a 50% + 1) al unei gospodării tipice românești a crescut cu 44,33% în perioada 2007 – 2015. Ritmul de creștere e destul de ridicat dacă avem în vedere reducerea de 25% din sectorul public înregistrată în 2009 și ajustările similare din sectorul privat.

Pe de altă parte însă productivitatea muncii, nu a crescut la fel de mult: doar 22,9% în intervalul 2007 – 2015, ceea ce înseamnă că acele creșteri salariale au mers în parte și spre sectoare în care productivitatea a crescut mai încet decât au crescut salariile sau nu a crescut deloc. Cea mai probabilă explicație e că această diferență se datorează creșterilor salariale din sectorul public.

Dar tot UE ne-a împrăștiat prin toate colțurile Europei

Din 2007 până în 2015 populația României a scăzut oficial cu aproximativ 1 milion de locuitori. Dintre aceștia în jur de 806 mii erau persoane aflate în câmpul muncii, oameni care munceau în România, care plăteau impozite în România, dar mai important însă, erau oameni care contribuiau la creșterea PIB-ului. Acei oameni lucrează acum cel mai probabil în UE. Lipsa lor se simte pe piața muncii în România, acolo unde avem un deficit sever de electricieni, instalatori, mecanici, medici și alții.

Pentru cei care practică aceste meserii însă emigrația a reprezentat o mare oportunitate. Au putut să plece în țări mai dezvoltate economic și să câștige mai mult decât o puteau face în România. Nici cei care au rămas în România nu o duc rău pentru că lipsa persoanelor calificate a dus la competiție între angajatori sau creșterea tarifelor pentru liberi profesioniști.

În același timp însă salariile mai mari s-au tradus în creșteri ale prețurile pe care populație le plătește pentru serviciile prestate de medici, electricieni și celelalte categorii aflate la mare căutare. Și să nu mai zic de bugetul de pensii care e aproape de colaps din cauza scăderii numărului de contribuabili (deși trebuie precizat că nu din cauza românilor care au emigrat s-a ajuns în această situație).

Aș spune că UE ne-a împrăștiat prin toată Europa, dar a și băgat bani în buzunarul românilor care practică meserii pentru care există cerere în UE.

Mai mulți români au acum loc de muncă

În 2007 gradul de ocupare al forței de muncă era de 64,4%. În 2015 atinsese 66%. Gradul de ocupare al forței de muncă arată cât la sută din totalul populației apte de muncă și muncește efectiv. Creșterea poate părea mică, dar având în vedere emigrația puternică și cât de răspândită e munca la negru în România, creșterea e un semn îmbucurător.

Am căutat însă și indicatori care să arate dacă și românii săraci își găsesc mai ușor de muncă sau doar cei cu meserii la mare căutare. Și am găsit la Eurostat un indicator numit: ”Persoane care trăiesc în gospodării / familii cu intensitate a muncii scăzută”. Mai pe românește, indicatorul ne arată câte persoane locuiesc în familii în care membrii nu muncesc deloc sau muncesc cel mult 20% din timpul normat (adică mai puțin de 2 luni și jumătate pe an). În general astfel de gospodării / familii pot fi considerate sărace sau la limita sărăciei. Din acest punct de vedere, în România, oficial, existau 1,67 milioane de persoane care trăiau în astfel de familii în 2007 (suprinzător, nu?). În 2015 numărul scăzuse însă la 1,19 milioane de persoane. Asta înseamnă că viața a jumătate de milion de români s-a îmbunătățit cel mai probabil pentru că, în acești 9 – 10 ani de UE, ei, părinții lor sau alți membrii ai familiei au putut să își găsească un loc de muncă.

Românii săraci și-au îmbunătățit viața

Și nu e propagandă, chiar asta spun cifrele: în 2007 9,4 milioane români, adică 47% din populația totală a țării, erau incluși de Eurostat în categoria ”risc de sărăcie sau excludere socială”, un indicator care măsoară numărul de persoane cu venituri reduse sau care provin din familii fără locuri de muncă (indicatorul de mai sus) și alte criterii legate de sărăcie. În 2015 Eurostat raportează un număr de 7,4 milioane de români aflați în această categorie, adică 37,4% din populația țării. Asta înseamnă că în 9 – 10 ani 2 milioane de români au ieșit din sărăcie. Repet, 2 milioane de români!

Nivelul de privațiune materială (Material Deprivation rate în engleză) era de 54,5% în 2007. Pe românește asta înseamnă că 54,5% dintre români nu aveau bani pentru cel puțin 3 din următoarele 9 lucruri:

  • să fie la zi cu chiria, rata la casă sau plata utilităților;
  • să aibă căldură în casă;
  • să facă față unor cheltuieli neprevăzute;
  • să mănânce carne sau proteine în mod regulat;
  • să plece în concediu;
  • să aibă un televizor;
  • să aibă mașină de spălat;
  • să aibă mașină;
  • să aibă un telefon;

În 2015 procentul scăzuse la 39,5%, o diferență de 15% față de 2007 care se traduce în 3,5 milioane de români care duceau în 2015 o viață mai bună decât în 2007.

