Comicul Locke & Key: Recenzie

Guest post: Diana

”Welcome to Keyhouse, kid.
Was it weird to grow up in a house with a name?
You have no idea.”

Diana citește benzi desenate. Uau! N-am crescut cu benzi desenate în casă în afară de Asterix și Obelix iar restul cărților pe care le aveam de citit la școală și liceu erau seci și fără poze. Noroc cu jumătatea mea mai bună că mai cumpără chestii noi. Și cum pe mine mă roade curiozitatea să văd ce și cum, apuc să le citesc înaintea lui (trebuie mă conving că n-a dat banii degeaba pe ele).

Așa am ajuns să citesc seria Sandman și Lucifer, The League of Extraordinary Gentlemen și altele.

Azi însă e despre cea mai recentă descoperire în materie de comicuri, strania poveste recent transformată în serial Netflix: Locke & Key.

Despre ce e cartea?

Locke&Key urmărește povestea unei familii care încearcă să își refacă viața după ce a trecut recent printr-o tragedie – familia e atacată de doi adolescenți iar capul familiei moare împușcat.

Mama alături de cei trei copii Tyler, Kinsey și Bode, decid să se mute în casa unde a copilărit tatăl lor, în orașul Lovecraft, Massachussetts. Dacă sunteți familiar cu poveștile horror clasice numele orașului ar trebui să vă sune cunoscut.

Casa nu e un loc obișnuit după cum probabil vă așteptați având în vedere fascinația americanilor pentru case bântuite. Dar casa nu e presărată cu fantome ci cu … chei. Care chei deschid uși atât la propriu cât și metaforic. Poveștile din spatele cheilor sunt legate de casă și de istoria familiei Locke timp de nenumărate generații, mergând până la Războiul de Independență american.

Lucrurile pe care le pot face cu aceste chei personajele sunt spectaculoase. Câteva exemple:

Ghost Key (Cheia Fantomă) – e o cheie care deschide doar o anumită ușă în casă. Cine trece pragul ei își vede spiritul părăsind corpul, corpul căzând inert, dar spiritul putând zbura liber în jurul casei. Atât timp cât corpul rămâne lângă ușă spiritul se poate întoarce oricând înapoi în corp prin ușă.

Anywhere Key (Cheia Oriunde) – o cheie care deschide o ușă către orice loc de pe Pământ, atât timp cât știi cum arată acel loc.

Head Key (Cheia Minții) – Poate cea mai faină cheie din poveste. Cheia asta nu deschide o ușă în sensul clasic ci o ușă către mintea oamenilor. Și nu la modul metaforic, ci la propriu pentru că majoritatea oamenilor au o încuietoare în spatele capului. Folosind această cheie le poți deschide capul și vedea cele mai intime gânduri, temeri și ce mai ascundem noi oamenii în minte.

Comicul nu e doar o prezentare a acestor chei.

Bode, mezinul familiei începe să exploreze casa fascinat ca orice alt copil de misterele unei case uriașe.

Dintre cei trei, Bode e cel care găsește chei, iar prima este Cheia fântânii din curtea casei. Ce e special la acea fântână? Ei bine, pe fundul acelei fântâni locuiește amintirea unei femei, un personaj care murise în urmă cu mulți ani.

Tyler și Kinsey sunt adolescenți care încearcă să își trăiască cât de bine pot viața de liceeni: dragoste, școală, prietenii și drame, tot tacâmul de întâmplări specifice vârstei. Amândoi se împrietenesc cu enigmaticul Dodge, un tânăr apărut de nicăieri în oraș, dar care trezește amintiri în mai mulți oameni care îl cunoscuseră pe tatăl copiilor Locke.

Tyler și Kinsey află la rândul lor despre o întâmplare teribilă ce avusese loc în noaptea balului de absolvire a liceului în urmă cu mulți ani. Câțiva adolescenți muriseră și alții abia scăpaseră cu viață după o serie de accidente și crime ce se petrecuseră în acea noapte. Tatăl copiilor fusese unul din cei care scăpaseră cu viață, dar întreaga poveste era învăluită în mister.

Povestea urmărește în principal pe cei trei copii ai familiei Locke alături de misteriosul Dodge și le împletește povestea cu misterul femeii din fântână, al cheilor din casă, al nopții în care prietenii tatălui copiilor muriseră și nu în ultimul rând al originii cheilor.

Cine e autorul?

Joe Hill e autor cărții Locke & Key. E cunoscut de asemenea și pentru romanele ”Heart-Shaped Box” (2007), ”Horns” (2010), ”NOS4A2” (2013) sau ”The Fireman” (2016).

Pentru ”Locke & Key” a luat premiul Eisner în 2011, echivalentul Oscarului pentru benzi desenate. Fun fact – Joe Hill e fiul lui Stephen King, binecunoscutul autor de ficțiune horror, așa că n-ai cum să nu observi gena sau măcar influența stilului tatălui în scrierile sale.

De asemenea, nu pot să nu observ afinitatea lui Hill pentru H.P. Lovecraft care i-a servit drept inspirație nu doar în denumirea orașului unde se petrece acțiunea, cât și în ceea ce privește stilul întunecat spre horror a întregii serii.

O colaborare surprinzătoare a lui Hill cu Gabriel Rodriguez, arhitect chilean și artist de benzi desenate. Au lucrat împreună atât la seria ”Locke & Key” cât și la romanul ”NOS4A2”. Gabriel Rodriguez are un stil expresiv, reușește să transmită exact mesajul lui Hill. Cred că cele mai spectaculoase desene din seria Locke & Key au fost cele referitoare la piesa ”Furtuna”(The Tempest). Meritele lui Rodriguez au fost recunoscute cu un premiu Eisner pentru cel mai bun ilustrator.

Pentru cine e cartea?

Cartea e pentru orice adult în căutarea unei povești horror, dar care nu se cramponează pe ideea că doar copiii citesc benzi desenate. Povestea din Locke & Key e din punct de vedere creativ o capodoperă care te ține cu sufletul la gură și căreia nu îi poți intui continuarea. E de asemenea și foarte violentă și descriptivă așa că n-aș recomanda-o cititorilor sub 14 ani.

Dacă ați văzut filmul atunci puteți lua cu încredere cartea, care e mult mult mai bună decât ecranizarea Netflix. Dacă nu ați văzut filmul atunci luați cartea mai întâi.

Ce mi-a plăcut?

Seria e scrisă inteligent, Joe Hill presară mici indicii încă din primul volum, dar până nu ajungi la capăt nu ai să te prinzi de ele. Povestea e construită cu multă atenție la detalii și la faptul că firul narativ trebuie să fie consistent.

Una din chestiile care mi-a plăcut e faptul că de multe ori Hill apelează la jocuri de cuvinte folosind aceeași frază pentru a face trecearea de la o conversație între două personaje din trecut la o conversație din prezent.

E adevărat, personajele urmează un oarecare șablon specific Hollywood-ului:

  • Tyler e fratele cel mare care se simte responsabil pentru moartea tatălui său și încearcă să protejeze întreaga familie.
  • Kinsey, sora mijlocie care l-a salvat pe Bode iar acum încearcă să se reintegreze în viața de adolescent obișnuit.
  • Bode, fratele cel mai mic care intră tot timpul în belele.

Dar Hill construiește aceste personajel cu mare grijă și atenție la detalii pentru a le aduce cât mai aproape de cititor. Toți, inclusiv personajele negative au temeri și crize existențiale, trec prin schimbări de opinii și își dezvăluie fața umană și slăbiciunile. Nu are cum să nu îți pară rău inclusiv de personajele negative în anumite situații.

Lui Daniel i-au plăcut foarte mult personajele secundare, un englez care seamănă cu solistul de la Prodigy sau copilul autist care se juca cu soldați.

Și toate complexitatea astea doar prin poze și text cât încape într-o bulă. Din punctul ăsta de vedere repet meritele lui Rodriguez de a reda într-o singură poză ceea ce o carte ar fi redat în 10 pagini.

E o serie originală, care te ține cu sufletul la gură, un mix fabulos de horror, fantasy și comedie. Nu cred să mai fi citit ceva similar ca și poveste.

Ce nu mi-a plăcut?

Pe măsură ce se derulează acțiunea ajungi să ai așteptări mari în ceea ce privește finalul. Atunci când creezi o poveste atât de bună cum a făcut Hill devine din ce în cem ai greu să găsești un final pe măsura așteptărilor cu care să nu strici ce ai construit până în acel punct.

Poate unii cârcotași or să acuze un deus ex machina spre finalul seriei, dar eu cred că are parte de un final echilibrat și realist (pentru genul și subiectul ales). Rămâne să îmi spuneți părerea voastră.

Alte păreri

Ce părere au avut alții despre carte? Ei bine:

„Solid pacing and plot twists, combined with Rodriguez’s clean lines and detailed pencils make Locke & Key a lock for best horror book of the week.” — Wizard Magazine

Sau asta:

”In case my past reviewes didn’t prase him enough, let me reiterate that Gabriel Rodriguez is a master storyteller. As such, Hill once again illustrates complete faith in Rodriguez’s ability to show the reader everything they need in order to piece together the story.” – IGN .com

Și încă una:

”Writer Joe Hill takes as muh delight in making your sh*t your pants with fear as he does making you p*ss yourself laughing.” – ComicsBulletin.com

Unde găsiți cartea?

Ediția pe care am citit-o eu este în limba engleză, necartonată, publicată de editura IDW Publishing. În România din păcate seria nu are circulație foarte mare și nu am găsit-o online decât la Cărturești. Dar BookDepository poate fi o alternativă bună pentru că livrează și în România.

Verdictul

10/10 din partea mea.

Având în vedere că fiecare volum te lasă în suspans, vă dați seama că nu m-am putut abține să nu mă arunc pe următorul. Pot zice că am făcut binging pe benzi desenate.

Alte recenzii de benzi desenate și alte cărți găsiți aici.




Ce ar face Keynes în locul tău? – Tejvan Pettinger: Recenzie

Știți seria de cărți „Ce ar face Freud/Nietsche/Marx/de Beauvoir în locul tău?”. Ei bine am găsit ”Ce ar face Keynes în locul tău?” sau „Cum ar rezolva problemele de zi cu zi marii economiști ai lumii”.

Despre ce e cartea?

”What would Keynes do?” e o carte de popularizare a economiei, Tejvan Pettinger oferă lecții de economie pentru toate vârstele și răspunsuri pragmatice la întrebări și situații cu care ne confruntăm zilnic.

Cuprinsul este următorul:

E bine să fim egoiști? Cum fac să cer o mărire de salariu? Ar trebui să boicotez haine făcute în fabrici unde muncitorilor nu li se asigură condiții minime de muncă și sunt plătiți cu un salariu derizoriu? La câtă datorie personală pot să ma înham? Cât ar trebui să contribui la economiile personale? sau E bine ca sistemul de sănătate să fie public sau privat?

Cartea promite să răspundă la 40 de întrebări pe care ni le punem zilnic, făcând trimitere la teoriile celor mai mari economiști ai tuturor timpurilor: John Maynard Keynes, Adam Smith, Milton Friedman sau John Forbes Nash Jr șamd. Nu contează dacă îmbrățișezi sau nu ideile lor, cartea e instrumental perfect pentru a-ți pune la încercare gândirea critică în speranța de a-ți arăta că o situație economică poate fi privită din mai multe perspective și poate îți va oferi un nou fel de a aborda următoarea dilemă.

Iată câteva exemple concrete:

Ar trebui să fac o facultate?

