Medieval Bodies – Jack Hartnell: Recenzie

Evul Mediu e una din cele mai misterioase perioade ale istoriei noastre, în ciuda faptului că deja se inventase scrisul. De fapt, știm mai multe despre perioada antichității romane și grecești decât știm despre perioada Evului Mediu. Nu vorbesc aici despre teritoriul României, acolo unde Evul Mediu e o gaură neagră pur și simplu (avem 1000 de ani de istorie despre care nu știm nimic). Și când găsim câte ceva despre istoria noastră ne apucăm să aruncăm cu pietre în cei ce o fac (a se vedea Thocomerius – Negru Vodă a lui Djuvara).

Nici Evul Mediu în Vest nu e teribil de cunoscut în afara cercului restrâns al istoricilor specializați în această perioadă.

”Dar ce e așa special la Evul Mediu?” mă veți întreba. Ei bine, felul în care vedeau oamenii lumea, asta e diferit. Mare parte din ideile pe care ne bazăm astăzi provin din Antichitate, Renaștere și Iluminism. Evul Mediu e considerat o perioadă ”barbară” din care nu avem ce lua.

Despre ce e ”Medieval Bodies”?

”Medieval Bodies” a lui Jack Hartnell explorează însă lumea medievală plecând de la felul în care oamenii din acea perioadă priveau corpul uman. Ori chestia asta e un element inedit pentru că de regulă cărțile de istorie prezintă evenimentele majore ale epocii: războaie, cruciade, apariția sau dispariția regatelor sau a dinastiilor.

Iată și Cuprinsul:

Deși premiza cărții e corpul uman în Evul Mediu, nu vă imaginați că ”Medieval Bodies” este un tratat de medicină medievală. Nici gând, corpul uman e doar punctul de plecare a discuției.

Umorile

Medicii din acea perioadă credeau în existența umorilor (sânge, bilă galbenă, bilă neagră și flegmă), un sistem de fluide care circulau prin corpul uman și care îl țineau în echilibru. Umorilor le corespundeau anumite proprietăți (cald și umed, cald și uscat, rece și umed, rece și uscat). De aici medicii din antichitate și cei din Evul Mediu au creat un întreg sistem de explicații, sintetizat foarte bine aici (sursă):

Ochiul spre exemplu trebuia să fie în permanență rece și umed, fiind așadar condus de umoarea ”flegmă” (da, știu sună dubios în Română). Ochiul bolnav era de regulă iritat (uscat) sau inflamat (cald). În baza acestui sistem trebuia readus la starea de rece și umed. De aceea bolile oculare presupuneau mai mereu folosirea compreselor reci cu apă.

Inima era caldă și umedă, acest organ fiind atribuit sângelui. E adevărat însă că tratarea afecțiunilor inimii nu se putea face la fel de ușor precum cele ale organelor exterioare.

Dacă vă uitați la tabelul de mai sus puteți observa că umorile nu erau legate doar de organe ci și de stări ale spiritului (sangvin, coleric, melancolic, flegmatic) și de elementele care compun lumea (aer, foc, apă, pământ). Acestea din urmă erau legate de anotimpuri (aer-primăvară, foc-vară, pământ-toamnă și apă-iarnă). Ce altceva mai e legat de elemente și anotimpuri? Păi zodiile. De aici și împărțirea pe zodii. Practic, corpul uman (prin umori) era influențat de elemente (aer, apă, foc, pământ), care erau legate de anotimpuri, care anotimpuri erau legate de mișcarea astrelor pe cer (în vremea aia stelele se mișcau în jurul pământului, nu invers).

Inima

Un exemplu foarte bun pentru a explica felul în care e structurată cartea e să vă povestesc un pic despre inimă. Pentru medicii medievali europeni și arabi inima era un organ vital. Dar pentru filozofi și oameni religioși inima era și locul unde sălășuia sufletul (chestie luată de la Aristotel). Și pentru că în inimă se afla sufletul, inima era strâns legată și de dragostea pentru Dumnezeu.

De fapt capitolul dedicat inimii începe cu povestea Chiarei Vengente, o măicuță de la mânăstirea Santa Croce din Motefalco, Italia. La câteva zile după moartea ei celelalte măicuțe de la mânăstire au observat că nu se simte nici un miros venind de la cadavrul ei. Așa că măicuțele au scos inima Chiarei din corp și au pus inima într-o cutie. Câteva zile mai târziu una dintre maici a simțit o chemare și a vrut să vadă dacă nu cumva în inima Chiarei se mai află și altceva. Când a tăiat inima ei, văzând in interiorul ei o imaginea a lui Iisus pe cruce alături de alte simboluri (cuiele cu care a fost prins de cruce, biciul cu care a fost lovit etc.).

Astăzi astfel de miracole ar fi primite cu scepticism, dar probabil veți fi surprinși să aflați că inclusiv în sânul bisericii catolice acest miracol nu a fost primit bine. Imediat ce au primit vestea, mai marii din Biserica Catolică fost înființată o comisie pentru a determina dacă era vorba de un miracol sau un fals. Puteți citi mai multe despre Chiara din Montefalco, dar povestea e inedită și total necunoscută amatorilor de istorie ca mine.

Legătura dintre inimă și religie era se pare foarte puternică în acea perioadă. Un alt motiv religios foarte puternic din perioada medievală era inima lui Iisus Hristos.

Creștin ortocșilor și chiar catolicilor sau protestanților li se poate părea stranie astăzi ideea, dar în perioada medievală exista un adevărat cult față de Inima lui Hristos, Sacratissimum Cor Iesu, care presupunea venerarea inimii lui Hristos. Teologii vremii explicau cum rănile făcute în inima lui Hristos de soldatul roman au deschis inima sa lumii, motiv pentru care credincioșii puteau adresa rugăciuni direct inimii sale.

Popularitatea acestor rugăciuni ne-a rămas astăzi prin intermediul unor manuscrise medievale de rugăciuni. Imaginea de mai sus este luată dintr-un astfel de manuscris (the Book of Honours) tipărit în Olanda între 1405 și 1413.

Dar cum ar fi să vorbim despre inimă și să nu amintim despre simbolistica acestuia în materie de dragoste (din aia pământească de data asta).

Pielea

Pielea, desi nu pare a părea teribil de importantă la o primă vedere era și ea un mister pentru medici, dar și un organ încărcat de simbolism. Mai jos aveți o ilustrație dintr-un manuscris medieval care înfățișează un om ce își cară pe băț propria piele.

Dintre toate lucrurile interesante din acest capitol, unul m-a surprins în mod deosebit: până în 2017 Parlamentul Britanic își salva legile pe bucăți de pergament nu pe hârtie. Nu vorbim de documentele de zi cu zi ci de legi, decizii sau alte acte legate de activitatea parlamentară. Costul se pare că era undeva la 30 de lire / foaia de pergament, aceasta fiind făcută din piele de vițel. Ați putea crede că britanicii sunt doar învechiți, dar există un motiv cât se poate de logic pentru această practică: pergamentul din piele rezistă secole la rând, în timp ce hârtia de regulă se sfărâmă după 250 de ani.

Tocmai de aceea, așa cum scrie și mai jos, cel mai vechi act din arhiva parlamentului datează din 1497. Un act scris pe hârtie nu ar fi rezistat niciodată atât de mult. Din cauza costurilor mari britanicii au renunțat însă la practica asta și au trecut la hârtie (plus copii digitale).

Moartea

Moartea a fost întotdeauna un moment înfiorător. Însă felul în care ne raportăm la ea se schimbă de-a lungul timpului și, mai important, diferă de la o cultură la alta. Urme și bucăți ale relației oamenilor din Evul Mediu cu moartea se găsesc împrăștiate prin toată cartea, dar unele îți rămân pe retină:

”Dansul morții” sau ”Danse Macabre”, prezent pe mai multe fresce bisericești. De regulă acestea înfățișau personaje înalte, dar și oameni simpli, cu toții prinși într-o ”horă” cu moartea (scheleții). Scopul lor era de a aduce aminte oamenilor de efemeritatea vieții. Frescele au fost populare fix în perioada când ciuma și alte molime făceau ravagii prin Europa deci ”dansul macabru” era rezultatul mentalului colectiv din acea perioadă.

Se crede că prima astfel pictură ar fi apărut lângă Cimitirul Inocenților (acum dispărut) în Paris și înfățișa un rege dansând cu moartea într-o perioadă când Franța nu avea rege încoronat. Posibil ca această frescă să fi fost o satiră a vremii dacă vă vine să credeți! Oamenii din Evul Mediu aveau și ei grafitti-ul lor.

Dar dacă aveai bani și vreai ceva fain cu care chiar să impresionezi lumea, îți puteai face un sarcofag precum cel din Saint Mary’s Church din Oxford, unde este îngropată Alice Chaucer, nepoate lui Geoffrey Chaucer – cel mai mare poet medieval englez (el a scris the Canterbury Tales). În prima poză este partea de deasupra a sarcofagului, înfățișând-o pe Alice Chaucer. În a doua poza este o a altă sculptură, aflată sub prima unde vedem un cadavru mumificat. Din nou însă, a doua este tot o sculptură.

Uterul diabolic

Că religia creștină dădea vina pe femeie pentru căderea din Rai nu e nici un secret. Că un întreg arsenal de justificări pentru a interzice femeilor diverse chestii a apărut din interpretarea asta a Bibliei e un lucru poate mai puțin cunoscut astăzi. Însă am dat la un moment dat în cartea peste reprezentarea perfectă a acestei viziuni foarte des întâlnită în Evul Mediu: uterul desenat ca un diavol.

Ilustrația de mai sus provine dintr-un manuscris medical de ginecologie (secolul IX) și oricât de tare te-ai chinui nu prea ai cum să îl asemeni întâmplător cu un drac. Poate cu Sid din Ice Age, dar în nici un caz cu Satana.

Copacul cu pipi

Lumea medievală pare tare dubioasă privită prin ochii secolului XXI, dar cu siguranță oamenii din perioada aia aveau umor. Spre exemplu, aveți mai jos o reprezentare a diferitelor patologii specifice bolilor urinare. Dar cum în perioada respectivă nu se puteau face analize de urină ca în zilele noastre în laborator, medicii trebuiau să se bazeze pe ce puteau vedea. Copacul de mai jos e așadar o reprezentare a tipurilor de probleme posibile asociate diferitelor nuanțe pe care le putea avea urina.

Autorul manuscrisului ar fi putut face chestia asta în multe feluri, dar a ales o reprezentare sub forma unui copac cu fiecare ramură fiind o nuanță de urină.

Astăzi știm că genul acesta de analiză e teribil de imprecisă, dar secole la rând culoarea și gustul urinei (da, erau medici care gustau urina pacienților) erau cam singurele chestii de care se puteau folosi.

Copacul cu penisuri

Și dacă tot suntem la subiectul copaci, un alt organ discutat în carte este penisul. Vă las plăcerea de a afla singuri cum priveau oamenii din Evul Mediu penisul. Am să vă arăt însă chestia care m-a amuzat pe mine cel mai tare din acel capitol: copacul cu penisuri:

Ce aveți în poza de mai sus e o satiră dintr-un manuscris din secolul XIV. Avem practic pereche de măicuțe care culeg penisuri dintr-un copac. De ce? Jurămintele de castitate ale măicuțelor erau luate la mișto în secolul XIV la fel cum sunt luate și în ziua de azi. Autorul manuscrisului (care se pare că era o femeie din Paris) a considerat că ilustrația de mai sus e amuzantă. Acum nu știu de voi, dar eu sunt de acord cu ea.

Ce mi-a plăcut la ”Medieval Bodies”?

Mi-a plăcut că nu e o carte despre regi și bătălii așa cum sunt majoritatea cărților pe tema asta. E o carte despre medicină, superstiții, credințe, umor medieval și în general felul în care toate lucrurile astea se împleteau în mentalul individual, dar și colectiv medieval.

Iar autorul a reușit să prezinte niște chestii foarte foarte interesante despre care vă spun sincer că nu am mai citit nicăieri. Mi-a  fost foarte greu să mă opresc doar la chestiile  de mai sus. În carte sunt multe alte lucruri faine despre care nu am apucat să zic nimic.

Ce nu mi-a plăcut la „Medieval Bodies”

Nu aș putea să spun că nu mi-a plăcut ceva. Am citit cartea asta foarte repede anul trecut și îmi pare sincer rău că nu am cumpărat varianta cartonată, care avea și scrisul (și ilustrațiile) mai mari.

Pentru cine e ”Medieval Bodies”

E o carte atât pentru amatorii de istorie cât și pentru cei care au mai citit pe subiectul ăsta. Are câte ceva pentru fiecare, că e vorba de umor, mister sau chestii dubioase, găsiți acel ceva în carte.

Cine e Jack Hartnell (autorul)?

Jack Hartnell e lector în Istoria Artei la Universitatea East Anglia din Norwich. Autorul se pare că s-a specializat în cercetare pe partea de medicină și sănătate medievală (sec. V – XV). Una peste alta avem de-a face cu un om din mediul academic care a reușit să scrie o carte accesibilă și maselor. Mai mult cartea e fix despre ce predă și studiază el la universitate.

Verdictul

”Medieval Bodies” nu e o carte medievală obișnuită ci un pod spre lumea evului mediu, cu toate superstițiile, ciudățeniile și felul aproape hilar uneori de a trata corpul uman.

Are un 10/10 din partea mea pentru că nu am citit de mult o carte de istorie atât de interesantă cum a fost asta.