Avem mai puține WC-uri în curte

Știți cu toții statistica aia care spune că X% din români au WC în curte. Ei bine, în 2007 41,5% dintre familiile românești nu aveau WC, duș sau baie în casă. În 2015 procentul scăzuse la 30,5%, care, deși în continuare foarte ridicat, e o îmbunătățire considerabilă pentru că acel 11% diferență înseamnă că 2,6 milioane de români au parte de instalații sanitare moderne.

Și nu e vorba numai despre WC în curte ci și despre calitatea locuințelor în general. În 2007 30,7% dintre români trăiau în locuințe cu igrasie, acoperișul stricat, cu infiltrații de apă sau  ferestre care nu izolau de intemperii. În 2015 procentul scăzuse la 12,8%. Asta înseamnă că 3,7 milioane de români care în 2007 locuiau în case umede și reci au acum locuințe decente.

Suntem însă neatenți cu banii

Vrem să ne fie bine, dar mai important vrem să le fie lor bine. Copiii să aibă calculator, soția să nu spele la mână rufele, bunica are acoperișul stricat și vine iarna. Ne-am dus la bănci și ne-am îngropat în datorii pentru că vrem să fie bine, dar asta vine cu un preț, iar acel preț se numește DAE și se măsoară în procente. Românii s-au împrumutat mult în anii de dinainte de criză iar asta se vede și în indicatorii Eurostat:

Dacă în 2007, an în care creditele se dădeau doar cu buletinul, doar 10,7% dintre români aveau facturi de întreținere sau rate la bancă sau chirie restante, în 2015 s-a ajuns la 19,6%, adică aproape dublu. Criza și-a spus cuvântul iar mulți români încă mai au de achitat credite luate la dobânzi foarte mari înainte de 2008.

De asemenea dacă în 2007 46,2% dintre români spuneau că nu ar face față unor cheltuieli neprevăzute, în 2015 procentul a urcat la 51,4%. Da, credite, cheltuieli, dar și o oarecare inconștiență și lipsă de responsabilitate sau educație financiară.

Dar cu sănătatea cel puțin stăm mai bine

Speranța de viață la naștere a crescut de la 73,1 ani în 2007 la 75 de ani în 2015. E mai bine, dar se poate mult mai bine, având în vedere că media UE e în prezent de 80,6 ani.

Și poate că nu ai să crezi, dar în ciuda a ce auzi pe la TV și pe internet, erau mai mulți doctori practicanți în 2015 decât erau în 2007. Astfel, dacă în 2007 aveam 208 doctori la 100.000 locuitori în 2015 proporția ajunsese la 270 doctori la 100.000 locuitori. De ce a crescut numărul de doctori? Ar fi două motive cred eu:

  1. a scăzut populația, deci dacă numărul de doctori a rămas constant sau a scăzut mai puțin decât scăderea populației, s-a înregistrat o creștere a indicatorului.
  2. salarizarea peste medie a unui doctor (da, un doctor în România câștigă peste media veniturilor unui român obișnuit), face meseria foarte atractivă.

Ceea ce nu poate să măsoare însă acest indicator e cât de buni sunt acei doctori sau dacă iau șpagă.

Și apropo de șpagă, în 2007 11,3% dintre români spuneau că nu au putut beneficia de asistență medicală corespunzătoare din cauza costurilor financiare prea mari. Într-o țară în care tratamentul medical era teoretic gratuit (în 2007 nu se introdusese coplata) asta se poate traduce prin ”români care nu au avut bani de șpagă”. În 2015 procentul scăzuse la 8,3% . Cum sistemul medical nu a fost reformat îmbunătățirea se datorează fie faptului că românii au mai mulți bani de dat șpagă fie că au început să se trateze la privat. Cert e însă că accesul la tratament medical s-a îmbunătățit.

Concluzii

UE a ridicat milioane de români din sărăcie și nu o spun eu o spun cifrele seci raportate de INS către Intrastat. Ne-a oferit posibilitatea de a ne face viața mai bună, mai sănătoasă. Ne-a ajutat să punem mancare caldă pe masă, să ne facem casele mai primitoare și să ne cumpărăm lucruri necesare în orice gospodărie.

E adevărat, nimeni nu ne-a dat lucrurile astea pe gratis, am muncit pentru ele, dar dacă nu eram în UE, nu am fi avut niciodată șansa de a face asta.