Poate pentru mulți dintre voi nu a existat opțiunea de a nu merge la facultate. Trebuie făcută o facultate, altfel ești rușinea familiei, nu? Între colegii mei de muncă din Anglia, sunt destul de mulți care nu au făcut facultate, dar au ajuns în funcții destul de înalte, inclusive de management (da, există directori de multinaționale fără facultate). Care a fost logica lor?

Ei bine, capitolul aduce în discuție folosirea unui instrument la îndemâna oricui pentru a lua această decizie extrem de importantă: analiza cost-beneficiu.

Teoria capitalului uman promovată de economistul Gary Becker analizează educația și formarea în general, ca beneficiu pentru îmbunătățirea capitalului uman și creșterea productivității. Sună complicat, nu? Nu e. Ce zice el e că o educație superioară înseamnă un job mai bine plătit. Mai mult, aceasta aduce cu sine și beneficii nemateriale: un job bine plătit îți poate aduce și timp liber mai mult, te poate ajuta să apreciezi artele sau a evenimentele culturale (e fain să îți permiți un bilet de 200 de lire la un concert).

Nu trebuie să uităm și cealaltă parte a monedei: costul de oportunitate al educației. Multe țări nu au conceptul de educație de stat, universitățile fiind adesea private. Tinerii fie primesc bani de la părinți pentru a plăti costurile cu facultatea fie pot lua un credit. Varianta a doua înseamnă că absolventul va intra în câmpul muncii și societate cu o datorie în spate, care va trebui stinsă la un moment dat. In SUA, costurile pentru programul de licență de patru ani poate ajunge lejer la $100.000, iar cel vocational de doi ani la $33.000. Trebuie avut în vedere însă că dacă optezi să intri la facultate, nu garantează nimeni că vei absolvi sau că vei avea o slujbă care să îți permită să acoperi ulterior creditul de studii.

S-ar putea să vedem astfel de dileme din ce în ce mai des și în România.

Merită să cumpăr produse fabricate local?

De unde vă faceți cumpărăturile? Cumpărați legume de la producători români? Hainele sunt din Bangladesh sau de la APACA? Ar trebui să ajutăm producătorii locali sau sunt bani irosiți?

Susținătorii acestei idei spun că e bine să încurajezi micii comercianți locali, în ideea că banii vor circula și rămâne în comunitate. Cu toate acestea, economiștii sunt de părere că e mai bine să cumperi bunuri de import dacă ele sunt mai ieftine sau mai bune (în funcție de ce cauți). Adam Smith avertiza despre pericolul de a te baza exclusiv pe producătorii locali cu toate bunele intenții, deoarece exită riscul de a cumpăra scump și nu întotdeauna de cea mai bună calitate. Utilitariștii precum Friedrich Hayek ne sfătuiesc de asemenea să ne urmărim propriul interes înainte de a fi partiot. De exemplu, să crești roșii în Norvegia presupune să folosești multă căldură și lumină, așa că ar fi mai convenabil și mai puțin poluant să imporți roșii din Spania, unde e mereu cald și soare.

Există întotdeauna excepții: Anglia nu mai are industrie textilă, așadar mult timp a fost greu să găsești măști odată ce a început pandemia pentru că mulți producători au interzis exportul de astfel de bunuri. Anumite bunuri strategice e bine să rămână local.

E bine ca sistemul de sănătate să fie public sau privat?

Acesta e un subiect fierbinte în România în momentul de față.

Susținătorii privatizării sănătății spun că firmele private pot oferi servicii mai eficiente decât cele oferite de sectorul public. De asemenea piețele oferă consumatorilor mai multe opțiuni de alegere și vor crea competiție pentru servicii medicale mai bune. Un sistem de sănătate public e ineficient și greoi spun ei, iar controlul de către stat îl face să fie parazitat de tot felul de rețele de influență, corupție și alte probleme.

Însă economiști precum Paul Krugman sunt de părere că un sistem public de sănătate e o opțiune mai bună. Într-un sistem privat toată lumea trebuie să scoată bani din buzunare. Problema e că unii își permit, alții nu. Un accident sau o boală cronică te pot însă îngropa din punct de vedere financiar. Un sistem privat de sănătate adâncește inegalitatea socială și per total diminuează accesul populației la servicii de sănătate.

În astfel de sisteme oamenii renunță la a mai face consultații de rutină, preventive din motive financiare, ceea ce îi va face să ajungă la medic abia în ultimul moment. La o scară mai mare există riscul ca populația unei țări să devină mai vulnerabilă și mai fragilă deoarece nu își poate permite să plătească pentru servicii medicale, vezi cazul SUA.

Alte exemple de subiecte tratate în carte:

Cine e autorul?

Tejvan Pettinger este profesor de economie și locuiește în Oxford, iar ca să îmbine utilul cu plăcutul practică ciclismul cu succes. Sportul i-a adus două premii naționale în 2013 și 2014.

Pentru cine e cartea?

Cartea este pentru toate vârstele, atât pentru cei profani într-ale economiei cât și pentru cei inițiați. Celor din prima categorie le sunt prezentate concepte economice cu aplicație practică iar pentru cei din a doua categorie va fi o lectură plăcută, inteligentă și plină de umor.

Ce mi-a plăcut?

Cartea are un format ingenios și atractiv, e ușor de citit și presărată cu anecdote și conțiunt umoristic. După părerea mea, multe din manualele școlare ar trebui să îmbrățișeze un format similar pentru a face disciplina mai atractivă și mai ușor de înțeles.

Economia nu e o disciplină plată, inertă, care necesită niște calcule și cam atât. Trăim într-o economie de piață ai cărei factori externi și efecte ne influențează deciziile zilnice.

Ce nu mi-a plăcut?

E greu să găsesc ceva ce nu mi-a plăcut la carte.

Unde găsiți cartea?

Din păcate cartea încă nu e tradusă în română, dar o puteți găsi în limba engleză pe Book Depository.

Singura carte a lui Tejvan Pettinger pe care o puteți găsi în România e ”Cracking Economics”, o introducere în economie pentru cei care vor să înțegeagă mai multe despre inflație, recesiune, cum funcționează piețete, globalizare, model Keynesian sau piața muncii. O puteți găsi la Antic ExLibris (anticariatul cu cărți noi de la Universitate), Cărturești, sau Emag.

Verdictul

10/10 pentru limbaj și aplicabilitate.




De vorbă cu necunoscuți – Malcom Gladwell – Recenzie

[Guest post]

E mult mai ușor să stai în fața unui ecran și să consumi pasiv imagini în mișcare. După o zi de muncă mai degrabă aș face ceva repetitiv să îmi spăl puțin creierii și să nu mă solicite foarte mult. Dar fie că e carantină sau nu, cărțile din bibliotecă au și ele nevoie de atenție, să le răsfoiești, să le miroși, sau măcar să le ștergi de praf.

Am găsit timp, în sfârșit, printre seriale și nasul mereu în telefon, să mai citesc câte ceva, de data asta ”De vorbă cu necunoscuți” de Malcolm Gladwell. L-am descoperit pe Malcolm Gladwell când lucram într-o librărie acum mulți ani. Primisem atunci prima lui carte ”The Tipping Point” care abia se tradusese în română. Nebunie mare! Trebuia să înlocuiesc la raft tot ce se dăduse peste zi și ”The Tipping Point” pur și simplu zbura de pe rafturi. Am zis să încerc și eu să văd despre ce e vorba. Și de atunci mă declar fană Gladwell (i-am citit și celelalte cărți) pentru subiectele pe care le abordează și stilul său foarte aerisit și ușor de înțeles.

Despre ce e cartea?

”De vorbă cu necunoscuți” e cea mai recentă carte a lui Gladwell, publicată în septembrie 2019 și urmărește să răspundă la întrebarea ”Cât de bine reușim să citim o persoană pe care o vedem pentru prima dată în fața ochilor și despre care nu știm nimic”.

Cunosc oameni care se declară fini observatori ai comportamentului uman și au impresia că și-ar putea da seama de caracterul unui străin doar analizându-i mimica feței sau limbajul corpului. Unii din ei au ceva experiență de viață, alții mai puțină, ceea ce îi unește e credința că în câteva secunde pot să citească un om.

Suntem oare capabili să ne dăm seama ce e dincolo de aparențe, sau de fapt interpretăm totul greșit, dar trăim cu iluzia că ne-am prins cum gândește acea persoană?

Gladwell abordează problema asta folosindu-se de exemple concrete în care oameni a căror meserie e tocmai să citească persoana cu care dialoghează se pot înșela. Uneori chestia asta poate duce la situații incomode sau chiar dezastruoase.

Cartea e circulară, începe cu povestea unei tinere oprită de poliție, întâlnire cu consecințe dezastruoase, urmărește pe parcursul cărții să explice cum și de ce s-a ajuns în acel punct, după care revine la povestea inițială prezentând concluziile.

Iată și cuprinsul:

Agenți dubli

Unul dintre cazurile povestite de Gladwell e cel al agentilor dubli din lumea serviciilor secrete. Timp de mulți ani, o mare parte din agenții secreți ai americanilor din Cuba lucrau de fapt pentru guvernul lui Castro și le dădeau americanilor informații false. Ba mai mult, cubanezii aveau oameni infiltrați în structurile agențiilor secrete americane până la cele mai înalte niveluri.

Aceste cârtițe au trecut neobservate timp de mulți ani în organizațiile serviciilor secrete americane, reușind să păcălească vigilența americanilor. N-ar trebui ca totuși cuiva să i se fi aprins un beculeț roșu când ceva nu părea a fi în tiparele obișnuite? Se pare că nu. Ori de câte ori un agent dublu nu trecea un test, se găseau scuze. Se pare că, de cele mai multe ori mintea umană apelează la ”circumstanțe atenuante” sau ”prezumția de nevinovăție” încercând să gasească explicații pentru acele puține lucruri sau mici gesturi care pot părea nelalocul lor.

Dilema judecătorului

E mai bine să judeci o persoană tehnic, la rece, în fucție de istoricul faptelor sau ai vrea să cunoști persoana și să dai un context acțiunilor? Poate fi o întâlnire față în față cu o persoană un motiv pentru a schimba felul în care judecăm o persoană.

Oamenii care lucrează în sistemul judiciar trebuie să facă astfel de aprecieri ca meserie. Dar nu e vorba doar despre anonimi.

Gladwell prezintă clasicul caz al oamenilor care l-au citit greșit pe Hitler. Cine l-a citit mai bine pe Fuehrer? Cei care l-au întâlnit personal, sau cei care s-au ghidat după fapte?

E un pic ciudată fata!

Există însă și persoane atipice, care nu se încadrează în niciun tipar de comportament și ale căror acțiuni excentrice pot părea că îi incriminează mai mult, deși ulterior se dovedesc a fi nevinovați.

Cazul americancei Amanda Knox e de manual. Amanda a fost acuzată că și-a ucis colega de apartament în timp ce locuia în Italia. A fost condamnată de justiția italiană și închisă timp de patru ani fără a exista dovezi concludente că ea ar fi comis crima. De ce a ajuns în închisoare totuși? Pentru că era o persoană excentrică cu un comportament neobișnuit. De când însă un comportament neobișnuit reprezintă o dovadă de vinovăție?

Ei bine, culturi diferite interpretează diferit comportamentul uman, mimica și limbajul corpului. Pentru un trib din Papua Noua Guinee o față veselă poate fi interpretată ca una tristă sau amenințătoare.

Cartea oferă multe alte exemple de comportament, inclusiv o serie de cazuri la limită, abordând tema consimțământului sub influența alcoolului.

Cine e autorul?