Alte recenzii

Puteți găsi recenzii despre carte în locuri ca

The Guardian:

This beautifully illustrated book succeeds brilliantly in bringing this much maligned period to life. Hartnell shows that medieval culture was suffused with bodily tropes, from nuns plucking penises from a tree and flatulists kept by royalty to entertain the court, to the belief that the heart was “a glowing internal sun”. A triumph of scholarship.

O recenzie detaliată puteți găsi și la Times Higher Education unde sunt mai multe detalii despre cartea în sine (diferite de ce am scris eu). O scurtă recenzie și la Bookpage:

We understand ourselves, both physically and otherwise, in relation to the things we come into contact with in the surrounding world. This was also true of our long-ago ancestors—and in making this clear, Hartnell’s book provides a most human look into a world that is neither so far away nor very separate from us at all.

Și nu în ultimul rând, un podcast cu autorul de la New York Times, dacă vreți să aflați mai multe despre carte.

Unde găsiți cartea

Versiunea citită de mine e o ediție necartonată, publicată în 2019 la Editura Profile Books, cumpărată dintr-o librărie din Marea Britanie. Cartea se găsește și în România la LibrisCărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository (restul lumii) în engleză. Nu există variantă tradusă în română din câte știu eu.

P.S: Găsiți și alte cărți citite de mine pe blog în secțiunea ”Recenzii




In a time of monsters – Emma Sky: Recenzie

The old world is dying, and the new world struggles to be born:

now is the time of monsters.

Antonio Gramsci

Orientul Mijlociu a fost întotdeauna un tărâm complicat, dar de la ”Primăvara Arabă” încoace parcă întreaga regiune a luat foc. Sunt mulți pe internet care au început să își dea cu părerea pe subiect, dar puțini înțeleg cu adevărat ce se întâmplă în regiune. Mulți copiază pe nerăsuflate de la alții, fără să citeze sursa și, evident, trunchiază chestii.

Cine vrea să înțeleagă regiunea are nevoie de timp:

  • timp pentru a citi cărți care să îl introducă în context
  • timp pentru a urmări postările oamenilor care chiar se pricep la subiect
  • timp pentru a lăsa lucrurile să se clarifice și nu să reacționeze la instinct.

Dar cum orice drum lung începe cu un prim pas m-am întrebat…de unde să încep? Am în bibliotecă o carte despre istoria multimilenară a Iranului, tatăl meu are în bibliotecă o carte despre istoria Imperiului Otoman, mai am o carte despre Islam ca religie și încă una despre istoria arabilor. Undeva în fundul bibliotecii e și o carte despre conflictele religioase dintre creștini și musulmani, lângă o altă carte despre cum francezii și britanicii au împărțit Orientul după căderea Imperiului Otoman (faimoasa linie prin deșert a înțelegerii Sykes – Picot).

În 2019 am găsit la anticariat o carte despre haremurile din Palatul Topkapî, al Marelui Sultan Otoman, căreia i-am făcut și o recenzie.

De unde să începi să citești despre un subiect atât de vast?

Ei bine, în momentul acesta, recomandarea mea pentru a începe un astfel de subiect ar fi cartea ”In a time of monsters – Emma Sky”.

Cine e autoarea?

Emma Sky e unul din oamenii care se pot numi specialiști în subiectul ”Orientul Mijlociu”. A terminat facultatea cu specializarea ”Studii Orientale” la Sommerville College din cadrul Universității Oxford. A studiat de asemenea la Universitatea Alexandria din Egipt, Hebrew University of Jerusalem in Israel, and the University of Liverpool conform profilului de Wikipedia.

Din 2007 până în 2010 a fost consilier politic al Generalului Ray Odierno, coordonatorul coaliției conduse de americani care a invadat Irak-ul. În 2005 a fost

În 2005 a fost în Ierusalim a fost consilier politic al Generalului Kip Ward (US Security Co-ordinator for the Middle East Peace Process). In 2006, era în Kabul, Afghanistan în calitate de consilier al Comandamentului Generalilor Italieni și Britanici Italian al NATO’s International Security Assistance Force.

Cartea e scrisă așadar de o persoană care are nu doar aptitudini la nivel teoretic ci și pe cele practice. Nu des dai peste cineva care a locuit, muncit și consiliat generali în Orientul Mijlociu și apoi se apucă să scrie cărți.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2019, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones în UK (cartonată sau necartonată) sau Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză. Din păcate nu știu să existe variantă în limba română.

Pentru cine e cartea?

Așa cum scriam mai sus, cartea mi se pare o modalitate excelentă de a intra în subiectul ”Orientul Mijlociu” și ”Primăvara Arabă”. Cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Motivul pentru care o consider o introducere bună în problema Orientului Mijlociu e capacitatea extraordinară a Emmei Sky de a sintetiza situații complexe în câteva pagini și într-un limbaj accesibil.

Cu toate astea aveți în vedere că această carte nu vă va face experți în Orientul Mijlociu. Nu există o singură carte care să poată face asta. În schimb vă va ajuta să așezați fundația unor viitoare lecturi pe această temă.

Despre ce e cartea?

Așa cum spuneam și mai sus, cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Cartea începe în Marea Britanie și se termină pe drumul pelerinilor către Santiago Compostela, dar ne prezintă călătoriile în Orient ale autoarei.

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Câteva chestii interesante din „In a time of monsters” 

În primul e de remarcat partea Prefața cărții, unde autoarea reușește în 3 pagini să facă un rezumat excelent al politicii americane în regiune. Fiecare țară în care Emma Sky călătorește are ceva special în felul în care vorbesc oamenii și credințele lor (nu doar cele religioase).

Egipt

În Egipt remarcă felul în care femeile se organizau în timpul protestelor pentru a se proteja de atacatori și agitatori. Și nu vorbim despre oameni aiurea de pe stradă ci de însăși armata egipteană care abuza (inclusiv sexual) femeile ieșite la protest.

De altfel Egiptul se dovedește a fi o țară plină de contradicții, unele grupuri bucurându-se de căderea lui Mubarak, cel care instituise un control foarte dur asupra tuturor formelor de exprimare religioasă. Alți oameni remarcau cum bisericile creștine copte au început să fie incendiate, lucru neîntâlnit în vremea lui Mubarak.


Un interviu al Emmei cu ambasadorul britanic de atunci al Egiptului oferă o serie de informații foarte interesantă despre istoria recentă a acestei țări, în special despre relația teribil de complicată dintre Sadat și apoi Mubarak (președinți / dictatori ai Egiptului), grupurile de stânga radicală din țară și grupurile extremiste religioase. Sadat de altfel a și căzut victimă unui asasinat realizat de o astfel de grupare.

În afară de întâmplările din timpul călătoriei ne sunt redate și câteva dintre amintirile autoarei din perioada petrecută în Alexandria la studii, una dintre ele fiind de-a dreptul bizară.

Tunisia

Tunisia e țara în care Primăvara Arabă a început. Un vânzător de fructe, Mohamad Bouazizi și-a dat foc pentru că nu a putut recupera de la autorități marfa confiscată de aceștia. Gestul poate părea extrem, dar pentru un om lăsat fără singura modalitate de a-și hrăni familia, lucrurile erau disperate. Aceasta a fost scânteia care a aprins un eșafod construit timp de ani de zile din nemulțurile populației față de regimul lui Ben Ali, dictatorul de serviciu în această țară de la Marea Mediterană.

Tunisia și-a dat jos dictatorul și apoi a reușit să se stabilizeze politic. E probabil singura țară afectată de ”Primăvara Arabă” care a reușit să facă asta. Toate celelalte încă încearcă să își găsească echilibrul. Să fie faptul că Tunisia e un vechi centru de civilizație, loc de plecare al puternicului Imperiului Cartaginez?

Siria

În Siria autorea face un popas cu puțin înainte ca războiul civil care va decima această țară să înceapă cu adevărat. Într-un fundal dominat de postere cu Basar al Assad, dar și de o înrăutățire a situației în estul Siriei, Emma Sky cutreieră Damascul discutând cu oameni simpli (șoferi, pelerini, vânzători în piață), cu un fost general irakian precum și cu Robert Ford, ambasadorul american în Siria.

Dacă sunteți curioși, există un interviu pe Youtube cu el de vreo 30 de min în care vorbește despre perioada petrecută în Siria:

Drumul ei o duce și spre Palmira, întreaga călătorie fiind presărată de întâlniri cu diverse grupări armate, fie pro-guvern fie împotriva acestuia.

Una peste alta întreg capitolul e încărcat de tensiune și, dacă aceste însemnări de călătorie ar fi fost publicate imediat după, m-aș fi întrebat ”când începe războiul?”.

Irak

Irak-ului îi este dedicată cea mai mare parte din această carte, fiind de altfel țara în care Emma Sky a petrecut și cel mai mult timp și pe care o cunoaște cel mai bine. Autoarea a fost consiliera Generalului Raymond Odierno, cel însărcinat să conducă trupele aliate de pe teritoriul Irak-ului.

Drumurile făcute de Sky și povestite în această carte sunt o radiografie dureroasă a Irak-ului de după invazia americană: o țară ruptă în mai multe bucăți, ieșită de sub teroarea lui Sadam Husssein, dar aruncată în haosul instabilității politice și de securitate.

Irak-ul în sine există ca țară doar pe hârtie. În realitate Kurdistanul, în partea de nord a țării se guvernează singur, partea de vest a țării a căzut în haos și rapid a intrat sub controlul ISIS și recent al unor miliții tribale, în timp ce zona centrală (inclusiv Bagdadul e sub puternică influență Iraniană). Sudul țării a cunoscut numeroase revolte împotriva actualei conduceri a țării considerate prea apropiată de Iran. Maliki nu pare să fi avut intenția de a aduce prosperitate țării sale, regimul său fiind unul paranoic cu adversarii politici, extrem de corupt, dar și incompetent în materie de politici publice. Nu în ultimul rând, regimul său a avut un discurs și comportament foarte agresiv față de alte confesiuni religioase (Maliki fiind musulman sunni, într-o țară majoritar shia).

Omul care a condus țara o perioadă lungă de timp după apariția americanilor a fost Nouri al Maliki, prim-ministru între 2006 și 2014. În perioada sa Irak-ul s-a apropiat foarte mult de Iran. Dar cea mai mare parte din vină o poartă, conform interviurilor luate de la diverse persoane de Emma Sky, Statele Unite și politica lor șovăielnică. Nu e nici un secret că administrația americană sub Barack Obama a vrut să se retragă din zonă, astfel că nu e nici o surprinză că americanii nu au fost teribil de interesați de ce se întâmplă în această țară, în ciuda declarațiilor.

Sectarismul lui Maliki și dezinteresul americanilor pentru Irak a dus în cele din urmă la apariția ISIS și izbucnirea războiului civil din Siria. O lecție, dacă vreți, că a invada o țară e mai simplu decât a o guverna mai apoi.

Kurdistan

”Nu avem alți prieteni, în afară de munți” e o vorbă a luptătorilor kurzi. Kurzi sunt împrăștiați în Turcia, Irak, Siria și Iran, fiind considerat cel mai mare grup etnic fără țară din lume. Spre deosebire de alte populații, ei nu sunt împrăștiați geografic ci doar despărțiți de granițe. Destrămarea Imperiului Otoman le-a dat speranța că își vor câștiga independența, dar francezii și britanicii au avut alte planuri.

Apoi căderea Irak-ului sub invazia americană le-a adus iarăși speranțe, dar s-au ales cu autonomie. Războiul din Siria a adus iarăși discuții legate de un stat kurd independent. Tuturor le e teamă de independența kurzilor pentru că ar mușca din propriul teritoriu.

Dacă în trecut kurzii irakieni se adăposteau la rudele lor din Iran, acum e invers, kurzii irakieni se bucură de mai multă libertate decât cei din Turcia sau Iran.

Odată cu începerea războiului din Siria forțele americane au folosit brigăzi înarmate kurde (Peshmerga) pentru a lupta împotriva ISIS. Au devenit celebre imagini cu femeile kurde (vezi aici și aici) care luptă cot la cot împotriva celor din ISIS. Nu e o întâmplare, într-o regiune atât de dură e nevoie de luptători. În afară de asta kurzii au dezvoltat o aplecare în anii 70 spre marxism, în Turcia ei fiind reprezentanți de PKK (Partidul Muncitoresc Kurd)

Turcia, Arabia Saudită, Oman și altele

Lista de țări vizitate e lungă și puteți afla câte ceva despre fiecare din jurnalul de călătorii al Emmey Sky. Fiecare ar merita mai mult timp și spațiu literar, dar ce găsiți în carte e suficient cât să vă facă curioși.

Între cele 3 episoade de călătorie aș remarca în mod deosebit Arabia Saudită, acolo unde autoarea se întâlnește cu soții ale unor personaje proeminente din lumea arabă. Ce m-a frapat aici a fost teama generalizată de instabilitate politică din mentalul populației de aici. Impresia e că preferă o dictatură instabilității politice aduse de revoluții. Probabil e vorba de impresia lăsată de situația din Egipt, Siria și alte țări musulmane.

Ce mi-a plăcut la In a time of Monsters?

E un jurnal de călătorie care se citește ușor. Nu e teorie complicată, nu ne sunt prezentate opinii ale unor mari gânditori ci pasaje fugare din viețile oamenilor din regiunile vizitate, în perioada de după Primăvara Arabă. Cartea nu se vrea un tratat de geopolitică ci doar o imagine și niște gânduri și atât. Și reușește cu brio să facă asta.