Malcolm Gladwell e un jurnalist canadian, care scrie pentru publicația ”The New Yorker” și este autorul mai multor cărți de sociologie aplicată în care analizează comportamentul uman individual sau de grup. Alte titluri ale lui Malcolm Gladwell sunt: ”The Tipping Point”, ”Excepționalii”, ”Blink”, ”Ce a văzut câinele” sau ”David și Goliat”.

Pentru cine e cartea?

Cartea este pentru oricine interesat de studii sociologice și o mai bună înțelegere a comportamentului uman.

Ce mi-a plăcut?

Fiind jurnalist de meserie, Gladwell apelează la un stil aerisit de a scrie, foarte ușor de citit și înțeles. Cartea te face să privești lucrurile din mai multe perspective și să nu îmbrățișezi o singură viziune. Un om înțelept m-a învățat să nu privesc lumea doar în alb și negru, iar cartea de față îți deschide ochii pentru toate cele 50 de nuanțe de gri (pun intended).

Ce nu mi-a plăcut?

Gladwell merge un pic prea departe cu numărul de cazuri prezentate pentru a-și demonstra punctul de vedere. Cred că ar fi putut fi concentrată în mai puține capitole și structurată mai bine. De asemenea, pe alocuri insistă pe detalii care nu sunt neapărat relevante pentru subiectul cărții în general. Ar fi putut să trateze unele din ele într-o carte separată.

Unde găsiți cartea?

Versiunea pe care am citit-o este cea în limba engleză, publicată la editura Allen Lane în variantă cartonată. Am cumpărat-o de la o librărie din Marea Britanie. Cartea a fost tradusă și tipărită și în limba română de Editura Publica și poate fi cumpărată de pe siteul editurii, de la Cărturești sau Libris. În afara României o găsiți la Book Depository sau prin librării.

Verdictul

Cartea primește un 8.5/10 și o pot recomanda oricui pasionat de genul ăsta de subiect. E cu siguranță o carte bună, dar nu cea mai bună a lui Gladwell.

Mai multe recenzii găsiți aici.




Recenzie – ”Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes

[Guest post]

Am rămas fără cuvinte după ce am citit cartea asta și totuși am atât de multe întrebări și dorință de a vorbi cu cineva despre ea. Mă simt ca Holden Caulfield din ”De veghe în lanul de secară” când spunea că un scriitor bun e acela care te face să vrei să îl suni după ce termini cartea.

Cine e Algernon? O fi personajul principal al carții că doar apare în titlu?

Cartea urmărește frânturi din viața lui Charlie Gordon, un tânăr de treizeci și doi de ani căruia soarta i-a jucat o carte nefericită. El s-a născut cu o afecțiune care tratată necorespunzător sau deloc poate duce la retard mental, probleme comportamentale sau motorii.

Charlie a ajuns la vârsta de treizeci și doi de ani cu un IQ de 68 și cu o capacitate mentală și dezvoltare emoțională de nivelul unui copil de șase ani.

A fost oare vina părinților pentru soarta lui Charlie? Era cineva care îl putea ajuta pe Charlie să își depășească condiția și nu a făcut asta?

Cartea este scrisă ca un jurnal, din perspectiva lui Charlie, de-a lungul a nouă luni de zile. Primele pagini te lovesc de stângăcia cu care Charlie se străduiește să țină jurnalul, putându-i fi observate foarte ușor greșelile gramaticale și stilul simplist de a formula frazele.

Mai aflăm că lui Charlie îi e foarte greu să țină minte lucruri și nu înțelege pe deplin conceptul de timp, îi lipsește capacitatea de a-și imagina ceva în viitor sau cea de abstractizare.

Care sunt șansele pentru ca un om ca Charlie să ducă o viață normală, să se descurce pe cont propriu fără să depindă de altcineva?

Charlie a fost luat în îngrijire de un prieten de familie care i-a oferit un loc de muncă, lucrează pe timpul zilei ca om de serviciu la brutăria acestuia iar seara urmează cursurile unei școli pentru persoane cu nevoi speciale.

La Colegiul Beekman, învățătoarea lui îl remarcă pentru perseverența de care dă dovadă în timpul orelor și de speranța care îl mână că într-o zi va deveni inteligent dacă învață să citească și să scrie corect. Dorința lui Charlie de a fi inteligent ca toți ceilalții e ceea ce îl definește de altfel mai mult decât orice altă trăsătură.

Doamna Kinnian îl recomandă pe Charlie unui institut de cercetare care are nevoie de un subiect uman pentru a realiza o operație cu tehnică de ultimă generație care are ca obiectiv creșterea coeficientul de inteligență. Tehnica a fost deja testată pe animale, iar un mare succes s-a dovedit a fi cazul lui Algernon, un șoarece de laborator. Charlie e pus la un moment dat să găsească ieșirea dintr-un labirint, un joc pe care mulți dintre noi îl joacă pe hârtie. E pus să facă asta în același timp cu Algernon, care străbate un labirint real.

Algernon câștigă prima dată, apoi și a doua oară și tot așa.

Charlie acceptă să fie supus operației, care se dovedește a fi un succes. IQ-ul lui crește rapid, depășind cu mult pe cel al unui om obișnuit.

Care e de fapt tema cărții?

Ei bine, din momentul operației cartea se centrează pe dezvoltarea lui Charlie din punct de vedere intelectual, dar și emoțional. Pe măsură ce intelectul i se dezvoltă, amintiri blocate în mintea lui încep să iasă la suprafață. Charlie începe să înțeleagă lucruri din trecutul său, din viața sa de copil, din relația cu părinții care îl abandonaseră la un prieten de familie.

Problemele lui Charlie se simt reale și au o intimitate pe care rar o vezi într-o carte. Citind jurnalul lui Charlie e greu să nu empatizezi cu stările pe care le trăiește.

Deși a fost scrisă la finalul anilor 50, a fost considerată o carte ”ahead of its time” și ridică multe probleme legate de cum funcționează societatea și de relațiile dintre oameni:

  • experimente făcute pe oameni și joaca de-a Dumnezeu. E bine să intervenim pentru a schimba cursul naturii? Își cere natura o jertfă pentru că cineva a alterat ordinea lucrurilor?
  • rușinea de a avea un membru în familie cu probleme mentale și dorința multora de a-l ascunde cu orice preț de ochii lumii pentru a nu fi judecat. Ai fi dispus ca părinte să îți abandonezi copilul cu probleme si să nu te mai interesezi de el, să te lepezi de sânge din sângele tau? Dar dacă ai un al doilea copil, ”normal” și îți e teamă că îi strici viitorul investind resurse în cel cu handicap?
  • cum funcționează empatia și compasiunea? E în regulă ca oameni străini să aibă mai multă compasiune pentru cei în suferință sau cei cu probleme de dezvoltare mentale familia?
  • conceptul de prietenie, candoarea oamenilor simpli spre deosebire de atitudinea rece și calculată a oamenilor raționali. Inteligența analitică merită un loc în fața celei emoționale? Aroganța și superioritatea cu care unii oameni aleg să se comporte față de alții mai puțin dotați intelectual e justificabilă prin simplul fapt că IQ-ul măsurat prin teste standardizate e mai mare în cazul unora?
  • blocaje mentale la maturitate datorate unor traume din copilărie și importanța înțelegerii și rezolvării conflictele interioare pentru a le depăși.
  • conflictul dintre minte și suflect și impactul pe care îl are asupra fericirii individului

Cartea te trece prin toată paleta de stări și emoții posibile asemenea unui rollercoaster. Am început să o citesc intr-o sâmbătă după amiază și am terminat-o lunea următoare, n-am putut să o las din mână. Am trecut prin toate etapele maturizării emoționale și intelectuale odată cu Charlie. Dacă am învățat ceva din cartea asta e cum să fii blând cu tine însuți, mai ales într-o perioadă nemaiîntâlnită ca cea prin care trecem cu toții acum.

Câteva lucruri despre carte

”Flori pentru Algernon” a lui Daniel Keyes a văzut prima dată lumina tiparului în 1959 sub foma unei povești scurte, ocazie cu care a câștigat Premiul Hugo. Mai apoi în 1966 a fost publicată în forma actuală, câștigând Premiul Nebula. A fost tradusă și publicată în 30 de țări, în afara Statelor Unite.

În anii 70, cartea a fost considerată imorală și s-a încercat de multe ori interzicerea ei, din cauza unor pasaje din carte în care Charlie încercă să înțeleagă și să își exprime dorințele sexuale. Cu toate astea, versiuni editate ale cărții sunt studiate în Statele Unite și Canada în școli la nivel de adolescenți.

Cartea e ficțiune, dar Keyes a lucrat ca profesor de engleză pentru oameni cu nevoi speciale. Deși mai mulți editori au fost interesați să publice cartea, majoritatea au cerut ca finalul cărții să fie schimbat. Keyes a refuzat cu încăpățânare însă și nu s-a lăsat până nu a găsit pe cineva care să publice cartea în forma dorită de el. Ce e în neregulă cu finalul cărții? Vă las pe voi să descoperiți, dar vă pot spune că îl implică pe șoarecele Algernon.

De ce nu am aflat de carte până acum? De ce nu e inclusă în programa școlară pentru ora de lectura universală la orele de română?

Pentru mine ”Flori pentru Algernon” e o carte care ar trebui să fie pe lista de lecturi a oricăruia dintre noi. E o carte care te lovește de la început și te aduce cu picioarele pe pământ, te face apoi să zbori și să speri, doar pentru a te aduce iarăși la sol. Și nu face asta odată, ci de mai multe ori pe parcursul cărții. E bine să mai coborâm din turnul nostru de fildeș.

Ce spun alții despre carte

Numai de bine din câte se pare despre ”Flori pentru Algernon”:

Unde găsiți cartea

Cartea a fost tradusă și tipărită și în limba română, deși nu pot să vă spun dacă traducerea e ok sau nu. Eu am citit varianta în limba engleză găsită într-o librărie în Marea Britanie. Puteți cumpăra varianta în română de la Cărturești, Humanitas și Libris. Probabil e disponibilă și prin alte părți. În afara României o găsiți la Book Depository sau prin librării.

Verdict

10/10 fără dubii. Și în încheiere vă las cu citatul cu care începe cartea:

Any one who has common sense will remember that the bewilderments of the eyes are of two kinds, and arise from two causes, either from coming out of the light or from going into the light, which is true of the mind’s eye, quite as much as of the bodily eye;

and he who remembers this when he sees anyone whose vision is perplexed and weak, will not be too ready to laugh; he will first ask whether that soul of man has come out of the brighter life, and is unable to see because unaccustomed to the dark, or having turned from darkness to the day is dazzled by excess of light.

And he will count the one happy in his condition and state of being, and he will pity the other; or, if he have a mind to laugh at the soul which comes from below into the light, there will be more reason in this than in the laugh which greets him who returns from above out of the light into the den. (Plato, Republic)




Recenzie: Răzbunarea geografiei de Robert D. Kaplan

Cel mai bun loc pentru a înțelege prezentul și a-ți pune întrebări despre viitor este pe pământ,

călătorind cât mai încet cu putință.

Robert Kaplan pare să și trăiască și să scrie pe baza acestui moto cu care își începe cartea ”Răzbunarea geografiei”. Cititorii mai vechi ai blogului știu că am mai făcut o recenzie a unei cărți a lui Kaplan, ”Butoiul cu pulbere al Asiei”, o carte excelentă despre situația foarte complicată din Asia de Sud-Est, o zonă ce riscă să devină teribil de instabilă în anii care vor veni.

Răzbunarea geografiei e o carte scrisă într-un stil similar și, drept să vă spun, am cumpărat Butoiul cu pulbere al Asiei după ce am citit Răzbunarea geografiei, nu invers. Dar nu am apucat niciodată să fac o recenzie cum se vine cărții.

Despre ce e cartea?

Cartea arată în felul următor (ediția mea mai veche – detalii mai jos):

Aveți cuprinsul mai sus, dar probabil că nu e suficient încât să vă prindeți de mare lucru. Foarte pe scurt cartea are ca principală temă felul în care geografia (relieful, râurile, mările, resursele naturale etc.) se află la baza sau modifică fundamental geopolitica unei țări sau regiuni.  În principiu cartea are 2 părți:

  1. Un fel de teorie, dar nu foarte academică.
  2. Geopolitica principalelor regiuni ale globului.

Când spun că există și o parte de teorie nu ar trebui să vă speriați, nu e teorie ca la școală cu discursuri sforăitoare. Dimpotrivă limbajul rămâne accesibil chiar și aici iar explicațiile sunt foarte bune și ușor de înțeles.

Eu personal nu am făcut la facultate nimic similar geopoliticii, dar sunt specializări care au astfel de cursuri (la ASE se predă așa ceva la facultatea de Relații Economice Internaționale). Așa că o astfel de introducere în teoria geopoliticii pentru mine a fost excelentă.

Cu ocazia asta veți putea înțelege concepte fundamentale care au stabilit direcția în care a mers istoria umanității. Rimland și hinterland sunt două astfel de exemple.

Câteva chestii interesante din cartea

Chestia cea mai importantă din partea asta este să înțelegeți cum statele cu o prezență teritorială masivă (ex: Rusia, China) sunt eminamente țări care privesc spre interior, în ciuda faptului că au acces extins la mări. Geopolitica lor este dictată de întinderea teritoriului propriu, motiv pentru care există o foamete uriașă în ele pentru extindere pe uscat. De ce?

Pentru că istoric aceste state au fost invadate de inamici veniți de pe uscat (ex: mongolii, tătarii, francezii, nemții pentru Rusia). Pentru ele cu cât reușesc să pună mai mult spațiu între ele și inamic cu atât au mai mult timp să respingă un atac. Ca o paranteză, de asta face Moscova atât de urât cu Ucraina. Dacă vă uitați pe hartă nu aveți cum să nu remarcați cât de aproape sunt armatele NATO de Moscova (din țările baltice, din România etc.).

Cât despre China, ea a fost constant invadată de mongoli și alte populații din Asia Centrală. Foametea de teritoriu a Chinei se datorează temerii că va fi invadată pe uscat, nu pe mare. Podișul Tibet e, spre exemplu, crucial pentru securitatea Chinei pentru că, dacă ar ieși de sub control chinez ar putea fi folosit de o putere ostilă pentru a lansa un atac asupra principalelor zone agricole și areale locuite ale acestei țări. Podișul Tibet fiind foarte înalt este și principala sursă de apă a Chinei și Asiei Centrale. Poziția sa strategică e dublată așadar de posibilitatea de a controla fluxul de apă atât al Chinei cât și al vecinilor.

Ultimul lucru pe care îl vrea China e să aibă o putere ostilă construind baraje în Tibet și mutând albia râurilor sau scăzând debitul de apă.

La polul opus se află țările care și-au construit istoria în jurul mării. Vă puteți gândi la Marea Britanie, Statele Unite, Portugalia sau Spania. Aceste țări au dominat mările iar geopolitica lor a fost întotdeauna cea a comerțului și mărilor.

Aceste țări sunt întotdeauna situate la periferia maselor continentale și au o strategie geopolitică foarte diferită de cea a puterilor continentale. Pentru ele esențial este controlul rutelor oceanice și a punctelor cheie (ex: strâmtori precum Bosfor, Malacca, Bab el Mandeb etc.) de pe aceste rute. De ce? Pentru că, la fel ca în cazul Rusiei sau Chinei, pierderea accesului la astfel de locuri reprezintă o amenințare existențială pentru ele.

Țările continentale și țările maritime au economii diferite, mentalități diferite și strategii geopolitice diferite.

Partea bună e că, trecând prin teorie și un pic de istorie a geopoliticii aveți ocazia de a înțelege mai bine și anumite evenimente istorice. Spre exemplu Imperiul Habsburgic nu e foarte discutat în România deși a fost mult timp cea mai redutabilă forță politică și militară din Europa Centrală.

Când vine vorba de partea a doua a cărții, lucrurile sunt mult mai interesante pentru cei care vor ceva practic. Kaplan ia marile regiuni ale planetei și discută felul în care geografia lor (relief, râuri, mări etc.) le face să facă anumite lucruri din punct de vedere geopolitic.

Un exemplu foarte bun este zona Orientului Mijlociu, acolo unde, în ciuda propagandei venite din toate direcțiile, au loc niște reașezări politice și geopolitice în linie cu ce spune teoria că ar trebui să se întâmple.

Marii actori de pe harta de mai jos se văd cu ochiul liber:

  • Turcia dinspre nord
  • Iranul dinspre Est

 

Acestea sunt puterile tradiționale ale zonei nu de ieri de azi ci de milenii! Cele două țări (actual, dar foste imperii) s-au bătut pentru zona asta din cele mai vechi timpuri.

Înainte să fie Turcia vs. Iran, duelul era între Imperiul Otoman și Imperiul Afsharid/Imperiul Safavid. Înainte de asta a fost Imperiul Bizantin vs. Imperiul Sasanid. Înainte de asta a fost Imperiul Roman vs. perși și așa mai departe.

Atât Turcia cât și Iranul domină zone înalte care le oferă protecția in fața invaziilor. În schimb zona dintre ele (Siria, Iordan, Irak) e o zonă cu altitudine scăzută și puține obstale naturale în calea unei invazii.

Câmpurile de petrol și terenul agricol foarte fertil din Irak sunt un mare bonus pentru oricare dintre cele două mari puteri, ambele având populații numeroase, dar suprafață arabilă redusă comparativ cu necesarul.

În istoria recentă Iranul a intrat în conflict și cu Arabia Saudită și Israel (prin proxiuri), dar ambele conflicte sunt recente (la scară istorică) și pare improbabil că ar putea continua în lipsa suportului oferit de SUA celor două țări. De altfel, despre geopolitica din conflictul dintre SUA și Iran pentru controlul zonei am scris și eu. E un caz tipic de putere maritimă care intră în conflict cu o putere continentală (vezi mai sus). Despre zona Orientului și frământările politice recente puteți citi mai multe în cartea Emmey Sky, In a time of Monsters.

În afară de zonele de mai sus, cartea intră în detalii și în ceea ce privește alte regiuni, între care merită amintite:

  • India – o țară uriașă, dar relativ timidă pe scena internațională
  • fostul Imperiu Otoman, inclusiv Balcanii
  • Mexic și SUA

Cam toate regiunile majore ale planetei sunt discutate, dar celor de mai sus li se acordă mai multă atenție.

Cine e Robert Kaplan?

Robert Kaplan e un american specializat în politică internațională și securitate. A fost înrolat în armata israeliană, după care a călătorit prin lume o perioadă. A fost consultant pentru US Army’s Special Forces, United States Marines, respectiv United States Air Forces. Aparent a ținut (nu participat) cursuri la FBI, National Security Agency, Pentagon’s Joint Chiefs of Staff, și CIA.

Are de asemenea o carte foarte interesantă despre România, scrisă după ce a vizitat țara noastră de mai multe ori.

Puteți afla mai multe despre el de pe pagina de Wikipedia, ori dacă vreți să vedeți ce altceva a mai scris de pe pagina lui de net.

Pentru cine e cartea?

Cartea se adresează atât publicului care e la începutul drumului în ale geopoliticii, dar și celor care au deja ceva cunoștiințe, dar care vor să înțeleagă mai bine felul în care geografia stă la baza sau schimbă geopolitica unei țări.

Ce mi-a plăcut la Răzbunarea Geografiei

Limbajul e pe înțelesul tuturor cam prin toată cartea. Dacă apar termeni care nu sunt familiari celor neinițiați, sunt explicați imediat. Nu se pleacă de la prezumția că cititorul e tobă de carte în ale geopoliticii.

De asemenea cartea are hărți, chiar dacă versiunea mea era necartonată. Nu am înțeles niciodată cărțile de geopolitică fără hărți.

Kaplan e un bun povestitor și țese într-un mod coerent o poveste care leagă toate acele concepte și regiuni de pe glob într-o narațiune care nu plictisește, dar nici nu bate câmpii.

Apropo de asta, am citit Răzbunarea Geografiei în 2015. De atunci am mai cumpărat o altă carte cu o temă similară, foarte populară în Marea Britanie (Prisoners of Geography, de Tim Marshall) și pot să vă spun că între cele două a lui Kaplan e net superioară.

Ce nu mi-a plăcut la Răzbunarea Geografiei

Nu am neapărat ce să reproșez cărții, dar s-ar putea ca unii cititori să aibă o problemă cu a trece de prima parte a cărții (”Vizionarii”), care e o introducere în teoria geopolitică și conceptele care stau la baza ei. E prezentată și o mini-istorie a acestor teorii și cum au influențat ele gândirea politică și evenimentele epocii. E o parte foarte interesantă a cărții dacă vă pasionează subiectul geopolitică și vreți să puneți bazele teoriei. Dar e genul de chestie care nu place tuturor și pentru mulți ar putea părea un pic ”ca la facultate”.

Dar înțeleg de ce a făcut asta: așa cum spuneam mai sus sunt niște concepte (ex: ”rimland”, ”hinterland”) foarte importante acolo care vă vor ajuta nu doar când citiți cartea asta, dar și în general pentru a înțelege mai bine situația geopolitică dintr-o anumită regiune.

De unde pot lua cartea?

Variantă pe care am citit-o e o versiune necartonată de la Editura Litera, scoasă în 2015, în limba română. Vream de mult să îi fac recenzie, dar nu am apucat.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, dar și de la Editura Litera, cei care au și publicat cartea. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză.

Verdictul

Din partea mea ”Răzbunarea Geografiei” de Robert Kaplan primește un 10/10. O recomand celor care vor să se apuce mai serios de geopolitică. Când vine vorba de literatura de popularizare, mai bine de atât, nu am văzut pe tema asta.

P.S: Pe tema ”geopolitica și hărție” Kaplan a avut un discurs interesant la Central European University (universitatea fondată de Soroș și dată afară de Orban din Ungaria, cu sediul în Viena momentan):




Snow, Glass, Apples – Neil Gaiman și Colleen Doran

”Her hair as black as coal,

Her lips as red as blood,

Her skin, snow-white”

Înainte să se instaureze starea de urgență și în UK (dacă e să ne luăm după ce se întâmplă în restul Europei), am zis să mai profităm de faptul că încă se mai poate ieși pe stradă și pentru altceva decât pentru a merge la magazin și farmacie. Și am ales să mergem să ne facem aprovizionări pentru ”food for thought”. Eu și Daniel suntem genul de oameni care atunci când vom rămâne în izolare la domiciliu, vom avea frigiderul gol, dar biblioteca plină.

Pentru că sunt mioapă și de multe ori poate trec pe lângă comori fără să îmi dau seama, jumătatea mea mai bună îmi mai înmînează din când în când câte o pereche de ochelari magici care mă fac să văd un alt univers. Asta e un mod romantic de a spune că îmi vâră câte o carte sub nas.

Așa am descoperit cartea ”Snow, Glass, Apples” scrisă de Neil Gaiman. Cunoscut ca scriitor de proză fantastică, romane, benzi desenate sau romane gafice și câștigător a câte două premii Hugo și Nebula, Neil Gaiman creează universuri fantastice care te captivează și în care ai vrea să rămâi cât mai mult timp. Dacă vi se pare că ați auzit numele ăsta undeva, dar nu știți unde, posibil să fie ori la Daniel pe blog când ați citit recenzia comicului Sandman ori de la TV, pentru că Gaiman e autorul cărții după care s-a făcut serialul American Gods.