E de apreciat de asemenea felul în care autoarea intră în conversații cu oameni simpli în timpul călătoriilor. Cartea are o alternanță foarte bună între opinii ale unor oameni simpli (taximetriști, vânzători de toate felurile, femei casnice și așa mai departe) și oameni foarte importanți (ambasadori, cadre militare șamd). Cartea se construiește ca un mozaic de opinii frumos aranjate într-un discurs coerent centrat în jurul călătoriei într-o țară sau alta.

Iar opiniile oamenilor, indiferent că sunt simpli sau vreun oficial sunt mai mereu revelatoare sub o formă sau alta. Uneori aflăm părerea omului de pe stradă, alteori ni se oferă informații despre felul în care funcționează o societate care de cele mai multe ori e complet necunoscută europenilor.

Ce nu mi-a plăcut la In a time of Monsters

Cartea e fix ce promite să fie: o carte de călătorii prin Orientul Mijlociu însoțită de comentarii ale unor oameni politici, oameni simpli și ceva lecții sumare, dar foarte bune de geopolitică regională. Nu am motive să mă plâng de nimic sincer și mi-ar fi plăcut să fie ceva mai lungă. Dar nu poți să îi reproșezi unui om care a umblat aiurea prin lume că nu a stat mai mult în locul cutare.

Dar prima carte a autoarei s-a numit ”The Unraveling” și vorbește în detaliu despre perioada petrecută de ea în Irak. Am să pun probabil și cartea asta pe listă.

Ce spun alți critici?

Mi s-a părut un pic ciudat, dar singura recenzie accesibilă public pe care am găsit-o a fost pe The Guardian:

If many of those grievances go back centuries, the decade before the Arab spring added new ones. Emma Sky is uniquely qualified to consider them.

Recenzia de la The Guardian nu spune o părere propriu zisă, ci redă mai de grabă ideile principale din carte. Altfel, e un pic ciudat să nu văd cartea prin alte părți având în vedere că vorbim totuși de un subiect la modă.

Ar mai fi o recenzie la Foreign Affairs, dar e în spatele unui paywall așa că mare lucru nu se înțelege din cele câteva fraze pe care le puteți citi fără abonament (deși persoana în cauza nu pare fericită).

Verdictul

Din partea mea ”In a time of Monsters” de Emma Sky primește un 10/10. O recomand celor care vor să afle mai multe despre Orientul Mijlociu, lumea musulmană și Primăvara Arabă. 

E o carte ușor de citit și suficient de alertă încât să nu plictisească. Nu uitați însă că e un jurnal de călătorie, nu neapărat un tratat de geopolitică.

 




Anii tinereții mele – Winston Churchill: Recenzie

“History will be kind to me for I intend to write it.”
― Winston S. Churchill

Nu am nici un fel de dubiu că ați auzit de Winston Churchill, unul din cei mai fascinanți oameni politici ai secolului XX. Puțini însă știu că Winston Churchill a câștigat un premiu Nobel. Probabil și mai puțini știu că Winston Churchill nu a câștigat Premiul Nobel pentru Pace ci pentru Literatură în 1953. E genul acela de informație care mi-a plutit mult timp în cap. Dar iată că într-o zi, în timp ce treceam pe lângă un charity shop, mi-a sărit în ochi o copertă de carte.

Un tânăr în uniformă era desenat pe copertă și cum istoria armatei britanice e teribil de interesantă am decis că trebuie măcar să răsfoiesc cartea. Ei bine cartea era ”My Early Life” sau ”Anii tinereței mele” (cum a fost tradusă în română) a lui Winston Churchill și după cum ați putut să vă dați seama nu am plecat din magazin fără ea.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată în limba engleză publicată de cei de la Folio Society. Ca o paranteză, cei de la Folio Society scot cărți pentru colecționari. Unele sunt la prețuri decente, altele sunt ediții limitate și arată absolut uluitor, dar și cu prețuri pe măsură. Ca să vă convingenți e suficient să vă uitați peste secțiunea ”Limited Edition” de pe siteul lor. Și vă spun sincer că mă mănâncă rău palmele (și tastatura) să iau prima carte din seria Game of Thrones de la ei.

În fine, revenind la ”Anii tinereței mele”, cartea a fost publicată pentru prima oară în 1930. De atunci a fost editată și reeditată de nenumărate ori.

Așa cum vă spuneam mai sus cartea mea e publicată de Folio Society, cumpărată dintr-un magazin de mâna a doua din UK. Nu fiți triști însă, puteți găsi cartea și în România (în limba română) la ElefantLibrisCărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository (restul lumii) în engleză.

Despre ce e ”Anii tinereții mele”?

Păi cred că e destul de clar că e o carte autobiografică a unuia dintre cei mai mari oameni ai secolului XX. Ce veți găsi în această carte sunt povestiri din tinerețea lui Winston Churchill. Nu veți găsi perioada celui de-al Doilea Război Mondial, deși dacă vreți să aflați despre perioada asta puteți citi ”The Second World War”, scrisă tot de el.

Chiar fără acel episod marcant din viața lui, Anii tinereții mele e o carte surprinzător de captivantă.

Iată și Cuprinsul:

Bun, să trecem la cartea propriu zisă:

O autobiografie ca oricare alta?

Auto biografiile sunt întotdeauna subiective (duh!) motiv pentru care trebuie citite nu neapărat pentru a obține informații precise ci pentru a înțelege felul în care persoana în cauză gândește și cum vede lumea.

Evident că nu mă așteptam ca autorul să admită că a făcut greșeli, că putea face lucrurile mai bine sau să își critice prietenii. Ei bine, spre surpriza mea însă am găsit astfel de lucruri în ”Anii tinereții mele”. Deși e scrisă cu un evident caracter subiectiv, Churchill nu ezită să admită propriile erori, erorile prietenilor săi sau situații în care ar fi putut să facă lucrurile mai bine (și sunt destule, de la momentul la care a sărit de pe un pod când era copil până la momentul când a fost capturat de buri în timpul războiului din Africa de Sud).

O altă chestie enervantă la autobiografii e faptul că majoritatea sunt scrise cu limbajul și din perspectiva unui om adult, de multe ori ajuns deja la 50-60 de ani.

Nu e cazul aici. Spre exemplu, primele câteva capitole sunt dedicate copilăriei sale. Ei bine, sunt teribil de amuzante fiind scrise din perspectiva unui copil de 6-7 ani, nu a unui adult. Ca să înțelegeți la ce mă refer am să redau mai jos una din situațiile care descriu cel mai bine acest stil de a scrie:

Contextul ar fi următorul: britanicii din clasele de sus puneau foarte mare preț învățarea limbii latine. Dacă erai foarte bun la latină puteai intra la școli de elită. Altfel, mergeai la școli mai slabe.

Când tânărul Winston a fost dus de părinți la o astfel de școală pentru a fi evaluat, lucrurile au decurs cam așa:

Familia Churchill

Churchill nu s-a născut într-o familie modestă, ba dimpotrivă! Tatăl său, Randolph Churchill (stânga sus în poza următoare) a fost Chancellor of the Exchequer (echivalentul Ministrului Finanțelor) al Marii Britanii!

Deși nu făceau parte dintre familiile foarte bogate britanice, reputația tatălui său a făcut ca tânărul Churchill să își poată urmări cariera dorită.

Cu o candoare de care nu l-ai fi crezut capabil pe un asemenea om de stat recunoaște că și-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu tatăl său, pe care a încercat să îl facă mândru. Figură distantă pentru copilul Churchill, tatăl său e văzut ca un fel de zeu, care rar își apleacă privirile spre copii săi. Lordul Randall se stinge înainte ca Winston să apuce să îl cunoască.

Nici pe partea maternă lucrurile nu par prea grozave, privite prin ochii noștri de secol XXI. Mama (prima poză de jos) sa e o figură pe care o iubește, la care se întoarce permanent, dar care paradoxal joacă un rol mai important pentru Winston abia după moartea tatălui său. Winston copilul însă e mult mai atașat de bona sa (a doua poză de sus) în copilărie.

Și să nu uităm pe fratele său mai mic, Jack, alături de care va lupta în Africa de Sud împotriva burilor.

Cariera militară 

Copiii născuți în familiile elitei britanice aveau 2 opțiuni când venea vorba de educație:

  1. Eaton (echivalentul Sf. Sava din București), apoi Oxford sau Cambridge pentru cei considerați ”deștepți”. De aici se orientau spre lumea afacerilor și/sau politică
  2. Carieră militară pentru cei mai puțin ”deștepți”.

Criteriul pentru a intra la o școală bună era să stăpânești foarte bine latina. O chestie un pic bizară la sistemul acesta era că latina se preda intensiv în școlile bune de la gimnaziu până la facultate. În echivalentul liceului abia tinerii începeau să studieze ceva mai bine limba engleză (gramatică, frazare etc.).

După cum ați putut să vă dați seama Winston nu s-a împăcat prea bine cu latina, așa că pentru el calea evidentă a fost Academia militară de la Sandhurst. Winston Churchill urma să intre în cavaleria britanică în Regimentul 4 Husari. A fost trimis alături de regimentul său în India.

India

India a marcat începutul carierei militare a viitorului prim-ministru. Zilele sale în India sunt împărțite între pregătirea militară și meciurile de polo, sport favorit între militarii britanici. În același timp Churchill are contact cu câțiva oameni foarte educați și brusc își dă seama de propriile sale neajunsuri. Pe românește se simte prost (la propriu) între ei (și o spune cu candoarea sa specifică) așa că decide să se educe de unul singur. Citește mult și haotic în perioada asta, încercând să suplinească lipsa de pregătire istorică și filozofică pe cât posibil.

În același timp însă în tânărul Churchill ardea focul neastâmpărului specific adolescenței. Își dorește cu orice preț să vadă și ceva acțiune într-un război, nu doar să călărească în meciuri de polo.

Așa că atunci când armata britanică are o campanie în nordul Indiei împotriva unor triburi războinice (Mohmand, din familia paștunilor – adică înrudite cu afganii), Winston trage niște sfori apelând la diverse cunoștiințe ale familiei sale și reușește să obțină un post în trupele care urmau să pornească în campanie spre Malakand. Nu putea însă participa drept ofițer cu drepturi depline așa că se atașează corpului armat în calitate de corespondent militar pentru Daily Mail (tot prin intermediul cunoștințelor familiei).

Din această campanie se va naște prima sa carte ”The Story of the Malakand Field Force”. Nu am să vă povestesc detaliile campaniei, dar pot să vă spun că sunt relatate într-un mod viu și foarte antrenant.

Sudan

Odată cu finalizarea campaniei din India, tânărul Churchill și-a dorit să participe și la ceea ce se prevedea a fi o campanie masivă a armatei britanice în Sudan. O expediție militară britanică anterioară suferise o înfrângere dureroasă iar britanicii doreau răzbunare.

Felul în care a ajuns Churchill să facă parte din această expediție e uluitor. Pentru a se putea alătura corpului expediționar a apelat la mai multe cunoștințe din armata, apoi la prieteni de familie, culminând cu, atenție, Primul Ministru Salisbury! Acesta din urmă a trimis chiar o telegramă tipului care urma să conducă întreaga campanie (Lordul Kitchener). Care Lord Kitchener și-a permis să îi dea cu flit Primului Ministru și să îi spună că nu îl va lua pe Churchill.

Sunt curios câți generali din armata româniei și-ar fi permis să îi spună Primului Ministru ”Nu” la o asemenea intervenție.

Una peste alta, Churchill trage niște sfori și reușește prin rețeaua sa de prieteni și cunoștințe să ajungă totuși în corpul militar care urma să participe la acțiunea din Sudan. Cu ocazia asta tânărul Winston va avea parte de luptă efectivă împotriva dervișilor care stăpâneau Omdurman, capitala Sudanului.

Din campania sudaneză se va naște o altă carte a lui Winston Churchill: ”The River War” în care vorbește pe larg despre istoria Sudanului și campania britanică. Cartea este un succes și îi aduce nu doar faimă tânărului ofițer din armata britanică ci și bani. Dar cu faimă vin și controversele, în special din partea corpului militar.

În particular din partea Lordului Kitchener pe care Churchill îl critică în carte pentru felul în care s-a purtat cu luptătorii derviși răniți și pentru că a distrus mormântul Mahdi-ului din Omdurman (un sfânt al Dervișilor), a aruncat oasele lui în Nil și a păstrat craniul ca trofeu de război. Istoria îi va da dreptate lui Churchill.

Africa de Sud

Imperiul Britanic era în plină expansiune în perioada în care Churchill a fost parte din armată. Așa că nu e de mirare că nu a trecut mult până la următoarea campanie militară. De data asta britanicii au pus ochii pe așa numitele ”Republici bure” colonizate de olandezi (buri). Relația britanicilor cu coloniștii buri nu a fost niciodată una nemaipomenită astfel că era doar o chestiune de timp până când un război generalizat urma să se petreacă.

Churchill a intuit bine faptul că acest conflict va fi unul de durată și a reușit, din nou, să își asigure un loc în campanie. De data asta a fost trimis ca și corespondent de război.

Campania din Africa de Sud e partea cea mai palpitantă a cărții.

Churchill nu doar luptă în acest război ci e chiar luat prizonier, dus în capitala burilor și închis alături de alți prizonieri britanici. Reușește însă o evadare spectaculoasă și o fugă plină de peripeții spre granița cu Mozambicul portughez. Nu îi ajunge însă și se înscrie înapoi în armată și participă la luptele cu burii.

Nu vreau să stric lectura așa că nu dau mai multe detalii, dar vă spun sincer că bucata asta e mai bună decât multe cărți de aventură.

Începutul carierii politice

Odată cu finalizarea campaniei din Sudan, Churchill se întoarce în Anglia, unde încearcă, fără succes să candideze pentru un post de parlamentar în circumscripția Oldham.

Capturarea sa și evadarea spectaculoasă din timpul campaniei sud-africane face senzație în țara mamă astfel că Churchill se întoarce ca un veritabil erou în Anglia. Având această reputație de erou de război nu mai are nici un fel de problemă să câștige locul său de parlamentar la a doua încercare.

Ultima partea a cărții îl prezintă pe Churchill foarte emoționat în fața parlamentarilor britanici. Urma să susțină primul său discurs în Parlamentul Britanic, acolo unde, tatăl său fusese de atâtea ori implicat în chestiuni importante de politică la rândul său. Chiar și în secțiunea asta se simte o candoare și un stil foarte onest de a povesti, ceva ce am văzut destul de rar atunci când vine vorba de oameni politici.

Ei bine, aici se oprește cartea pentru că, probabil și Churchill a simțit că odată cu întoarcerea din Africa de Sud și ocuparea postului de parlamentar s-a încheiat și tinerețea sa. Dar stați liniștiți, cariera lui Churchill va continua, culminând cu rolul magistral jucat în al Doilea Război Mondial. Dar pentru asta sunt alte cărți

Ce mi-a plăcut la ”Anii tinereții mele”?

Stilul în care scrie Churchill e încântător: e de o sinceritate debordantă iar aventurile sale sunt redate într-un mod foarte colorat și viu. Aventurile sale sunt aproape incredibile pentru un om de stat, astfel de personaje fiind oameni născuți și crescuți departe de orice fel de pericol sau risc.

Capturarea și evadarea sa din mâinile burilor îl vor face teribil de popular, dar chiar și fără acea bucată a vieții sale Churchill dă dovadă de un caracter mai rat întâlnit în rândul oamenilor politici.

Vă spun sincer că nu mi s-a mai întâmplat să las din mână biografia sau autobiografia unui politician și să îmi pară rău că s-a terminat. Ei bine, pentru orice există un început așa că iată-mă regretând că am terminat cartea și îl las pe Churchill nu ca pe un politician ci ca pe un aventurier ajuns din greșeală parlamentar.

Ce nu mi-a plăcut

Nu pot să spun că a fost ceva care mi-a displăcut. Mă așteptam sincer ca stilul să fiu mai greoi, mai pompos, dar sec așa cum sunt obișnuit să văd la oamenii de stat. Nu a fost cazul.

Singura chestie care pare nelalocul ei în toată cartea e felul ingenuu în care Churchill reușește să obțină ce vrea apelând la personaje foarte înalte din politica britanică. Așa cum vă spuneam mai sus, a reușit să îl convingă pe Prim Ministru să îi scrie lui Kitchener pentru a pune o vorbă în campania din Sudan.

Churchill e întruchiparea elitei britanice care sare peste reguli pentru a obține ce vrea. Dar cu toate astea felul în care povește și ce a ajuns să facă cu acele favoruri te face să îi ierți aceste lucruri.

Iar ideile sale politice par haotice înainte de a citi cartea. Dar după ce afli un pic mai mult despre el și felul în care a citit și s-a auto-educat ajungi să înțelegi cât de unică e doctrina sa politică și cât de atașată de propria sa personalitate e. Asta explică și de ce a trecut de la un partid la altul de-a lungul timpului.

Pentru cine e ”Anii tinereții mele”?

Anii tinereții mele e pentru oricine vrea să citească o carte de aventuri, o carte despre un politician faimos sau amândouă.

Îmi pare sincer rău că nu am putut citi cartea în perioada adolescenței mele. Adolescentului Daniel i-ar fi plăcut teribil de mult cartea asta.

Pe de altă parte mă bucur că am reușit să o citesc la vârsta asta. Am putut să înțeleg mai bine cum arăta lumea britanică la final de secolul XIX și cât de complicată a fost politica imperială britanică.

Așadar e ceva pentru toată lumea în cartea și o recomand cu căldură pasionaților de politică, istorie sau pur și simplu oamenilor care vor să citească o carte de aventuri care pare desprinsă din Indiana Jones uneori.

Cine e autorul?

Rubrica asta e rezervată pentru autorii mai puțin cunoscuți oamenilor obișnuiți. Despre Churchill nu are sens să vă spun prea multe pentru că deja știți probabil cine a fost și ce a făcut. Aveți și pagina de Wikipedia dedicată lui dacă aveți alte curiozități.

Verdictul

”Anii tinereții mele” nu e o autobiografie tipică, e o carte de aventuri care livrează mai mult decât te-ai aștepta. A fost o plăcere să o citesc și va ocupa cu siguranță un loc de cinste în biblioteca mea. Nu pot să nu amintesc și faptul că actualul prim-ministru al Marii Britanii, Boris Johnson, e fan Winston Churchill. Ce ar fi spus oare Winston Churchill despre Brexit și haosul din actuala legislatură britanică?

Așa că Anii tinereții mele primește un 10/10 din partea mea pentru că oferă mult mai mult decât ce mă așteptam să găsesc în ea.

P.S: Găsiți și alte cărți citite de mine pe blog în secțiunea ”Recenzii

Later edit: Randolph Churchill, tatăl lui Winston Churchill a fost Chancellor of the Exchequer, nu prim ministru cum scrisesem inițial.




Talking to my daughter – Yanis Varoufakis – Recenzie

Talking to my daughter – A brief history of Capitalism de Yanis Varoufakis e genul de carte care trebuie citită de oricine vrea să înțeleagă principiile fundamentale ale economiei de piață.

Varoufakis știe să scrie, știe să critice și să stârnească discuții, dar înainte de toate știe să povestească.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune necartonată de la Editura Penguin Random House, scoasă în 2017. Versiunea mea e cumpărată din Anglia și e în limba engleză. Am căutat pe net și se pare că nu există traducere în limbă, ceea ce e ciudat având în vedere succesul cărții. Mi-a fost semnalat ulterior că există și o versiune în limba română publicată la Editura Vellant.

Ca de obicei în România găsiți cartea (în limba engleză) la marii retaileri: Elefant(EN) și Elefant (Ro), Cărturești (EN) și Cărturești (RO). Dacă nu sunteți în România puteți lua cartea de pe Bookdepository.

Pentru cine e cartea?

Întreaga carte e povestită din perspectiva unui tată care vorbește cu fiica lui despre economie. E dacă vreți un fel de Scrisoare a lui Neacșu, unde Varoufakis încearcă să explice cât de bine poate fiicei sale istoria capitalismului. Și știți ce? În cea mai mare parte a cărții exercițiul chiar îi iese.

Așa că bănuiesc că ați prins ideea că e o carte de popularizare a economiei. Și cum unui copil nu îi vei povesti formule matematice sau subiecte de nișă, nu veți găsi așa ceva în carte. Dacă vreți să citiți despre chestii mai specifice, gen MMT, QE și alte chestii similare atunci asta nu e o carte pentru voi.

E o carte excelentă în schimb pentru oricine își dorește să prindă conceptele de bază ale economiei. Dar și cei care au făcut economie ca lumea cred că ar avea de învățat din ea. Eu spre exemplu am găsit în carte foarte multe modalități excelente de a explica concepte complicate în termeni simpli. De asemenea mi-am dat seama că nu făcusem legătura niciodată între anumite evenimente istorice și economie (vedeți mai jos).

Despre ce e Talking to my daughter de Yanis Varoufakis?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

De ce nu au invadat aborigenii australieni Anglia?

Yanis Varoufakis nu glumește când zice în titlu: ”a brief history of capitalism”. Dacă majoritatea cărților de economie încep cu Anglia secolului XIX, Varoufakis merge până la începuturi. Unde?

Spre cele mai vechi timpuri, în negurile evoluției noastre. Dar ca un povestitor experimentat, nu ne dă răspunsul din prima ci pleacă la drum cu o întrebare provocatoare:

De ce au invadat englezii Australia și nu au invadat aborigenii australieni Anglia?

Întrebarea pare ridicolă la o primă vedere, dar te face să realizezi cât de puțin am înțeles din istoria umanității, așa cum e ea predată în școală.

Ei bine răspunsul la întrebarea de mai sus e: surplusul de resurse. Societățile umane din Europa au reușit să genereze surplus. Acel surplus le-a permis nu doar să crească în populație ci și să facă comerț. Aborigenii australieni trăiau o viață liniștită în schimb, lipsită de griji, dar și fără să genereze surplus de resurse. Fără surplus nu au dezvoltat comerțul, ceea ce în schimb nu le-a dat motivația de a merge mai departe de granițele propriei regiuni.

Aborigenii nu au invadat Anglia pentru că nu aveau motiv. Erau mulțumiți cu ce aveau acasă. Englezii în schimb nu erau.

Scrisul și datoria

Una dintre cele mai interesante idei ale lui Varoufakis (pentru mine) e legată de motivul pentru s-a dezvoltat scrisul. Mai exact primele forme de scris au apărut pentru ca fermierii din zona Babilonului să știe cât din grâul lor se află în hambarele aflate la comun și să poată vinde din acea producție. Wikipedia zice așa:

The original Sumerian writing system derives from a system of clay tokens used to represent commodities. By the end of the 4th millennium BC, this had evolved into a method of keeping accounts, using a round-shaped stylus impressed into soft clay at different angles for recording numbers.

Așa că primele cuvinte scrise vin, paradoxal, de la un contabil, nu de la un poet sau scriitor. Revenind la subiect însă a face agricultură presupunea multă muncă. Cu ce plăteai muncitorii în Mesopotamia antică, înainte să se inventeze banii? În natură, evident. Dar trebuia să muncești niște luni de zile și abia apoi erai plătit. Așa că prima formă de scris a dus și la apariția conceptului de datorie.

Cine deținea pământul datora muncitorilor o parte din recoltă. Acele datorii erau la rândul lor scrise pe tăblițe sau, și mai des, pe scoici. Muncitorii puteau da acele scoici la schimb pentru alte bunuri și servicii. Iar cei care le acceptau știau că, niște luni mai târziu, puteau să ia grâu la schimb pentru ele. Sau puteau la rândul lor să le schimbe pe altceva. Sună cunoscut? Ei bine, așa au apărut banii: o datorie viitoare scrisă pe ceva.

Religia și banii

O altă legătură interesantă despre care vorbește Yanis Varoufakis e cea dintre apariția banilor și religia. Practic, cele două merg mână în mână pentru că banii nu pot exista fără încredere. Și ce sursă e mai de încredere decât divinitatea? Practic, Regii-zei din antichitatea aveau nevoie de mantra de divinitate pusă peste umeri pentru ca moneda emisă de ei să fie de încredere.

Datoria ca motor al pieței

Poate asta e ideea cea mai puternică a cărții și probabil cea mai importantă. Suntem obișnuiți să considerăm banii ca fiind punctul central al pieței. Yanis Varoufakis spune însă că datoria e ideea centrală a pieței. Fără conceptul de datorie piețele nu ar exista. Majoritatea antreprenorilor își încep business-urile cu bani împrumutați, firmele împrumută bani pentru a se extinde, oamenii se împrumută pentru a își cumpăra apartamente. Ba am ajuns să creem datorie și pentru cumpărături minore, pentru care mulți folosesc carduri de credit, creând o datorie care va fi plătită în 30 de zile să zicem.

E aproape imposibil să dezlegi piața de conceptul de datorie. Până și banii sunt un fel de datorie (vezi mai sus).

Pentru a ne explica conceptul mai bine Varoufakis ne plimbă prin istoria capitalismului și ne duce în Anglia preindustrială. Ocazie cu care o să aflați cum a trecut Anglia de la un stat medieval asemănător celorlalte țări europene la țara descrisă în cărțile lui Dickens, cu oameni obscen de bogați, dar și cu pușcării pentru debitori și sărăcie abjectă. E o lectură fascinantă!

Banii, băncile și capitalismul

Capitolul care vă va surprinde însă este cel legat de bănci și de funcția lor în economie. Cu ocazia asta o să aflați că ceea ce știați de la școală despre bănci și ce fac ele nu mai e valabil de mai bine de 100 de ani. Știți ce fac băncile acum? Crează bani din nimic!

Dintre toate conceptele economice pe care le-am studiat în facultate și la master probabil ăsta e cel mai contra-intuitiv și cel mai dificil de înțeles. Banii într-un sistem bancar modern sunt creați din nimic iar  Varoufakis face o treabă excelentă în a explica felul în care acest proces funcționează.

Cryptomonedele și roboții care ne vor lua locul de muncă

Două subiecte foarte discutate în ziua de azi și care nu puteau lipsi din cartea lui Varoufakis. Ca orice alt economist cu capul pe umeri autorul identifică problemele cryptomonedelor și explică de ce ele nu pot funcționa ca și mijloc de schimb.

În ceea ce privește roboții care ne vor lua locurile de muncă, acolo pragmatismul se întâlnește cu utopia.

Pe de o parte, dacă roboții vor fi capabili să facă aproape toate joburile posibile, atunci tot profitul generat de aceștia se va duce la un procent infim din populație care va deveni bogată dincolo de orice ați văzut până acum. În tot timpul ăsta majoritatea populației nu ar avea venituri pentru că nu mai sunt locuri de muncă. Și atunci de unde bani pentru a cumpăra chestiile produse de roboți?