Despre ce e comicul

”Snow, Glass, Apples” este o reintepretare întunecată a basmului Albă-ca-Zăpada în care rolurile par să se inverseze. Cum ar fi dacă maștera n-ar fi tocmai personajul negativ, dacă piticii ar fi negustori la târgul anual din oraș, iar Albă-ca-Zăpada n-ar fi totuși atât de inocentă și lipsită de apărare?

Neil Gaiman creează fix asta: un univers în oglindă, de data aceasta povestea e spusă din perspectiva mamei vitrege, vrăjitoare, care odată căsătorită cu tatăl fetei, ajunge împărăteasă peste tărâmul de basm de la marginea pădurii. La curte, își dă seama că se întâmplă niște lucruri neobișnuite, prințesa nu participa la viața socială de la curte, fiind foarte singuratică și retrasă. Cu timpul, împăratul devine din ce în ce mai bolnăvicios și slăbit, până când, în cele din urmă își dă obștescul sfârșit.

Convinsă că toate acestea au de a face cu prințesa, maștera dă ordin ca fata să fie dusă în pădure și ucisă iar inima să îi fie adusă drept dovadă. Oare e suficient? E într-adevăr inima fetei?

Târgul din oraș, odată îmbelșugat, plin de forfotă și creaturi venite din inima pădurii, de la an la an cunoaște din ce în ce mai puțini participanți. Călătorii nu mai traversează pădurea… sau cel puțin nu reușesc să mai iasă din ea. Împărăteasa devine convinsă că ceva straniu se întâmplă în pădure. Bănuiți probabil cine era responsabilă pentru lucrurile malefice care se petrec în pădure.

Povestea urmărește lupta disperată și fără success a împărătesei, mama-vitregă a Albei ca Zăpada, de a salva regatul de o prințesă monstruoasă și inumană care nu moare nici când i se scoate inima din piept.

Vă las pe voi să descoperiți basmul acesta întors pe dos și transformat în poveste horror în toată splendoarea lui.

Grafica

Sunt două nume în titlul cărții. Unul este al lui Neil Gaiman, autor deja legendar în lumea comicurilor și cel care a gândit această poveste macabră. Dar, pe lângă twist-ul dat de Neil Gaiman basmului ”Albă-ca-Zăpada”, originalitatea benzii desenate constă în egală măsură în grafica maiestuoasă a lui Colleen Doran.

Pot spune că e printre puținele cărți de bandă desenată ce combină stilurile art deco și art nouveau. Stilul modern de dinaintea primului Război Mondial s-a născut ca o reacție la stilul artistic mult prea academic din Europa și a stilului eclectic. Caracteristicile art nouveau constau în dinamismul și senzația de mișcare dată de asimetrie și liniile curbe inspirate din natura vegetală. Se pare că autoarea, Colleen Doran, a avut ca sursă de inspirație pictura pe sticlă a artistului irlandez Harry Clarke de la începutul secolului XX.

Albă ca Zăpada

Albă ca Zăpada mușcând din măr

Mama vitrega sau vrajitoarea cea rea

Mama Albei ca Zapada si mama vitrega

Imparatul bolnav si mama vitrega

Imparatul si mama vitrega – scena erotica

Imparatul si mama vitrega – detaliu

Ce mi-a plăcut la Snow, Glass, Apples

Pentru că e o combinație neobișnuită de basm, fantezie reinterpretată și horror. Pentru că te face să gândești în afara tiparelor de basm convențional și să te întrebi cum ar fi dacă am întoarce oglinda? E reversul medaliei, o palmă dată prejudecăților.

Grafica e cea care te face să îți oprești privirea pe raft și nu dezamăgește. E uimitor cum într-o eră atît de eclectică, haotică din punct de vedere artistic, găsești o oază de estetică și eleganță. Și nu oriunde ci în paginile unui comicbook.

Ce nu mi-a plăcut la Snow, Glass, Apples

Mi-ar fi plăcut de asemenea ca Neil Gaiman să fie mai generos și să facă povestea ceva mai lungă. Premiza e una foarte bună, reinterpretarea lui Gaiman e foarte bună, dar finalul poveștii vine parcă prea curând. Cu siguranță această micuță poveste de groază ar merita mai mult.

Ce spun alți critici?

”Snow, Glass, Apples” e o nuvelă apărută în 1994 în Statele Unite. A fost lansată în cadrul unui eveniment de caritate organizat de un ONG și inclusă mai târziu în colecția de nuvele a lui Gaiman ”Smoke and Mirrors” (1998).

Publicația online A.V. Club scrie:

”Like Ray Bradbury before him, [Neil Gaiman] writes lovely little horror stories, fairy tales and fantasies which are as familiar as they are fabulous, stories that are never quite what the reader expects…”

Verdictul

Pentru grafică comicul primește un 10/10 clar din partea mea. Povestea primește un 8.5/10. Una peste alta comicul merită un 9/10 fără dubii.

Unde găsiți Snow, Glass, Apples

Cartea am cumpărat-o local de la una din librăriile dedicate benzilor desenate. Poate fi comandată de oriunde din lume (inclusiv România) de pe Bookdepository. în vestul Europei sau în SUA o găsiți pe Amazon. În România e disponibilă pe site-ul Cărturești (doar în limba engleză), aceeași ediție, publicată în 2019 de către editura Headline Publishing Group în varianta cartonată. Prețul este de 89,00 RON și reflectă calitatea hârtiei (lucioasă) și a printului. Ceva mai ieftină (cu 5 lei) e disponibilă și la Elefant, dar prețul cel mai mic momentan e la Libris (79 RON).

Alte recenzii de cărți și comicbook-uri găsiți în secțiunea de Recenzii a blogului.

Un gând de la Daniel

În 2001 Rammstein a decis să facă unul dintre cele mai faine videoclipuri ale lor pentru melodia Sonne. Tema clipului e o altă reinterpretare întunecată a basmului Albei ca Zăpada: o prințesă care se droghează cu aurul piticilor (membrii formației Rammstein).

Nu știu dacă cei de la Rammstein au citit povestea lui Gaiman, dar citind povestea lui Gaiman eu mi-am adus aminte de Rammstein:




Medieval Bodies – Jack Hartnell: Recenzie

Evul Mediu e una din cele mai misterioase perioade ale istoriei noastre, în ciuda faptului că deja se inventase scrisul. De fapt, știm mai multe despre perioada antichității romane și grecești decât știm despre perioada Evului Mediu. Nu vorbesc aici despre teritoriul României, acolo unde Evul Mediu e o gaură neagră pur și simplu (avem 1000 de ani de istorie despre care nu știm nimic). Și când găsim câte ceva despre istoria noastră ne apucăm să aruncăm cu pietre în cei ce o fac (a se vedea Thocomerius – Negru Vodă a lui Djuvara).

Nici Evul Mediu în Vest nu e teribil de cunoscut în afara cercului restrâns al istoricilor specializați în această perioadă.

”Dar ce e așa special la Evul Mediu?” mă veți întreba. Ei bine, felul în care vedeau oamenii lumea, asta e diferit. Mare parte din ideile pe care ne bazăm astăzi provin din Antichitate, Renaștere și Iluminism. Evul Mediu e considerat o perioadă ”barbară” din care nu avem ce lua.

Despre ce e ”Medieval Bodies”?

”Medieval Bodies” a lui Jack Hartnell explorează însă lumea medievală plecând de la felul în care oamenii din acea perioadă priveau corpul uman. Ori chestia asta e un element inedit pentru că de regulă cărțile de istorie prezintă evenimentele majore ale epocii: războaie, cruciade, apariția sau dispariția regatelor sau a dinastiilor.

Iată și Cuprinsul:

Deși premiza cărții e corpul uman în Evul Mediu, nu vă imaginați că ”Medieval Bodies” este un tratat de medicină medievală. Nici gând, corpul uman e doar punctul de plecare a discuției.

Umorile

Medicii din acea perioadă credeau în existența umorilor (sânge, bilă galbenă, bilă neagră și flegmă), un sistem de fluide care circulau prin corpul uman și care îl țineau în echilibru. Umorilor le corespundeau anumite proprietăți (cald și umed, cald și uscat, rece și umed, rece și uscat). De aici medicii din antichitate și cei din Evul Mediu au creat un întreg sistem de explicații, sintetizat foarte bine aici (sursă):

Ochiul spre exemplu trebuia să fie în permanență rece și umed, fiind așadar condus de umoarea ”flegmă” (da, știu sună dubios în Română). Ochiul bolnav era de regulă iritat (uscat) sau inflamat (cald). În baza acestui sistem trebuia readus la starea de rece și umed. De aceea bolile oculare presupuneau mai mereu folosirea compreselor reci cu apă.

Inima era caldă și umedă, acest organ fiind atribuit sângelui. E adevărat însă că tratarea afecțiunilor inimii nu se putea face la fel de ușor precum cele ale organelor exterioare.

Dacă vă uitați la tabelul de mai sus puteți observa că umorile nu erau legate doar de organe ci și de stări ale spiritului (sangvin, coleric, melancolic, flegmatic) și de elementele care compun lumea (aer, foc, apă, pământ). Acestea din urmă erau legate de anotimpuri (aer-primăvară, foc-vară, pământ-toamnă și apă-iarnă). Ce altceva mai e legat de elemente și anotimpuri? Păi zodiile. De aici și împărțirea pe zodii. Practic, corpul uman (prin umori) era influențat de elemente (aer, apă, foc, pământ), care erau legate de anotimpuri, care anotimpuri erau legate de mișcarea astrelor pe cer (în vremea aia stelele se mișcau în jurul pământului, nu invers).

Inima

Un exemplu foarte bun pentru a explica felul în care e structurată cartea e să vă povestesc un pic despre inimă. Pentru medicii medievali europeni și arabi inima era un organ vital. Dar pentru filozofi și oameni religioși inima era și locul unde sălășuia sufletul (chestie luată de la Aristotel). Și pentru că în inimă se afla sufletul, inima era strâns legată și de dragostea pentru Dumnezeu.

De fapt capitolul dedicat inimii începe cu povestea Chiarei Vengente, o măicuță de la mânăstirea Santa Croce din Motefalco, Italia. La câteva zile după moartea ei celelalte măicuțe de la mânăstire au observat că nu se simte nici un miros venind de la cadavrul ei. Așa că măicuțele au scos inima Chiarei din corp și au pus inima într-o cutie. Câteva zile mai târziu una dintre maici a simțit o chemare și a vrut să vadă dacă nu cumva în inima Chiarei se mai află și altceva. Când a tăiat inima ei, văzând in interiorul ei o imaginea a lui Iisus pe cruce alături de alte simboluri (cuiele cu care a fost prins de cruce, biciul cu care a fost lovit etc.).

Astăzi astfel de miracole ar fi primite cu scepticism, dar probabil veți fi surprinși să aflați că inclusiv în sânul bisericii catolice acest miracol nu a fost primit bine. Imediat ce au primit vestea, mai marii din Biserica Catolică fost înființată o comisie pentru a determina dacă era vorba de un miracol sau un fals. Puteți citi mai multe despre Chiara din Montefalco, dar povestea e inedită și total necunoscută amatorilor de istorie ca mine.

Legătura dintre inimă și religie era se pare foarte puternică în acea perioadă. Un alt motiv religios foarte puternic din perioada medievală era inima lui Iisus Hristos.