De aceea, zice Varoufakis roboții nu vor putea înlocui niciodată complet oamenii. Nu, nu e pentru că noi facem ceva mai bine decât ei, ci pentru că fără oameni care să lucreze nu există bani care să meargă în consum. Fără consum nu există piață așadar nici un motiv pentru ca acei roboți să producă și să genereze profit. Așa că vrând nevrând vor exista locuri de muncă pentru oameni.

Dar așa cum observă și Varoufakis locurile astea de muncă nu vor fi teribil de bine plătite, ci doar suficient cât să facă consumul posibil. Există un risc real de a ne trezi într-o distopie în stil Blade Runner sau Cyberpunk 2077.

Ceea ce duce discuția în punctul următor: nu ar avea sens ca populația să dețină un procent din acești roboți? Adică x% din profitul creat de acești roboți să fie dat populației, dacă tot nu vor fi locuri de muncă pentru toată lumea sau vor fi foarte proaste? În felul ăsta o parte din profitul generat de roboți ajunge la oameni, care vor avea bani de cheltuit. Economia de piață funcționează din nou.

Ei bine, dacă ideea asta ți se pare una ok atunci am o veste proastă pentru tine: tocmai ai devenit marxist!

”Confiscați mijloacele de producție!” zicea Karl Marx în Das Kapital. Soluția asta, pe cât de logică e, pe atât de controversată e datorită asocierii sale cu marxismul.

Românii (și est-europenii în general) sunt alergici la marxism deși Estul Europei era probabil ultimul loc de pe Pământ unde marxismul putea funcționa (las discuția asta pentru altă dată).

Dar în Vest posibilitatea cooptării populației în a deține acești roboți e explorată, inclusiv alternativele la aceasta (Universal Basic Income fiind o astfel de alternativă). Mai în glumă, mai în serios există inclusiv conceptul de fully automated luxury comunism ca și alternativă la economia de piață într-un viitor îndepărtat. Știți ce e mișto însă la conceptul ăsta? Că descrie fix lumea din multe SF-uri de la Hollywood, de la Star Trek până la The Jetsons.

Nu veți citi despre asta în carte însă pentru că autorul știe să stea departe de controversa asta.

Cine e Yanis Varoufakis?

Dacă numele Yanis Varoufakis vi se pare cunoscut e pentru că autorul a fost ministru al finanțelor în Grecia. A fost unul dintre oamenii care au încercat (fără succes) să obțină ștergerea unei părți consistente a datoriilor acestei țări. În fapt, dacă citind cartea puteți observa că teza centrală e că datoria e legată de buna funcționare a pieței. Iar Varoufakis considera (și tind să îi dau dreptate) că datoria nu trebuie să fie sfântă. O ștergere a datoriilor e esențială pentru ca o economie să își revină după un șoc precum cel prin care a trecut Grecia.

Dar postul de ministru nu e ceea ce îl definește pe Varoufakis. El este în primul rând un economist (academician) și profesor (University of East Anglia apoi Cambridge în UK, University of Sydney în Australia și University of Texas în SUA).

Între altele scrie și cărți de popularizare a economiei.

Ce mi-a plăcut?

Yanis Varoufakis știe să povestească. Talking to my daughter e o narațiune care se citește ușor deși e plină de concepte destul de dificile. Iar narațiunea cărții e de fapt o poveste mai lungă, deghizată sub forma unui dialog cu fiica sa.

Deși e o carte de popularizare a economiei poate fi citită de nu doar de cei care nu știe economie ci și de cei mai experimentați. Sunt foarte mulți economiști în media românească cu carențe la capitolul ”cum funcționează piața” și care ar avea multe de învățat din cartea asta.

Chiar dacă ați terminat ASE-ul sau aveți o părere bună despre voi și credeți că știți economie, credeți-mă, merită citită!

Ce nu mi-a plăcut

Nu am multe motive să mă plâng pentru că e o carte excelentă. Aș putea să fiu totuși cârcotaș și să spun însă că Yanis Varoufakis a uitat să menționeze de felul în care bancherii sunt blocați din a crea prea multă monedă de către băncile centrale. Sau că acel capitolul despre viitorul omenirii și economia de piață e un pic prea lung și cu prea multe referințe din Star Trek (serios).

Dar astea sunt chestii minore și cu siguranță nu schimbă faptul că e o carte excelentă.

Ce spun alți critici?

Cartea a avut parte de recenzii excelente. Financial Times are o recenzie pozitivă. The Guardian are două recenzii pozitive la adresa cărții, ceea ce e destul de neobișnuit. Prima e relativ scurtă, dar a doua discută în mai multe detalii unele aspecte interesante din carte și are unele critici.

The Standard are de asemenea o recenzie bună deși e un ziar de dreapta iar cartea e scrisă de un economist de stânga. Partea mea preferată a recenziei e asta:

If you’re Left-wing, or even if you have doubts about market economies, you’ll love his arguments because they’re so easy to understand. If you’re on the Right, you’ll have a very clear idea of how your cleverest opponents think.

The Times de asemenea are o recenzie bună asupra cărții. Cartea nu pare să fi fost lansată momentan în VEst în altă parte decât Marea Britanie așa că recenziile sunt toate din colțul ăsta al lumii.

Verdictul

Din partea mea ”Talking to my daughter” primește un 9.5/10. E o carte excelentă atât pentru cei care încep acum să citească despre economie cât și pentru cei care deja știu lucrurile astea, dar vor să le poată explica mai bine.

P.S: Alte recomandari de cărți și recenzii în rubrica de Recenzii a blogului.

P.P.S: A dat și un interviu lung de 1 oră despre cartea asta:




Coca Cola Mure și Ienupăr – Review

Azi despre un nou amestec interesant de la Coca Cola, de data asta: Coca Cola Mure și Ienupăr.

E vorba așadar de un amestec de Coca Cola cu arome de mure și ienupăr. Am găsit asta la Mega Image (concept store-ul de la Piața Sudului). Vine în sticlă de sticlă de 250 ml.

Nu e versiune standard de Coca Cola ci una cu ușor mai puțin zahăr adică 8,2 grame de zahăr la 100 ml. Cola normală are 10,6 grame de zahăr la 100 ml. Se simte la fel de dulce totuși comparativ cu Coca Cola clasică. Acum să vedem cum stăm la capitolul gust de mere și soc.

Faza e așa, pe etichetă scrie că băutură e bazată pe concentrat de mure (0,1%) și ienupăr (0,01%).

Ca să vă spun sincer nu știu ce gust are ienupărul. Gustul predominant e cel de mure, dar și acela vine mai degrabă ca un aftertaste, spre final. Ienupărul în schimb se folosește ca îndulcitor, ceea ce ar explica gustul ușor diferit de cola, înainte să apară aftertaste-ul de mure. Practic cola în sine e dulce și are un gust ușor diferit. Cred că acela e ienupărul. Pe de altă parte gustul de mure e destul de discret deși destul de bun.

Dacă îți e foarte sete, având în vedere și cantitatea (doar 250 ml), s-ar putea să dai toată sticla pe gât și să nu simți mare lucru pe loc. Dar aftertaste-ul de mure rămâne pe limbă ceva timp.

Așa cum scriam și în trecut, cei de la Coca Cola testează piața cu sortimente noi. Am scris și eu despre Coca Cola Mango și Coca Cola Peach, Coca Cola Twisted Strawberry și Coca Cola Mere și Soc . Unele din ele rămân în gama de produse vândute. Altele în schimb nu mai sunt introduse după perioada inițială de testat.

Concluzie

Una peste alta Coca Cola Mure și Ienupăr primește un 8,5/10. La o primă degustare îmi place mai mult decât cel de Mere și Soc.

P.S: Nu am primit (din păcate) bani de la Coca Cola pentru recenzia asta. Toate recenziile la Coca Cola aici.




Coca Cola Mere și Soc – Recenzie

Cu ocazia unui scurt drum în România am dat peste ceva interesant: Coca Cola Mere și Soc.

E vorba așadar de un amestec de Coca Cola cu arome de mere și soc. Am găsit asta la Mega Image (concept store-ul de la Piața Sudului). Vine în sticlă de sticlă de 250 ml.

Nu e versiune standard de Coca Cola ci una cu ușor mai puțin zahăr adică 8,3 grame de zahăr la 100 ml. Cola normală are 10,6 grame de zahăr la 100 ml. Nici nu se simte mai dulce decât versiunea standard.

Acum să vedem cum stăm la capitolul gust de mere și soc.

Faza e așa, pe etichetă scrie că băutură e bazată pe concentrat de mere și de soc (câte 0,1% fiecare).

Practic e cola amestecată cu suc de mere la gust. Gustul de măr e destul de natural și discret în timp ce gustul de soc se simte mai spre final, dar destul de puțin. Predominant e așadar gustul de măr dintre cele două, cu soc-ul doar ca un foarte ușor aftertaste câteva secunde după.

Dacă îți e foarte sete, având în vedere și cantitatea (doar 250 ml), s-ar putea să dai toată sticla pe gât și să nu simți decât un pic de măr și nema soc.

Așa cum scriam și în trecut, cei de la Coca Cola testează piața cu sortimente noi. Am scris și eu despre Coca Cola Mango și Coca Cola Peach și Coca Cola Twisted Strawberry. Unele din ele rămân în gama de produse vândute. Altele în schimb nu mai sunt introduse după perioada inițială de testat.

Concluzie

Una peste alta Coca Cola Mere și Soc primește un 8/10. Ar fi primit o notă mai mare dacă se simțea socul ăla un pic mai mult (sunt fan socată).

Mai am un amestec interesant de testat: Coca Cola Mure și Ienupăr.

P.S: Nu am primit (din păcate) bani de la Coca Cola pentru recenzia asta. Toate recenziile la Coca Cola aici.




Regele și duduia - copertă

Carol al II-lea și duduia lui – lectură de weekend

Carol al II-lea avea o reputație de afemeiat și mare combinator. Majoritatea istoricilor români au uitat de nuanțe si il prezinta drept un rege playboy, genul pasionat mai mult de femei și masini decât de politica țării. Și tot din manualele de istorie aflăm ca Elena Lupescu i-a bagat idei nasoale în cap. Evident că din cauza asta s-a ales praful de tot de domnia sa.

Întotdeauna mi s-a părut stranie povestea asta. Așa că vreau să mă conving de cât adevăr e în versiunea oficială a istoriei noastre. Ei bine, fix de subiectul ăsta se ocupă cartea „Regele si duduia” de Tatiana Niculescu.

Va urma o recenzie cu siguranță în săptămânile următoare. Până atunci însă vă las cu un paragraf dintr-o scrisoare trimisă de Carol al II-lea Elenei Lupescu.

Fie omul e cel mai „smooth operator” din câți am văzut, fie chiar a iubit-o nebunește pe Elena Lupescu.

Sper să aflu până la finalul cărții.




Piața și Turnul (The Square and the Tower) – Niall Ferguson: Recenzie

Piața și Turnul e o carte față de care am sentimente amestecate. Am reușit să termin cartea asta abia la a 3a încercare deși e probabil cartea cu cel mai interesant subiect peste care am dat în ultimii 2 ani. Sunt bucăți în cartea asta absolut fabuloase. Sunt altele în schimb scrise teribil de prost și cu documentare la nivel de referate.ro. E straniu, dar nu credeam că o astfel de carte poate exista.

Am decis totuși să o adaug pe lista de Recenzii.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Allen Lane (Penguin Books). Cartea a fost scoasă în 2017, în limba engleză, în Marea Britanie.

Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie (Waterstones) în Marea Britanie, dar o puteți găsi și în România (în limba română) la ElefantLibrisCărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository în engleză.

Despre ce e ”Piața și Turnul”?

Să începem cu Cuprinsul:

 

 

Așa cum spuneam mai sus cartea abordează o temă foarte interesantă: cum au interacționat rețelele cu ierarhiile de-al lungul istoriei.

Titlul cărții este bine ales pentru că reprezintă o imagine vizuală a acestei interacțiuni. Dacă ați călătorit vreodată prin Italia și ați văzut Veneția, Siena sau alte orașe, poate ați remarcat acolo prezența unui turn fix lângă piața centrală.

În piața centrală se strângeau negustorii pentru a face comerț. Ei erau, de regulă organizați în bresle și aveau relații comerciale unii cu alți, de prietenie sau de interes. Aceste legături / prietenii între negustori reprezintă un exemplu clasic de ”rețea” din cartea lui Ferguson, structuri orizontale, fără șefi, dar în care unii oameni au relații mai multe și/sau mai bune decât alții.

Dar negustorii nu conduc cetatea. Negustorii nu comandă armate și nu execută oameni. Treaba asta o face clasa politică a orașului. Puterea politică din aceste orașe supraveghează negustorii pentru a se asigura că aceștia sunt în linie cu interesele lor politice. Ei sunt un exemplu tipic de ”ierarhie”, tot un fel de rețea, dar distribuită vertical, nu orizontal.

Din Turn se poate supraveghea Piața în orașul tipic medieval italian. La fel cum ierarhia (puterea formală statală) supraveghează diversele rețele ce se nasc. De aici și titlul: Piața (rețeaua) și Turnul (ierarhia).

Ce face cartea e să caute și să analizeze situații în care ierarhii au interacționat cu rețele. Uneori rețelele câștigă, alteori ierarhiile. Am să vă povestesc mai jos câteva dintre chestiile mai interesante:

Illuminati

Cartea începe cu Illuminati, acest grup fiind dat ca prim exemplu tocmai datorită asocierii sale cu diverse conspirații. În ciuda reputației sale grupul Illuminati nu pare să fi reușit să aibă vreo influență reală asupra politicii mari. Și atunci de unde reputația? Illuminati era o societate secretă, dar era atât de secretă încât aproape oricine din ”lumea bună” știa de ea și era membră.

Apariția tiparului și Reforma protestantă

Ferguson consideră apariția tiparului drept un moment foarte important pentru rețele întrucât a dus la o răspândiri foarte rapidă a ideilor. Iar ca exemplu în acest sens e dată importanța tiparului în răspândirea ideilor Reformei protestante prin Europa Vestică. În cazul acesta ierarhia era Papalitatea Romană, cea care domina lumea catolică vestică. Reforma în schimb a fost posibilă datorită vitezei cu care ideilor unor oameni precum Marthin Luther, Jan Hus, John Calvin și alții s-au putut împrăștia. Un factor foarte important l-a reprezentat tiparul care a făcut posibilă tipărirea unor cărți mult mai ieftin decât anterior.

În lipsa tiparului Reforma poate nu ar fi avut loc niciodată.

Marile descoperiri

Marile descoperiri geografice au fost finanțate de state precum Portugalia, Spania sau Franța. Dar aceste finanțări nu acopereau de multe ori necesarul pentru o călătorie atât de îndepărtată. Navigatorii trebuiau să găsească bunuri cu care să poată face comerț și care să le permită să își acopere cheltuielile sau poate chiar să facă profit. O adevărată rețea comercială de porturi a fost dezvoltată pe coastele Africii (în special în Est) și în Asia. Rețeaua nu era doar una fizică pentru că navigatorii discutau între ei și schimbau idei. Nu armatele (ierarhii) ci rețelele au făcut explorarea europeană posibilă.

Casa de Saxa – Coburg – Gotha

Casa de Saxa – Coburg-Gotha e dată ca exemplu de rețea care a reușit să domine ierarhiile. Vorbim practic de o familie nobiliară care a reușit să dea mai mulți regi și regine decât orice altă familie din istoria Europei. Regina Maria a României făcea parte din Familia Saxa – Coburg – Gotha. Iată o poză cu întreaga familie:

Aceeași poză la o rezoluție mai bună găsiți aici. Lista de capete regale din poza asta e impresionantă:

  • Grand Duke Vladimir of Russia (1847-1909)
  • Prince Henry of Battenberg (1858-96)
  • Princess Beatrice, wife of Prince Henry of Battenberg (1857-1944)
  • Prince Arthur, 1st Duke of Connaught (1850-1942)
  • Princess Charlotte, Duchess of Saxe-Meiningen, consort of Bernhard III, Duke of Saxe-Meiningen (1860-1919)
  • Princess Louise Margaret, Duchess of Connaught (1860-1917)
  • Princess Feodore, consort of Heinrich XXX Prince of Reuss (1879-1945)
  • Prince Philipp of Saxe-Coburg-Gotha (1844-1921)
  • Princess Louise of Saxe-Coburg-Gotha (1858-1924)
  • Prince Alfred of Edinburgh and Saxe-Coburg & Gotha (1874-99)
  • Queen Victoria, Queen of the United Kingdom (1819-1901)
  • Empress Friedrich, consort of Friedrich III, Emperor of Germany & King of Prussia (1840-1901)
  • Wilhelm II, Emperor of Germany & King of Prussia (1859-1941)
  • Princess Irene of Prussia, consort of Henry, Prince of Prussia (1866-1953)
  • Queen Marie, consort of Ferdinand I, King of Roumania (1875-1938)
  • Ferdinand I, King of Roumania (1865-1927)
  • Grand Duchess Elisabeth Feodorovna (1864-1918)
  • Grand Duke Sergei of Russia (1857-1905)
  • Grand Duke Paul of Russia (1860-1919)
  • Louis Alexander Mountbatten, 1st Marquess of Milford Haven (1854-1921)
  • Victoria Mountbatten, Marchioness of Milford Haven (1863-1950)
  • Empress Alexandra Feodorovna, consort of Nicholas II, Emperor of Russia (1872-1918)
  • Nicholas II, Emperor of Russia (1868-1918)
  • Grand Duchess Maria Pavlovna (1854-1920)
  • Grand Duchess Maria of Russia, Duchess of Saxe-Coburg & Gotha (1853-1920)
  • Prince Alfred, Duke of Edinburgh and Saxe-Coburg & Gotha (1844-1900)
  • King Edward VII, King of the United Kingdom (1841-1910)
  • Princess Beatrice of Orleans & Borbón, consort of Alfonso, Prince of Orleans & Borbón (1884-1966)
  • Princess Alexandra (1878-1942)

S-a spus de multe ori că aceste legături au ținut Europa departe de un mare război. Până când a venit Primul Război Mondial…

Familia Rothschild

O familie celebră prin alăturarea ei cu orice conspirație posibilă și imposibilă. Ferguson încearcă să prezinte în Piața și Turnul o explicație pentru succesul acestei familii. Iar explicația sa e rețeaua de colaboratori foarte puternic dezvoltată și o rețea de curieri atât de bună încât știrile ajungeau la membrii familiei Rotschild uneori înainte de a ajunge la autorități.

Echilibrul Marilor Puteri

Perioada dintre războaiele napoleonice și Primul Război Mondial a fost una de relativă stabilitate și pace (fără conflicte mari) în Europa. Acest lucru s-a datorat, zic mulți și între ei și Ferguson, rețelei de tratate dezvoltate de state. Europa era practic împărțită de 6 mari puteri:

Această rețea de alianțe a funcționat în contextul în care Marea Britanie acționa ca factor decisiv într-o direcție sau alta. Altfel spus, când lucrurile se încingeau pe continent Marea Britanie putea aplana conflictul amenințând că va interveni de o parte sau de alta.

Chestia asta nu s-a întâmplat în 1914, atunci când răspunsul diplomatic britanic a venit prea târziu. Primul Război Mondial a izbucnit în scurt timp.

Germania, comunismul și jihadul

O chestie foarte interesantă pe care am aflat-o din carte e faptul că Germania a încercat activ să convingă pe arabi, sirieni, palestinieni și alte națiuni din Orientul Mijlociu să declare jihad împotriva Marii Britanii și Franței. Eforturile nemților au fost foarte aproape de a avea succes.

O campanie similară a fost dusă de Germania împotriva Rusiei, acolo unde Germania l-a trimis pe Lenin și i-a dat bani pentru a pune de o revoluție. Lenin s-a descurcat foarte bine, scoțând Rusia din război și schimbând profund istoria omenirii în același timp. Pentru Germania însă ieșirea Rusiei a fost tardivă pentru că între timp situația pe frontul de Vest devenise dramatică.

Avem practic o situație în care o ierarhie s-a folosit de rețele pentru a scoate din joc o altă ierarhie. Iar această parte a cărții Piața și Turnul e motivul pentru care am continuat să o citesc.

Spionii de la Cambridge

O altă parte foarte interesantă a cărții e legată de o rețea de spioni a URSS-ului care a activat în Marea Britanie. Nu vorbim de ruși în Marea Britanie ci de oameni din elita Marii Britanii care au spionat pentru URSS. Ce aveau în comun? Faptul că toți erau din familii bune ale britanicilor și că erau parte din aceiași asociație de studenți de la Cambridge. Bazându-se pe relațiile lor au ajuns să ocupe poziții foarte bune în serviciile secrete britanice și să transmită rușilor mii de documente secrete. Chiar îmi aduc aminte că Neagu Djuvara menționează în cartea sa Amintiri din Pribegie faptul că parașutarea unor trupe de gherilă în Carpați în România comunistă a eșuat. Unul din motive, suspecta el, era scurgerea acestor informații de la americani la britanici și apoi la ruși. Sunt șanse mari să fi avut dreptate.

Din păcate cred că acesta a fost ultimul capitol cu adevărat interesant din Piața și Turnul.

Kissinger și rețeaua lui

O secțiune a cărții care promitea multe, dar care s-a fâsăit. Din păcate Ferguson ne spune doar că Kissinger, unul din cei mai importanți strategi ai americanilor avea o rețea importantă de relații și cunoștințe. Acea rețea l-a făcut să scape neatins de scandalul Watergate, deși era consilier al lui Richard Nixon.

Singura chestie mai interesantă pe care o aflăm e că Kissinger a participat la ceva sindrofii între oameni de știință sovietici și americani. SUA și URSS se foloseau de aceste întâlniri pentru a comunica și negocia. De ce așa și nu prin oameni politici? Pentru că nu îi pasă nimănui de un fizician rus care vorbește cu un fizician american. Astfel de întâlniri nu reprezentau probleme de imagine pentru diplomația americană de exemplu.

Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Kissinger și relațiile sale, dar autorul ne promite că scrie carte separată pe tema asta.

Internetul și rețelele sociale

Evident că Piața și Turnul nu era completă fără a vorbi despre rețelele actuale. Dacă partea care vorbește despre dezvoltarea internetului e una decentă, partea legată de rețele sociale modernă e destul de slabă.

Probabil istoria internetului și a supremației americane vă e cunoscută, așa că nu am să insist. Dar cu siguranță merită un pic de atenție asupra tentativei URSS-ului de a construi un internet propriu, despre care am mai scris.

Pe partea de rețele sociale moderne analiza e destul de slăbuță. Autorul pune în aceeași găleată Amazon, Facebook și Google de exemplu deși cele 3 operează fundamental diferit. Nici nu se insistă foarte mult asupra lor. Despre Facebook se vorbește mai mult pentru că a avut o influență puternică în timpul alegerilor din 2016 din SUA și Brexit. Dar cam la asta se rezumă analiza autorului.

Pe de altă parte e oarecum de așteptat, Ferguson e un istoric iar Piața și Turnul e o carte pe care o găsiți în secțiunea ”Istorie”.

Ce nu mi-a plăcut

Nu e o carte ușor de citit, asta vă pot spune cu siguranță. Abia la a 3a tentativă am reușit să o termin. Apoi nici stilul în care e scrisă nu ajută foarte mult: uneori un capitol are 3 pagini și vorbește despre o chestie. Următorul capitol vorbește despre aceeași chestie. De ce 2 capitole atunci?

Sunt alte capitole destul de lungi, dar în care se discută despre chestii care nu au legătură una cu alta. Sunt bucăți lungi din cărți care par să nu se potrivească deloc cu tema cărții. Pur și simplu autorul divagheaza și o ia prin bălării de foarte multe ori. Spre exemplu la un moment dat insistă foarte mult pe faptul că John Maynard Keynes (cel mai influent economist al secolului XX) era gay și nu avea parte de suficient sex. Din câte se pare a repetat chestia asta de mai multe, inclusiv pe la conferințe. Ori nici măcar aici nu și-a făcut temele pentru că, din câte se pare, Keynes a avut o viață sexuală destul de fericită. Acele bucăți din carte par foarte forțate și nelalocul lor în contextul cărții.

O altă chestie bizară în Piața și Turnul e faptul că Ferguson dă vina pe stat în criza economică din 2008. El spune că statul american a pus prea multe reguli în sistemul bancar. Nu explică din păcate cum prea multe reguli au dus la împrumuturilor subprime și la securitizarea și resecuritizarea unor instrumente financiare pe care prea puțină lume le înțelegea.

Cam toți economiștii de bun simț ai planetei au căzut de acord asupra faptului că dereglementarea băncilor și apariția unor instrumente financiare complexe nereglementate au dus la criza asta. Nu trebuie să mă credeți pe mine, puteți citi raportul Senatului American și un alt raport făcut pentru Președinte.

Altă chestie bizară pentru cititorul neexperimentat (dar vezi mai jos explicația) e că profită de orice ocazia pentru a îl acuza pe Barack Obama de orice sub soare. De multe ori te întrebi dacă nu cumva a băgat acel capitol în carte doar ca să arunce cu rahat în Obama.

Și poate mai trist e că sunt bucăți întregi din carte slab documentate. De exemplu menționează că savanții sovietici visau la un Președintele robot cântător la saxofon al Cybertopiei sovietice. Ori asta era doar o glumă apărută pe un pamflet al sovieticilor. Ferguson o dă însă foarte serios în carte.

Ce mi-a plăcut?

Sunt subiecte foarte interesante în carte. O parte din ele (cele mai interesante) le-am povestit mai sus. Atunci când vrea Ferguson poate scrie bine. E păcat că acele capitole bune sunt excepțiile și nu regula.

Aș fi preferat sincer ca în Piața și Turnul Ferguson să trateze mai puține subiecte, dar mai atent.

Ce spun alți critici despre Piața și Turnul?

The Guardian are o părere similară cu a mea în recenzia lor: prea multe exemple, prea puțină atenție la detalii. O a doua recenzie de la The Guardian (persoane diferite) e în aceeași notă. Are parte în schimb de o recenzie pozitivă în Wall Street Journal, deloc o surpriză având în vedere că Ferguson spune clar (Vezi mai sus) că nu a fost vina Wall Street-ului pentru criză. New York Times are și el o recenzie pozitivă, dar foarte vagă.

Tim Harford (scrie pentru Financial Times) are aceleași motive să se plângă ca mine. Iar National Review are o recenzie în care autorul chiar îl ia la bani mărunți pe Ferguson.

Pentru cine e Piața și Turnul?