Creștin ortocșilor și chiar catolicilor sau protestanților li se poate părea stranie astăzi ideea, dar în perioada medievală exista un adevărat cult față de Inima lui Hristos, Sacratissimum Cor Iesu, care presupunea venerarea inimii lui Hristos. Teologii vremii explicau cum rănile făcute în inima lui Hristos de soldatul roman au deschis inima sa lumii, motiv pentru care credincioșii puteau adresa rugăciuni direct inimii sale.

Popularitatea acestor rugăciuni ne-a rămas astăzi prin intermediul unor manuscrise medievale de rugăciuni. Imaginea de mai sus este luată dintr-un astfel de manuscris (the Book of Honours) tipărit în Olanda între 1405 și 1413.

Dar cum ar fi să vorbim despre inimă și să nu amintim despre simbolistica acestuia în materie de dragoste (din aia pământească de data asta).

Pielea

Pielea, desi nu pare a părea teribil de importantă la o primă vedere era și ea un mister pentru medici, dar și un organ încărcat de simbolism. Mai jos aveți o ilustrație dintr-un manuscris medieval care înfățișează un om ce își cară pe băț propria piele.

Dintre toate lucrurile interesante din acest capitol, unul m-a surprins în mod deosebit: până în 2017 Parlamentul Britanic își salva legile pe bucăți de pergament nu pe hârtie. Nu vorbim de documentele de zi cu zi ci de legi, decizii sau alte acte legate de activitatea parlamentară. Costul se pare că era undeva la 30 de lire / foaia de pergament, aceasta fiind făcută din piele de vițel. Ați putea crede că britanicii sunt doar învechiți, dar există un motiv cât se poate de logic pentru această practică: pergamentul din piele rezistă secole la rând, în timp ce hârtia de regulă se sfărâmă după 250 de ani.

Tocmai de aceea, așa cum scrie și mai jos, cel mai vechi act din arhiva parlamentului datează din 1497. Un act scris pe hârtie nu ar fi rezistat niciodată atât de mult. Din cauza costurilor mari britanicii au renunțat însă la practica asta și au trecut la hârtie (plus copii digitale).

Moartea

Moartea a fost întotdeauna un moment înfiorător. Însă felul în care ne raportăm la ea se schimbă de-a lungul timpului și, mai important, diferă de la o cultură la alta. Urme și bucăți ale relației oamenilor din Evul Mediu cu moartea se găsesc împrăștiate prin toată cartea, dar unele îți rămân pe retină:

”Dansul morții” sau ”Danse Macabre”, prezent pe mai multe fresce bisericești. De regulă acestea înfățișau personaje înalte, dar și oameni simpli, cu toții prinși într-o ”horă” cu moartea (scheleții). Scopul lor era de a aduce aminte oamenilor de efemeritatea vieții. Frescele au fost populare fix în perioada când ciuma și alte molime făceau ravagii prin Europa deci ”dansul macabru” era rezultatul mentalului colectiv din acea perioadă.

Se crede că prima astfel pictură ar fi apărut lângă Cimitirul Inocenților (acum dispărut) în Paris și înfățișa un rege dansând cu moartea într-o perioadă când Franța nu avea rege încoronat. Posibil ca această frescă să fi fost o satiră a vremii dacă vă vine să credeți! Oamenii din Evul Mediu aveau și ei grafitti-ul lor.

Dar dacă aveai bani și vreai ceva fain cu care chiar să impresionezi lumea, îți puteai face un sarcofag precum cel din Saint Mary’s Church din Oxford, unde este îngropată Alice Chaucer, nepoate lui Geoffrey Chaucer – cel mai mare poet medieval englez (el a scris the Canterbury Tales). În prima poză este partea de deasupra a sarcofagului, înfățișând-o pe Alice Chaucer. În a doua poza este o a altă sculptură, aflată sub prima unde vedem un cadavru mumificat. Din nou însă, a doua este tot o sculptură.

Uterul diabolic

Că religia creștină dădea vina pe femeie pentru căderea din Rai nu e nici un secret. Că un întreg arsenal de justificări pentru a interzice femeilor diverse chestii a apărut din interpretarea asta a Bibliei e un lucru poate mai puțin cunoscut astăzi. Însă am dat la un moment dat în cartea peste reprezentarea perfectă a acestei viziuni foarte des întâlnită în Evul Mediu: uterul desenat ca un diavol.

Ilustrația de mai sus provine dintr-un manuscris medical de ginecologie (secolul IX) și oricât de tare te-ai chinui nu prea ai cum să îl asemeni întâmplător cu un drac. Poate cu Sid din Ice Age, dar în nici un caz cu Satana.

Copacul cu pipi

Lumea medievală pare tare dubioasă privită prin ochii secolului XXI, dar cu siguranță oamenii din perioada aia aveau umor. Spre exemplu, aveți mai jos o reprezentare a diferitelor patologii specifice bolilor urinare. Dar cum în perioada respectivă nu se puteau face analize de urină ca în zilele noastre în laborator, medicii trebuiau să se bazeze pe ce puteau vedea. Copacul de mai jos e așadar o reprezentare a tipurilor de probleme posibile asociate diferitelor nuanțe pe care le putea avea urina.

Autorul manuscrisului ar fi putut face chestia asta în multe feluri, dar a ales o reprezentare sub forma unui copac cu fiecare ramură fiind o nuanță de urină.

Astăzi știm că genul acesta de analiză e teribil de imprecisă, dar secole la rând culoarea și gustul urinei (da, erau medici care gustau urina pacienților) erau cam singurele chestii de care se puteau folosi.

Copacul cu penisuri

Și dacă tot suntem la subiectul copaci, un alt organ discutat în carte este penisul. Vă las plăcerea de a afla singuri cum priveau oamenii din Evul Mediu penisul. Am să vă arăt însă chestia care m-a amuzat pe mine cel mai tare din acel capitol: copacul cu penisuri:

Ce aveți în poza de mai sus e o satiră dintr-un manuscris din secolul XIV. Avem practic pereche de măicuțe care culeg penisuri dintr-un copac. De ce? Jurămintele de castitate ale măicuțelor erau luate la mișto în secolul XIV la fel cum sunt luate și în ziua de azi. Autorul manuscrisului (care se pare că era o femeie din Paris) a considerat că ilustrația de mai sus e amuzantă. Acum nu știu de voi, dar eu sunt de acord cu ea.

Ce mi-a plăcut la ”Medieval Bodies”?

Mi-a plăcut că nu e o carte despre regi și bătălii așa cum sunt majoritatea cărților pe tema asta. E o carte despre medicină, superstiții, credințe, umor medieval și în general felul în care toate lucrurile astea se împleteau în mentalul individual, dar și colectiv medieval.

Iar autorul a reușit să prezinte niște chestii foarte foarte interesante despre care vă spun sincer că nu am mai citit nicăieri. Mi-a  fost foarte greu să mă opresc doar la chestiile  de mai sus. În carte sunt multe alte lucruri faine despre care nu am apucat să zic nimic.

Ce nu mi-a plăcut la „Medieval Bodies”

Nu aș putea să spun că nu mi-a plăcut ceva. Am citit cartea asta foarte repede anul trecut și îmi pare sincer rău că nu am cumpărat varianta cartonată, care avea și scrisul (și ilustrațiile) mai mari.

Pentru cine e ”Medieval Bodies”

E o carte atât pentru amatorii de istorie cât și pentru cei care au mai citit pe subiectul ăsta. Are câte ceva pentru fiecare, că e vorba de umor, mister sau chestii dubioase, găsiți acel ceva în carte.

Cine e Jack Hartnell (autorul)?

Jack Hartnell e lector în Istoria Artei la Universitatea East Anglia din Norwich. Autorul se pare că s-a specializat în cercetare pe partea de medicină și sănătate medievală (sec. V – XV). Una peste alta avem de-a face cu un om din mediul academic care a reușit să scrie o carte accesibilă și maselor. Mai mult cartea e fix despre ce predă și studiază el la universitate.

Verdictul

”Medieval Bodies” nu e o carte medievală obișnuită ci un pod spre lumea evului mediu, cu toate superstițiile, ciudățeniile și felul aproape hilar uneori de a trata corpul uman.

Are un 10/10 din partea mea pentru că nu am citit de mult o carte de istorie atât de interesantă cum a fost asta.

Alte recenzii

Puteți găsi recenzii despre carte în locuri ca

The Guardian:

This beautifully illustrated book succeeds brilliantly in bringing this much maligned period to life. Hartnell shows that medieval culture was suffused with bodily tropes, from nuns plucking penises from a tree and flatulists kept by royalty to entertain the court, to the belief that the heart was “a glowing internal sun”. A triumph of scholarship.

O recenzie detaliată puteți găsi și la Times Higher Education unde sunt mai multe detalii despre cartea în sine (diferite de ce am scris eu). O scurtă recenzie și la Bookpage:

We understand ourselves, both physically and otherwise, in relation to the things we come into contact with in the surrounding world. This was also true of our long-ago ancestors—and in making this clear, Hartnell’s book provides a most human look into a world that is neither so far away nor very separate from us at all.

Și nu în ultimul rând, un podcast cu autorul de la New York Times, dacă vreți să aflați mai multe despre carte.

Unde găsiți cartea

Versiunea citită de mine e o ediție necartonată, publicată în 2019 la Editura Profile Books, cumpărată dintr-o librărie din Marea Britanie. Cartea se găsește și în România la LibrisCărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository (restul lumii) în engleză. Nu există variantă tradusă în română din câte știu eu.

P.S: Găsiți și alte cărți citite de mine pe blog în secțiunea ”Recenzii




In a time of monsters – Emma Sky: Recenzie

The old world is dying, and the new world struggles to be born:

now is the time of monsters.

Antonio Gramsci

Orientul Mijlociu a fost întotdeauna un tărâm complicat, dar de la ”Primăvara Arabă” încoace parcă întreaga regiune a luat foc. Sunt mulți pe internet care au început să își dea cu părerea pe subiect, dar puțini înțeleg cu adevărat ce se întâmplă în regiune. Mulți copiază pe nerăsuflate de la alții, fără să citeze sursa și, evident, trunchiază chestii.

Cine vrea să înțeleagă regiunea are nevoie de timp:

  • timp pentru a citi cărți care să îl introducă în context
  • timp pentru a urmări postările oamenilor care chiar se pricep la subiect
  • timp pentru a lăsa lucrurile să se clarifice și nu să reacționeze la instinct.

Dar cum orice drum lung începe cu un prim pas m-am întrebat…de unde să încep? Am în bibliotecă o carte despre istoria multimilenară a Iranului, tatăl meu are în bibliotecă o carte despre istoria Imperiului Otoman, mai am o carte despre Islam ca religie și încă una despre istoria arabilor. Undeva în fundul bibliotecii e și o carte despre conflictele religioase dintre creștini și musulmani, lângă o altă carte despre cum francezii și britanicii au împărțit Orientul după căderea Imperiului Otoman (faimoasa linie prin deșert a înțelegerii Sykes – Picot).

În 2019 am găsit la anticariat o carte despre haremurile din Palatul Topkapî, al Marelui Sultan Otoman, căreia i-am făcut și o recenzie.

De unde să începi să citești despre un subiect atât de vast?

Ei bine, în momentul acesta, recomandarea mea pentru a începe un astfel de subiect ar fi cartea ”In a time of monsters – Emma Sky”.

Cine e autoarea?

Emma Sky e unul din oamenii care se pot numi specialiști în subiectul ”Orientul Mijlociu”. A terminat facultatea cu specializarea ”Studii Orientale” la Sommerville College din cadrul Universității Oxford. A studiat de asemenea la Universitatea Alexandria din Egipt, Hebrew University of Jerusalem in Israel, and the University of Liverpool conform profilului de Wikipedia.