Cartea cred că se adresează în primul rând oamenilor pasionați de istorie, fiind în mare parte orientată spre perioade istorice. Pe de altă parte discuția despre rețele și ierarhii e pusă tot timpul în context de teorie a rețelelor, motiv pentru care ar putea fi citită și de oameni pasionați de politică și teoria rețelelor.

Cu toate astea, trebuie să vă avertizez: e o carte care o să vă placă, dar o să vă și enerveze teribil.

Cine e autorul?

Niall Ferguson e un istoric britanic foarte cunoscut pe aici. Scoțian la origini are Oxford, Harvard și New York University pe lista de locuri unde a predat.

E afiliat politic cu republicanii americani, fiind consilier al lui Mit Romney și John McCain, ceea ce explica ura pe care o are față de Obama (ambii au pierdut în fața lui Obama alegerile prezidențiale).

Verdictul

Cartea asta e ca o zebră: are părți foarte bune și părți foarte proaste. Se spune că, în medie, o zebră e gri. La fel și aici, dacă dau o notă nu va spune că sunt articole foarte bune, dar nici nu va spune cât de proaste sunt cele proaste. Dar asta e!

Așa că nota mea e un 6,5/10. Sunt articole de 10/10, dar sunt și articole de nota 3.




Amintiri din pribegie de Neagu Djuvara – Recenzie

Am să o spun din start: nu sunt fan al cărților biografice, cu atât mai puțin al celor autobiografice. Am citit însă Thocomerius- Negru Vodă și ”Amintiri și povești mai deocheate” ale lui și mi-am dat seama că vreau să știu mai multe despre omul Neagu Djuvara. Așa că numai bine, am luat la răsfoit cartea ”Amintiri din pribegie”. Nu am putut să o mai las din mână așa că m-am trezit cărând după mine prin aeroportul Otopeni o carte de aproape 650 de pagini (cu tot cu referințe).

Ce am citit eu

Variantă citită de mine e o versiune cartonată de la Editura Humanitas, scoasă în 2018. Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie. Deși nu mai țin minte exact care librărie era, am văzut cartea prin toate librăriile mari din București. Bineînțeles că puteți găsi cartea și online la ElefantCărturești, Libris și probabil prin alte părți.

Despre ce e cartea?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Lung cuprins știu, dar trebuie să vă gândiți că și cartea are peste 600 de pagini. Pare mult? Ei bine, ea acoperă perioada 1944 – 1992, adică 48 de ani petrecuți de Neagu Djuvara în exil.

În ciuda dimensiunilor însă, cartea nu e plictisitoare și nu am avut momente în care să vreau să o abandonez. Ca și structură, cartea e împărțită în funcție de perioadele cele mai importante ale vieții sale:

  • Perioada refugiatului- între 1944 și 1961
  • Perioada africană – 1961 și 1990
  • Reîntoarcerea în România 1990 – 1992

Înainte de a intra în subiectul cărții cred că sunt câteva lucruri care ar trebui știute:

Neagu Djuvara făcea parte dintr-o veche familie de boieri:

  • din partea tatălui: Djuvara erau o familie de boieri aromâni
  • din partea mamei: Grădișteanu era una din cele mai vechi familii de boieri din România

Trandafir Djuvara, bunicul său, fusese ministru de externe, iar familia sa era înrudită cu multe dintre familiile boierești ale Vechiului Regat. Cât despre tânărul Djuvara, după ce s-a căsătorit cu o franțuzoaică, la rândul ei bine așezată în elita din Franța, s-a întors în țară.

Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial s-a înrolat în armata și a luptat cu armata română împotriva sovieticilor pe frontul de est în Basarabia și Transnistria, fiind rănit la Odessa, în 1941. A fost trimis înapoi și a început să lucreze pentru Ministerul de Externe.

Din păcate, perioada asta nu e descrisă în carte deși pare să fi fost foarte interesantă la rândul ei. Cu toate astea, înțeleg de ce nu a vrut să o amintească: în tinerețe Neagu Djuvara a simpatizat cu mișcarea legionară, fără a deveni însă membru. A renunțat însă la aceste simpatii destul de repede și nu a încercat să ascundă faptul că, tânăr fiind, a căzut pradă propagandei legionare.

Cum a început pribegia

Anul 1944 îl găsea așadar la Ministerul de Externe. În august 1944 a fost trimis la Stockholm într-o misiune diplomatică importantă: purta o scrisoare cu instrucțiuni de a reactiva negocierile cu Aliații pentru ieșirea României din război de partea Germaniei. Tentativa guvernului Antonescu de a negocia cu Aliații nu a mai avut loc niciodată însă pentru că acesta a fost răsturnat pe 23 august 1944, în timp ce Djuvara era pe drum spre Stockholm cu scrisoarea cu instrucțiunile de negociere.

România a întors rapid armele împotriva Germaniei, iar Armatei Roșie a ocupat rapid România. Înțelegând ce urmează să se întâmple în România ocupată și pentru că fusese diplomat în guvernul lui Antonescu, a refuzat să se mai întoarcă în țară, rămânând la Stockholm.

Și cum de ce ți-e teamă nu scapi a fost judecat și condamnat în absență ca fiind spion al Germaniei naziste. În 1947 a plecat de la Stockholm spre Paris, locuind o perioadă lungă de timp alături de soția sa în casa familiei acesteia.

Detaliile astea le găsiți și pe wikipedia, nu e musai să citiți cartea pentru ele. Apropo de wikipedia, constat cu amărăciune că pagina de wikipedia în limba engleză și italiană sunt mai detaliate decât cea în limba română.

Detaliile acestea sunt importante însă pentru context și pentru a înțelege poveștile cărții.

Refugiul la Paris

Activist anticomunist

Djuvara a fost activ implicat în mișcarea de opoziție a regimului comunist. După instaurarea regimului comunist în România, o parte considerabilă din elita românească a fugit din țară. Cei aflați deja în afara României și opozanți ai regimului comunist încercau să îi ajute pe cei proaspăt fugiți din țară. Unele cazuri descrise de Djuvara sunt fericite, altele în schimb nu. Între fugiți se aflau uneori și trimiși ai Securității, trimiși pentru a compromite rețele de români care se opuneau regimului din afara țării.

Prințesa Manda Y

Un caz interesant în sensul ăsta este cel al ”prințesei Manda y” (nu e nume adevărat), o tânără româncă, teribil de frumoasă zice Djuvara, ce se pretindea descendentă a vechilor domni ai Munteniei (până la Vlad Țepeș) și care a ”fugit” din România. Fugit cu ghilimele pentru că, fiind interogată de francezi, a recunoscut că lucra pentru Securitatea română. Cu toate astea reușește să îl farmece pe unul dintre francezii care o investigau și să scape cumva de urmărire.

Aparent prințesa a umblat apoi din pat în pat, urcând încet, dar sigur pe scara socială. Vă las să descoperiți singuri povestea și cine este de fapt Prințesa Manda Y.

O poveste tristă

Alte povești ale românilor fugiți sunt însă triste, cum ar fi de exemplu asta:

Povestea e incompletă, știu, continuarea o găsiți în carte. Au fost multe cazuri de genul ăsta, vieți distruse de un regim totalitar.

Pierre Rosset cel norocos

Uneori însă e greu de crezut felul în care reușeau oamenii să treacă prin foc și pară pentru a scăpa din lagărul comunist. Un astfel de exemplu e cel al lui Petre Rosetti, cel care, pentru a scăpa din România a trecut Dunărea înnot.

Odată ajuns în Serbia, a fost capturat și trimis să muncească într-o mină de cupru alături de alți prizonieri bulgari. La un moment dat însă, întreg grupul este expulzat în Bulgaria. Ajuns alături de ceilalți bulgari acolo, Petre Rosetti are inspirația de a se da drept cetățean francez, pe nume Pierre Roset. Vorbind excelent limba franceză, a reușit să îl convingă pe consul că este francez, dând în acest sens chiar o adresă din Paris la care, chipurile, ar fi locuit. La adresa respectivă locuia unchiul său, Leon Negruzzi. Numele Negruzzi părea franco-italian, iar unchiul, odată contactat de autoritățile franceze a înțeles rapid despre ce e vorba și nu l-a dat de gol pe nepot.

Consulul francez și autoritățile au înțeles și ele cât de delicată era de fapt problema așa că l-au ajutat pe tânărul ”Pierre Rosset”. Însuși consulul francez l-a ridicat din pușcărie și l-a însoțit până la trenul care ducea spre Istanbul, de unde tânărul urma să fie recuperat.

O scrisoare într-un tren

Femei ca la București…

Cartea are însă și multe episoade hazlii, cum ar fi de exemplu ăsta:

Sunt multe povești pe care nu am loc să le pun în recenzia asta, de exemplu:

  • cum l-a cunoscut pe Emil Cioran (au fost prieteni), pe Noica și pe Mircea Eliade, de exemplu
  • cum Djuvara a fost responsabil pentru o parte din pregătirea și antrenarea unor refugiați români de către americani pentru a fi parașutați în România comunistă și a începe o răscoală anti-comunistă (puteți citi aici ce s-a întâmplat cu ei)
  • cum a ieșit, în secret, Djuvara din România cu o valiză plină de aur, bani și bonuri de trezorerie, la instrucțiunile guvernului condus de Mareșalul Antonescu.

Africa

O parte considerabilă a vieții sale a fost petrecută în Africa. Cum a ajuns un refugiat român în Niamei, capitala statului Niger? Printr-o recomandare, venită la momentul potrivit de la persoana potrivită:

Poveștile din exilul său de la Paris rezonează cu noi românii, pentru că prezintă drama diasporei imediat după instaurarea comunismului.

Poveștile sale din Africa sunt mult mai savuroase în schimb, deși sunt lipsite de miză personală pentru noi românii. Iată un vlăstar boieresc român în inima Africii negre, consilier în Ministerul de Externe al Nigerului.

Am scris despre unul din episoadele din perioada africană într-o altă postare în care vorbeam despre corupție. Făceam atunci o paralelă între felul în care era privită corupția în Nigeria și România. Vă las să citiți acel articol dacă vă interesează subiectul.

Cu s-a ocupat Djuvara în Africa? A scris multe dintre discursurile președintelui Diori, a fost unul din oamenii responsabili pentru așa înființarea Comisiei Nigerului, o sursă vitală de apă pentru întreaga regiune și a pus pe picioare multe dintre serviciile Ministerului de Externe ale Nigerului, stat proaspăt devenit independent. Dar haideți să vă arăt câteva dintre relatările mai neobișnuite din această parte a cărții:

O istorie hazlie e legată de ”boy”-ul care îi cumpărăturile și îl mai ajuta prin casă:

Dar și obiceiurile între diplomați sunt diferite în Africa, cum s-a întâmplat spre exemplu aici:

Și politica externă?

Sunt însă și multe secțiuni în carte care tratează subiecte de geopolitică. Sunt multe comparații între Niger (fostă colonie franceză) și Burkina Faso sau Nigeria (colonii britanice). Politicile coloniale ale Franței și Marii Britanii au fost extrem de diferite, diferențele fiind vizibile cu ochiul liber chiar și în ziua de azi.

Veți găsi de asemenea și descrieri detaliate ale diferitelor populații care locuiau în Niger și în regiunea aceea din Africa. Vorbim aici de un amalgam de populații, de la misterioșii beduini la djerma și fulanii. Aceștia din urmă erau renumiți pentru femeile lor frumoase (Miss World 2001 era o tânără fulani).

Este de asemenea des adusă în discuție complicata relație dintre Franța și fostele ei colonii. Acestea nu sunt subiecte familiare românilor, dar dacă vă pasionează geopolitica, merită explorate.

Sunt nespus de multe povești în partea asta din carte, dar am să vă las pe voi să le descoperiți și am să trec la ultima parte a cărții.

Înapoi în Europa

O lovitură de stat l-a dat jos pe președintele Nigerului care îl adusese pe Djuvara (Diori). Sub noul președinte, Djuvara și-a continuat activitatea, dar situația politică a țării a început să se deterioreze spre finalul anilor 70, început de anii 80. Apropiindu-se și vârsta de pensionare, Neagu Djuvara a decis să se întoarcă în Franța, acolo unde a lucrat la Radio Europa Liberă (părinții și bunicii voștri poate l-au ascultat).

În perioada 84-85 scrie o lucrare ”Țările Române între Orient și Occident”, carte care va fi tipărită și poate fi cumpărată și azi din librării (o am și eu cu mine, fiind pe lista mea de citit de anul ăsta). La una dintre conferințele organizate cu ocazia acestei cărți participă și Mircea Eliade.

Am să vă las pe voi să descoperiți restul poveștilor (inclusiv cea despre o bibliotecă cu cărți rare românești arsă la Paris).

Inapoi în România

1989, Revoluție, libertate. Pentru prima oară după 1944 Neagu Djuvara se poate întoarce în România. 45 de ani de exil.

Sunt câteva întâlniri și idei interesante în carte. Se discută în special despre perioada imediat după Revoluție, cu alegerile câștigate de FSN-ul lui Iliescu. De ce nu s-au retras partidele istorice din acele alegeri, mai ales când existau indicații că vor fi fraudate? Puteți afla citind cartea și nu vreau să vă stric plăcerea de a descoperi singuri.

Noua Românie e străină pentru Djuvara. Ba de multe ori îi e și potrivnică: reclădește o moară în satul din Bărăgan unde avusese conac. Într-o noapte vin însă oameni din sat cu excavatorul și dărâmă tot. În câteva zile dispare și materialul de construcție și moloz și tot.