Din 2007 până în 2010 a fost consilier politic al Generalului Ray Odierno, coordonatorul coaliției conduse de americani care a invadat Irak-ul. În 2005 a fost

În 2005 a fost în Ierusalim a fost consilier politic al Generalului Kip Ward (US Security Co-ordinator for the Middle East Peace Process). In 2006, era în Kabul, Afghanistan în calitate de consilier al Comandamentului Generalilor Italieni și Britanici Italian al NATO’s International Security Assistance Force.

Cartea e scrisă așadar de o persoană care are nu doar aptitudini la nivel teoretic ci și pe cele practice. Nu des dai peste cineva care a locuit, muncit și consiliat generali în Orientul Mijlociu și apoi se apucă să scrie cărți.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2019, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones în UK (cartonată sau necartonată) sau Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză. Din păcate nu știu să existe variantă în limba română.

Pentru cine e cartea?

Așa cum scriam mai sus, cartea mi se pare o modalitate excelentă de a intra în subiectul ”Orientul Mijlociu” și ”Primăvara Arabă”. Cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Motivul pentru care o consider o introducere bună în problema Orientului Mijlociu e capacitatea extraordinară a Emmei Sky de a sintetiza situații complexe în câteva pagini și într-un limbaj accesibil.

Cu toate astea aveți în vedere că această carte nu vă va face experți în Orientul Mijlociu. Nu există o singură carte care să poată face asta. În schimb vă va ajuta să așezați fundația unor viitoare lecturi pe această temă.

Despre ce e cartea?

Așa cum spuneam și mai sus, cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Cartea începe în Marea Britanie și se termină pe drumul pelerinilor către Santiago Compostela, dar ne prezintă călătoriile în Orient ale autoarei.

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Câteva chestii interesante din „In a time of monsters” 

În primul e de remarcat partea Prefața cărții, unde autoarea reușește în 3 pagini să facă un rezumat excelent al politicii americane în regiune. Fiecare țară în care Emma Sky călătorește are ceva special în felul în care vorbesc oamenii și credințele lor (nu doar cele religioase).

Egipt

În Egipt remarcă felul în care femeile se organizau în timpul protestelor pentru a se proteja de atacatori și agitatori. Și nu vorbim despre oameni aiurea de pe stradă ci de însăși armata egipteană care abuza (inclusiv sexual) femeile ieșite la protest.

De altfel Egiptul se dovedește a fi o țară plină de contradicții, unele grupuri bucurându-se de căderea lui Mubarak, cel care instituise un control foarte dur asupra tuturor formelor de exprimare religioasă. Alți oameni remarcau cum bisericile creștine copte au început să fie incendiate, lucru neîntâlnit în vremea lui Mubarak.


Un interviu al Emmei cu ambasadorul britanic de atunci al Egiptului oferă o serie de informații foarte interesantă despre istoria recentă a acestei țări, în special despre relația teribil de complicată dintre Sadat și apoi Mubarak (președinți / dictatori ai Egiptului), grupurile de stânga radicală din țară și grupurile extremiste religioase. Sadat de altfel a și căzut victimă unui asasinat realizat de o astfel de grupare.

În afară de întâmplările din timpul călătoriei ne sunt redate și câteva dintre amintirile autoarei din perioada petrecută în Alexandria la studii, una dintre ele fiind de-a dreptul bizară.

Tunisia

Tunisia e țara în care Primăvara Arabă a început. Un vânzător de fructe, Mohamad Bouazizi și-a dat foc pentru că nu a putut recupera de la autorități marfa confiscată de aceștia. Gestul poate părea extrem, dar pentru un om lăsat fără singura modalitate de a-și hrăni familia, lucrurile erau disperate. Aceasta a fost scânteia care a aprins un eșafod construit timp de ani de zile din nemulțurile populației față de regimul lui Ben Ali, dictatorul de serviciu în această țară de la Marea Mediterană.

Tunisia și-a dat jos dictatorul și apoi a reușit să se stabilizeze politic. E probabil singura țară afectată de ”Primăvara Arabă” care a reușit să facă asta. Toate celelalte încă încearcă să își găsească echilibrul. Să fie faptul că Tunisia e un vechi centru de civilizație, loc de plecare al puternicului Imperiului Cartaginez?

Siria

În Siria autorea face un popas cu puțin înainte ca războiul civil care va decima această țară să înceapă cu adevărat. Într-un fundal dominat de postere cu Basar al Assad, dar și de o înrăutățire a situației în estul Siriei, Emma Sky cutreieră Damascul discutând cu oameni simpli (șoferi, pelerini, vânzători în piață), cu un fost general irakian precum și cu Robert Ford, ambasadorul american în Siria.

Dacă sunteți curioși, există un interviu pe Youtube cu el de vreo 30 de min în care vorbește despre perioada petrecută în Siria:

Drumul ei o duce și spre Palmira, întreaga călătorie fiind presărată de întâlniri cu diverse grupări armate, fie pro-guvern fie împotriva acestuia.

Una peste alta întreg capitolul e încărcat de tensiune și, dacă aceste însemnări de călătorie ar fi fost publicate imediat după, m-aș fi întrebat ”când începe războiul?”.

Irak

Irak-ului îi este dedicată cea mai mare parte din această carte, fiind de altfel țara în care Emma Sky a petrecut și cel mai mult timp și pe care o cunoaște cel mai bine. Autoarea a fost consiliera Generalului Raymond Odierno, cel însărcinat să conducă trupele aliate de pe teritoriul Irak-ului.

Drumurile făcute de Sky și povestite în această carte sunt o radiografie dureroasă a Irak-ului de după invazia americană: o țară ruptă în mai multe bucăți, ieșită de sub teroarea lui Sadam Husssein, dar aruncată în haosul instabilității politice și de securitate.

Irak-ul în sine există ca țară doar pe hârtie. În realitate Kurdistanul, în partea de nord a țării se guvernează singur, partea de vest a țării a căzut în haos și rapid a intrat sub controlul ISIS și recent al unor miliții tribale, în timp ce zona centrală (inclusiv Bagdadul e sub puternică influență Iraniană). Sudul țării a cunoscut numeroase revolte împotriva actualei conduceri a țării considerate prea apropiată de Iran. Maliki nu pare să fi avut intenția de a aduce prosperitate țării sale, regimul său fiind unul paranoic cu adversarii politici, extrem de corupt, dar și incompetent în materie de politici publice. Nu în ultimul rând, regimul său a avut un discurs și comportament foarte agresiv față de alte confesiuni religioase (Maliki fiind musulman sunni, într-o țară majoritar shia).

Omul care a condus țara o perioadă lungă de timp după apariția americanilor a fost Nouri al Maliki, prim-ministru între 2006 și 2014. În perioada sa Irak-ul s-a apropiat foarte mult de Iran. Dar cea mai mare parte din vină o poartă, conform interviurilor luate de la diverse persoane de Emma Sky, Statele Unite și politica lor șovăielnică. Nu e nici un secret că administrația americană sub Barack Obama a vrut să se retragă din zonă, astfel că nu e nici o surprinză că americanii nu au fost teribil de interesați de ce se întâmplă în această țară, în ciuda declarațiilor.

Sectarismul lui Maliki și dezinteresul americanilor pentru Irak a dus în cele din urmă la apariția ISIS și izbucnirea războiului civil din Siria. O lecție, dacă vreți, că a invada o țară e mai simplu decât a o guverna mai apoi.

Kurdistan

”Nu avem alți prieteni, în afară de munți” e o vorbă a luptătorilor kurzi. Kurzi sunt împrăștiați în Turcia, Irak, Siria și Iran, fiind considerat cel mai mare grup etnic fără țară din lume. Spre deosebire de alte populații, ei nu sunt împrăștiați geografic ci doar despărțiți de granițe. Destrămarea Imperiului Otoman le-a dat speranța că își vor câștiga independența, dar francezii și britanicii au avut alte planuri.

Apoi căderea Irak-ului sub invazia americană le-a adus iarăși speranțe, dar s-au ales cu autonomie. Războiul din Siria a adus iarăși discuții legate de un stat kurd independent. Tuturor le e teamă de independența kurzilor pentru că ar mușca din propriul teritoriu.

Dacă în trecut kurzii irakieni se adăposteau la rudele lor din Iran, acum e invers, kurzii irakieni se bucură de mai multă libertate decât cei din Turcia sau Iran.

Odată cu începerea războiului din Siria forțele americane au folosit brigăzi înarmate kurde (Peshmerga) pentru a lupta împotriva ISIS. Au devenit celebre imagini cu femeile kurde (vezi aici și aici) care luptă cot la cot împotriva celor din ISIS. Nu e o întâmplare, într-o regiune atât de dură e nevoie de luptători. În afară de asta kurzii au dezvoltat o aplecare în anii 70 spre marxism, în Turcia ei fiind reprezentanți de PKK (Partidul Muncitoresc Kurd)

Turcia, Arabia Saudită, Oman și altele

Lista de țări vizitate e lungă și puteți afla câte ceva despre fiecare din jurnalul de călătorii al Emmey Sky. Fiecare ar merita mai mult timp și spațiu literar, dar ce găsiți în carte e suficient cât să vă facă curioși.

Între cele 3 episoade de călătorie aș remarca în mod deosebit Arabia Saudită, acolo unde autoarea se întâlnește cu soții ale unor personaje proeminente din lumea arabă. Ce m-a frapat aici a fost teama generalizată de instabilitate politică din mentalul populației de aici. Impresia e că preferă o dictatură instabilității politice aduse de revoluții. Probabil e vorba de impresia lăsată de situația din Egipt, Siria și alte țări musulmane.

Ce mi-a plăcut la In a time of Monsters?

E un jurnal de călătorie care se citește ușor. Nu e teorie complicată, nu ne sunt prezentate opinii ale unor mari gânditori ci pasaje fugare din viețile oamenilor din regiunile vizitate, în perioada de după Primăvara Arabă. Cartea nu se vrea un tratat de geopolitică ci doar o imagine și niște gânduri și atât. Și reușește cu brio să facă asta.

E de apreciat de asemenea felul în care autoarea intră în conversații cu oameni simpli în timpul călătoriilor. Cartea are o alternanță foarte bună între opinii ale unor oameni simpli (taximetriști, vânzători de toate felurile, femei casnice și așa mai departe) și oameni foarte importanți (ambasadori, cadre militare șamd). Cartea se construiește ca un mozaic de opinii frumos aranjate într-un discurs coerent centrat în jurul călătoriei într-o țară sau alta.

Iar opiniile oamenilor, indiferent că sunt simpli sau vreun oficial sunt mai mereu revelatoare sub o formă sau alta. Uneori aflăm părerea omului de pe stradă, alteori ni se oferă informații despre felul în care funcționează o societate care de cele mai multe ori e complet necunoscută europenilor.

Ce nu mi-a plăcut la In a time of Monsters

Cartea e fix ce promite să fie: o carte de călătorii prin Orientul Mijlociu însoțită de comentarii ale unor oameni politici, oameni simpli și ceva lecții sumare, dar foarte bune de geopolitică regională. Nu am motive să mă plâng de nimic sincer și mi-ar fi plăcut să fie ceva mai lungă. Dar nu poți să îi reproșezi unui om care a umblat aiurea prin lume că nu a stat mai mult în locul cutare.

Dar prima carte a autoarei s-a numit ”The Unraveling” și vorbește în detaliu despre perioada petrecută de ea în Irak. Am să pun probabil și cartea asta pe listă.

Ce spun alți critici?