Și când nu e potrivnică e absurdă, ocazie cu care vă recomand povestea lui Djuvara despre cum și-a cumpărat prima Dacie odată întors în țară. Povestea aia e chintesența tranziției românești și a anilor 90.

Și cu toate astea a rămas în țară. De ce?

Pentru cine e cartea?

Pentru oricine vrea să citească despre viața unuia din cei mai interesanți români ai secolului XX. Puteți să o luați pentru voi, puteți să o faceți cadou. Indiferent cine e acea persoană, îmi vine greu să cred că nu îi va plăcea cartea.

Ce mi-a plăcut?

Subiectele din carte sunt în sine foarte interesante. Dar în afara de asta, ce contează poate cel mai mult e stilul deschis și neobișnuit al lui Djuvara de a povesti. E teribil de natural, chiar și în scris, fără a cădea în vulgaritate. E ceva aparte în felul în care povestește, ceva ce îl separă de restul oamenilor pe care i-am citit.

Așa să fi fost oare și ceilalți din generația sa?

Ce nu mi-a plăcut

Nu am motive să mă plâng în legătură cu cartea asta. E o carte lungă, dar nu m-am gândit niciodată să renunț la a o citi. Nu pot spune asta despre alte cărți din biblioteca mea în schimb.

Verdictul

Din partea mea ”Amintiri din pribegie” a lui Neagu Djuvara primește un 10/10.

P.S: Alte cărți cărora le-am făcut recenzii găsiți aici. Între ele și Thocomerius – Negru Vodă a lui Neagu Djuvara.




Why we get the wrong politicians – Isabel Hardman – Recenzie

„What have you done? Oh my God. What the fuck have you done? Anne Milton’s best friend wasn’t taking the news of her election as an MP very well. […] Soon it would be voters who would be asking her what the fuck they had done: with their money, their health services, and all the promises they were lead to believe would be fulfilled if enough people backed their party.

Așa începe cartea ”Why we get the wrong politicians” a Isabelei Hardman. Cartea e o relatare fără foarte multe menajamente a vieții de parlamentar britanic, de la momentul la care oamenii se hotărăsc să candideze și până la punctul la care ajung să părăsească poziția asta.

Ce pot să vă spun din capul locului e că viața de parlamentar britanic (MP cum sunt numiți pe aici) nu e simplă, nu e ușoară și cu siguranță nu e ieftină.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2018, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții. Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie din UK, dar o puteți găsi și în România online la ElefantCărturești și Bookdepository.

Pentru cine e cartea?

Deși e o carte relativ ușor de citit, tema în sine nu e neapărat pe gustul tuturor. Cu atât mai mult cu cât cartea e construită pe baza lucrurilor care se întâmplă în Marea Britanie, nu neapărat a României. Cu toate astea, o mare parte din chestiile pe care le veți citi aici sunt aplicabile și în cazul României. E adevărat, sunt altele care sunt specifice UK-ului acum, dar care vor fi probabil aplicabile și în cazul României în 10 – 20 de ani.

Acestea fiind spuse, dacă vă pasionează politica dincolo de ”toți politicienii sunt niște hoți” sau ”PSD rău, USR bun”, atunci cu siguranță o să vă placă și cartea asta.

Despre ce e cartea?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Titlul cărții explică destul de clar tema generală a cărții: cum se face că avem mereu același tip de politician, cu același tip de comportament? Cartea însă mai are două alte întrebări, legate de cea din titlu:

  • ”De ce avem parte de politici proaste?” și
  • ”Putem să avem politicieni ok?”

Așa cum spuneam mai sus cartea urmărește traseul unui politician tipic din punctul în care se hotărăște să candideze până la momentul la care pleacă din Parlament.

Cartea oferă foarte multe detalii interesante despre viața politicianului britanic tipic, mult mai multe decât pot să pun eu în recenzie aici. Dar haideți să vă spun câteva din chestiile care mi s-au părut interesante:

Nu oricine devine politician

Cumva se face că o mare parte din politicienii britanici vin din același mediu socio economic. Ei sunt de regulă membri ai elitei economice și sociale. Nimic nou până aici, nu? Cumva știați că de acolo vor veni pentru că au acces la bani și relații! E adevărat că au bani și relații, dar nu ăsta e singurul motiv.

În UK pentru a deveni politician trebuie să convingi un număr mare de oameni să te voteze. Nu poți să plătești intrarea pe o listă și să ajungi in Parlament.

Așa că parlamentarul aspirant va trebui să înceapă o campanie de convins oameni care înseamnă în 80% din timp bătut la ușă. Nu glumesc, politicianul care vrea să ajungă parlamentar ia casele din circumscripția sa la rând și vorbește cu oamenii.

De aici apar însă câteva probleme de logistică: poți bate la uși dacă ai și job? Dacă lucrezi program normal 9 – 17 nu prea.

Poți să îți iei concediu să bați la uși? Da, cu siguranță, doar că întreaga campanie durează undeva la 1 – 2 ani de zile. De ce atât de mult? Pentru că are loc mai întâi o campanie internă, din care se alege reprezentantul partidului pentru acele alegeri. Cel care ajunge să câștige nominalizarea primește apoi suportul partidului.

Campania electorală pentru a ajunge parlamentar nu e așadar compatibilă cu ideea de job. Cine vrea să ajungă parlamentar trebuie să renunțe la locul de muncă.

Banii

Banii sunt un factor de diferențiere clar între candidați. Odată pentru că, așa cum spuneam mai sus, trebuie să renunți la job pentru a face campanie. Câți oameni își permit să stea fără loc de muncă timp de 1-2 ani?

Dar lucrurile nu se opresc aici, odată ales ca reprezentant al partidului pentru alegeri candidații trebuie de cele mai multe ori să își plătească singuri campania electorală. Asta înseamnă bani de fluturași, bani de benzi, bani de reclame în ziare sau pe social media și așa mai departe care trebuie să vin din buzunarul candidatului.

Credeți că oamenii săraci sau cei din clasa de mijloc își permit să facă asta? Nu prea.

Dar cei bogați? Își permit ei oare să stea fără job 1-2 ani? Cu siguranță!

Politica are deci bariere de intrare destul de mari pentru cei din clasa de jos sau de mijloc: 1-2 ani de campanie, demisie de la locul de muncă și foarte mulți bani cheltuiți. Autoarea vorbește despre următoarele costuri medii cu campania:

  • Pentru Partidul Conservator aproximativ 18.000 de lire pentru campanie electorală în jurisdicții sigure (dominate de Partidul Conservator), dar aproximativ 121.000 lire pentru campanii câștigate în jurisdicții dominate de alte partide.
  • Pentru Partidul Laburist aproximativ 13.000 de lire pentru a câștiga într-o jurisdicție sigură și aproximativ 18.000 pentru a câștiga într-o jurisdicție dominată de alt partid.

Merită investiția din punct de vedere financiar? Un parlamentar britanic are un venit brut anual de 74.000 lire. Asta înseamnă un net de 51.455 lire, adică 4.289 lire pe lună. Nu e rău, dar sunt meserii care plătesc considerabil mai bine de atât.

Viața personală

Unul din capitolele surprinzătoare ale cărții se referă la viața personală a politicienilor britanici.

Aparent mulți politicieni britanici au probleme cu băutura. De ce? Pentru că programul e dificil (da, în Parlamentul Britanic chiar se muncește). Pentru că barul e deschis non-stop. Pentru că stresul e foarte mare. Pentru că mediul în sine e de așa natură (dacă toată lumea în jurul tău bea…bei și tu). Toate chestiile astea fac din băutură o mare problemă în Westminster.

Viața de cuplu a parlamentarilor suferă de asemenea, indiferent că sunt parlamentari femei sau bărbați. În UK, spre deosebire de România parlamentarul trebuie să fie la biroul său local câteva zile pe săptămână. Altfel riscă să nu fie reales de către votanții din circumscripția sa.

Rezultatul e o navetă obositoare între Londra și circumscripția electorală. Unii parlamentari își iau familia cu ei la Londra, alții nu. Indiferent ce ar face însă vor sta departe de ei aproape jumătate din timpul în care își exercită mandatul.

Divorțurile, aventurile amoroase cu oameni din propriul staff, cu alți parlamentari, cu ziariști sau cu cine se mai nimerește sunt foarte dese.

Cartea are suficiente detalii picante încât să fie interesantă, dar fără a o da în trivialități sau can can uri.

Procesul legislativ

Cea mai interesantă parte a cărții e cea legată de felul în care legiferează britanicii. Câteva chestii foarte pe scurt legat de asta:

La fel ca și românii, de multe ori parlamentarii britanici nu știu ce votează și așteaptă să li se spună cum să voteze. De ce? Pentru că e al dracului de greu să înțelegi legi extrem de complexe fără să ai pregătirea de specialitate. Un parlamentar cu studii de economie nu ar înțelege probleme legate de medicină. Dar trebuie să le voteze. Așa că va vota cum îi cere partidul, chiar dacă s-ar putea să facă rău oamenilor din propria circumscripție.

Multe legi care sunt propuse și votate de Parlamentul britanic sunt prost scrise sau insuficient cercetate. Dar trec prin Parlament și sunt votate pentru că sunt în linie cu dorințele partidului. Sistemul parlamentar britanic are însă o particularitate:

  • Teoretic e unicameral – se aleg parlamentari pentru o singură cameră: the House of Commons.
  • Practic e bicameral – există o a doua cameră, the House of Lords care analizează toate legile care vin din House of Commons.

Particularitatea sistemul britanic stă în faptul că oamenii care fac parte din House of Lords sunt (teoretic) specialiști în diverse domenii. Ei nu sunt aleși prin vot ci sunt numiți în baza experienței și a know-how ului pe care îl au. House of Lords e (teoretic) apolitică și nu aprobă sau respinge legi pe considerente politice ci doar tehnice.

Astfel o lege e propusă, votată și adoptată în House of Commons de parlamentari aleși democratic. Dar acea lege trebuie să primească și aprobarea celor din House of Lords. Dacă legea nu e suficient de clară, nu are sens sau se consideră că va provoca efecte negative care nu au fost discutate, explicate atunci legea va fi întoarsă în House of Commons.

Efectul e următorul: House of Commons e practic camera inferioară a unui parlament bicameral (echivalent al Camerei Deputaților) iar House of Lords e camera superioară (echivalent al Senatului). Există însă și o diferență majoră: House of Lords e (teoretic) apolitică și se pronunță doar pe chestiuni tehnice.

Ca o paranteză, sistemul britanic ar fi o soluție interesantă și pentru România în contextul în care există un referendum care, odată aplicat, ar duce la un sistem de parlament unicameral în România.

Cine e autoarea?

Isabel Hardman o jurnalistă britanică specializată pe probleme parlamentare. A realizat sute de interviuri cu parlamentari britanici deci e avizată să vorbească despre ce se întâmplă în Westminster. Pe lângă asta e într-o relație cu un parlamentar britanic, ca să fie treaba mai interesantă. Puteți să o urmăriți pe contul ei de twitter dacă vă pasionează genul ăsta de subiecte.

Sunt multe alte chestii în carte despre care nu am vorbit, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Ce mi-a plăcut?

E o carte excelentă pentru o persoană care vrea să afle mai multe despre dedesubturile sistemului parlamentar britanic. În plus nu e o carte seacă, plină de chestii super tehnice despre cum funcționează parlamentul. E o carte cu foarte multe exemple concrete, interviuri și chestii care se întâmplă în practică. Se citește ușor, se înțelege ușor.

Ce nu mi-a plăcut

Nu mă pot plânge de multe lucruri pentru că, așa cum ziceam mai sus, e o carte ușor de citit, cu multe exemple concrete. De ce ar fi nevoie pentru a face cartea mai bună? Cartea se concentrează pe prezent foarte mult, pe situația politică din ultimii 5-10 ani, de când autoarea lucrează în lumea asta. Parlamentul britanic are o istorie de secole întregi însă. Ferească sfântul, nu vream o relatare a faptelor din sec. XVII, dar ar fi fost fain dacă actualele chestii din parlament erau legate de lucrurile care s-au petrecut în ultimii 20-30 de ani măcar.

Cartea e o poză a prezentului, dar nu spune aproape nimic despre cum s-a ajuns aici, ce forțe au împins lucrurile în direcțiile care au dus la actuala situație.

Ce spun alți critici?

Cartea se bucură de recenzii foarte bune de la The Guardian de exemplu, care spune:

This is a really good book. Well-structured and well-written, it marshals well-selected statistics and combines them with human stories to cast valuable illumination on how politicians really spend their, often frustrating and miserable, time. The author makes some useful suggestions about how we might get more effective MPs without pretending that she has a magic cure. If Isabel Hardman does not have all the answers to what’s wrong with our political culture, she certainly asks the right questions.

New Statesman, un ziar despre politică zice așa:

It might not have been a pacy thriller, but there is sex, love, scandal, tortured souls and obsessive characters, hopes, dreams and heartbreak in this book. Yes, it is layered with discussion of fire safety regulations and policy about cones on the motorway, but nonetheless Hardman’s book is a vital and compelling read for anyone interested in the way our politics does or doesn’t work .

Alte recenzii bune vin din The Sun și Irish Time.

Verdictul

Din partea mea ”Why we get the wrong politicians” primește un 9/10 și o recomand tuturor persoanelor care vor să afle cum funcționează un sistem parlamentar occidental.