Mi s-a părut un pic ciudat, dar singura recenzie accesibilă public pe care am găsit-o a fost pe The Guardian:

If many of those grievances go back centuries, the decade before the Arab spring added new ones. Emma Sky is uniquely qualified to consider them.

Recenzia de la The Guardian nu spune o părere propriu zisă, ci redă mai de grabă ideile principale din carte. Altfel, e un pic ciudat să nu văd cartea prin alte părți având în vedere că vorbim totuși de un subiect la modă.

Ar mai fi o recenzie la Foreign Affairs, dar e în spatele unui paywall așa că mare lucru nu se înțelege din cele câteva fraze pe care le puteți citi fără abonament (deși persoana în cauza nu pare fericită).

Verdictul

Din partea mea ”In a time of Monsters” de Emma Sky primește un 10/10. O recomand celor care vor să afle mai multe despre Orientul Mijlociu, lumea musulmană și Primăvara Arabă. 

E o carte ușor de citit și suficient de alertă încât să nu plictisească. Nu uitați însă că e un jurnal de călătorie, nu neapărat un tratat de geopolitică.

 




Anii tinereții mele – Winston Churchill: Recenzie

“History will be kind to me for I intend to write it.”
― Winston S. Churchill

Nu am nici un fel de dubiu că ați auzit de Winston Churchill, unul din cei mai fascinanți oameni politici ai secolului XX. Puțini însă știu că Winston Churchill a câștigat un premiu Nobel. Probabil și mai puțini știu că Winston Churchill nu a câștigat Premiul Nobel pentru Pace ci pentru Literatură în 1953. E genul acela de informație care mi-a plutit mult timp în cap. Dar iată că într-o zi, în timp ce treceam pe lângă un charity shop, mi-a sărit în ochi o copertă de carte.

Un tânăr în uniformă era desenat pe copertă și cum istoria armatei britanice e teribil de interesantă am decis că trebuie măcar să răsfoiesc cartea. Ei bine cartea era ”My Early Life” sau ”Anii tinereței mele” (cum a fost tradusă în română) a lui Winston Churchill și după cum ați putut să vă dați seama nu am plecat din magazin fără ea.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată în limba engleză publicată de cei de la Folio Society. Ca o paranteză, cei de la Folio Society scot cărți pentru colecționari. Unele sunt la prețuri decente, altele sunt ediții limitate și arată absolut uluitor, dar și cu prețuri pe măsură. Ca să vă convingenți e suficient să vă uitați peste secțiunea ”Limited Edition” de pe siteul lor. Și vă spun sincer că mă mănâncă rău palmele (și tastatura) să iau prima carte din seria Game of Thrones de la ei.

În fine, revenind la ”Anii tinereței mele”, cartea a fost publicată pentru prima oară în 1930. De atunci a fost editată și reeditată de nenumărate ori.

Așa cum vă spuneam mai sus cartea mea e publicată de Folio Society, cumpărată dintr-un magazin de mâna a doua din UK. Nu fiți triști însă, puteți găsi cartea și în România (în limba română) la ElefantLibrisCărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository (restul lumii) în engleză.

Despre ce e ”Anii tinereții mele”?

Păi cred că e destul de clar că e o carte autobiografică a unuia dintre cei mai mari oameni ai secolului XX. Ce veți găsi în această carte sunt povestiri din tinerețea lui Winston Churchill. Nu veți găsi perioada celui de-al Doilea Război Mondial, deși dacă vreți să aflați despre perioada asta puteți citi ”The Second World War”, scrisă tot de el.

Chiar fără acel episod marcant din viața lui, Anii tinereții mele e o carte surprinzător de captivantă.

Iată și Cuprinsul:

Bun, să trecem la cartea propriu zisă:

O autobiografie ca oricare alta?

Auto biografiile sunt întotdeauna subiective (duh!) motiv pentru care trebuie citite nu neapărat pentru a obține informații precise ci pentru a înțelege felul în care persoana în cauză gândește și cum vede lumea.

Evident că nu mă așteptam ca autorul să admită că a făcut greșeli, că putea face lucrurile mai bine sau să își critice prietenii. Ei bine, spre surpriza mea însă am găsit astfel de lucruri în ”Anii tinereții mele”. Deși e scrisă cu un evident caracter subiectiv, Churchill nu ezită să admită propriile erori, erorile prietenilor săi sau situații în care ar fi putut să facă lucrurile mai bine (și sunt destule, de la momentul la care a sărit de pe un pod când era copil până la momentul când a fost capturat de buri în timpul războiului din Africa de Sud).

O altă chestie enervantă la autobiografii e faptul că majoritatea sunt scrise cu limbajul și din perspectiva unui om adult, de multe ori ajuns deja la 50-60 de ani.

Nu e cazul aici. Spre exemplu, primele câteva capitole sunt dedicate copilăriei sale. Ei bine, sunt teribil de amuzante fiind scrise din perspectiva unui copil de 6-7 ani, nu a unui adult. Ca să înțelegeți la ce mă refer am să redau mai jos una din situațiile care descriu cel mai bine acest stil de a scrie:

Contextul ar fi următorul: britanicii din clasele de sus puneau foarte mare preț învățarea limbii latine. Dacă erai foarte bun la latină puteai intra la școli de elită. Altfel, mergeai la școli mai slabe.

Când tânărul Winston a fost dus de părinți la o astfel de școală pentru a fi evaluat, lucrurile au decurs cam așa:

Familia Churchill

Churchill nu s-a născut într-o familie modestă, ba dimpotrivă! Tatăl său, Randolph Churchill (stânga sus în poza următoare) a fost Chancellor of the Exchequer (echivalentul Ministrului Finanțelor) al Marii Britanii!

Deși nu făceau parte dintre familiile foarte bogate britanice, reputația tatălui său a făcut ca tânărul Churchill să își poată urmări cariera dorită.

Cu o candoare de care nu l-ai fi crezut capabil pe un asemenea om de stat recunoaște că și-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu tatăl său, pe care a încercat să îl facă mândru. Figură distantă pentru copilul Churchill, tatăl său e văzut ca un fel de zeu, care rar își apleacă privirile spre copii săi. Lordul Randall se stinge înainte ca Winston să apuce să îl cunoască.

Nici pe partea maternă lucrurile nu par prea grozave, privite prin ochii noștri de secol XXI. Mama (prima poză de jos) sa e o figură pe care o iubește, la care se întoarce permanent, dar care paradoxal joacă un rol mai important pentru Winston abia după moartea tatălui său. Winston copilul însă e mult mai atașat de bona sa (a doua poză de sus) în copilărie.

Și să nu uităm pe fratele său mai mic, Jack, alături de care va lupta în Africa de Sud împotriva burilor.

Cariera militară 

Copiii născuți în familiile elitei britanice aveau 2 opțiuni când venea vorba de educație:

  1. Eaton (echivalentul Sf. Sava din București), apoi Oxford sau Cambridge pentru cei considerați ”deștepți”. De aici se orientau spre lumea afacerilor și/sau politică
  2. Carieră militară pentru cei mai puțin ”deștepți”.

Criteriul pentru a intra la o școală bună era să stăpânești foarte bine latina. O chestie un pic bizară la sistemul acesta era că latina se preda intensiv în școlile bune de la gimnaziu până la facultate. În echivalentul liceului abia tinerii începeau să studieze ceva mai bine limba engleză (gramatică, frazare etc.).

După cum ați putut să vă dați seama Winston nu s-a împăcat prea bine cu latina, așa că pentru el calea evidentă a fost Academia militară de la Sandhurst. Winston Churchill urma să intre în cavaleria britanică în Regimentul 4 Husari. A fost trimis alături de regimentul său în India.

India

India a marcat începutul carierei militare a viitorului prim-ministru. Zilele sale în India sunt împărțite între pregătirea militară și meciurile de polo, sport favorit între militarii britanici. În același timp Churchill are contact cu câțiva oameni foarte educați și brusc își dă seama de propriile sale neajunsuri. Pe românește se simte prost (la propriu) între ei (și o spune cu candoarea sa specifică) așa că decide să se educe de unul singur. Citește mult și haotic în perioada asta, încercând să suplinească lipsa de pregătire istorică și filozofică pe cât posibil.

În același timp însă în tânărul Churchill ardea focul neastâmpărului specific adolescenței. Își dorește cu orice preț să vadă și ceva acțiune într-un război, nu doar să călărească în meciuri de polo.

Așa că atunci când armata britanică are o campanie în nordul Indiei împotriva unor triburi războinice (Mohmand, din familia paștunilor – adică înrudite cu afganii), Winston trage niște sfori apelând la diverse cunoștiințe ale familiei sale și reușește să obțină un post în trupele care urmau să pornească în campanie spre Malakand. Nu putea însă participa drept ofițer cu drepturi depline așa că se atașează corpului armat în calitate de corespondent militar pentru Daily Mail (tot prin intermediul cunoștințelor familiei).

Din această campanie se va naște prima sa carte ”The Story of the Malakand Field Force”. Nu am să vă povestesc detaliile campaniei, dar pot să vă spun că sunt relatate într-un mod viu și foarte antrenant.

Sudan

Odată cu finalizarea campaniei din India, tânărul Churchill și-a dorit să participe și la ceea ce se prevedea a fi o campanie masivă a armatei britanice în Sudan. O expediție militară britanică anterioară suferise o înfrângere dureroasă iar britanicii doreau răzbunare.

Felul în care a ajuns Churchill să facă parte din această expediție e uluitor. Pentru a se putea alătura corpului expediționar a apelat la mai multe cunoștințe din armata, apoi la prieteni de familie, culminând cu, atenție, Primul Ministru Salisbury! Acesta din urmă a trimis chiar o telegramă tipului care urma să conducă întreaga campanie (Lordul Kitchener). Care Lord Kitchener și-a permis să îi dea cu flit Primului Ministru și să îi spună că nu îl va lua pe Churchill.

Sunt curios câți generali din armata româniei și-ar fi permis să îi spună Primului Ministru ”Nu” la o asemenea intervenție.

Una peste alta, Churchill trage niște sfori și reușește prin rețeaua sa de prieteni și cunoștințe să ajungă totuși în corpul militar care urma să participe la acțiunea din Sudan. Cu ocazia asta tânărul Winston va avea parte de luptă efectivă împotriva dervișilor care stăpâneau Omdurman, capitala Sudanului.

Din campania sudaneză se va naște o altă carte a lui Winston Churchill: ”The River War” în care vorbește pe larg despre istoria Sudanului și campania britanică. Cartea este un succes și îi aduce nu doar faimă tânărului ofițer din armata britanică ci și bani. Dar cu faimă vin și controversele, în special din partea corpului militar.

În particular din partea Lordului Kitchener pe care Churchill îl critică în carte pentru felul în care s-a purtat cu luptătorii derviși răniți și pentru că a distrus mormântul Mahdi-ului din Omdurman (un sfânt al Dervișilor), a aruncat oasele lui în Nil și a păstrat craniul ca trofeu de război. Istoria îi va da dreptate lui Churchill.

Africa de Sud

Imperiul Britanic era în plină expansiune în perioada în care Churchill a fost parte din armată. Așa că nu e de mirare că nu a trecut mult până la următoarea campanie militară. De data asta britanicii au pus ochii pe așa numitele ”Republici bure” colonizate de olandezi (buri). Relația britanicilor cu coloniștii buri nu a fost niciodată una nemaipomenită astfel că era doar o chestiune de timp până când un război generalizat urma să se petreacă.

Churchill a intuit bine faptul că acest conflict va fi unul de durată și a reușit, din nou, să își asigure un loc în campanie. De data asta a fost trimis ca și corespondent de război.

Campania din Africa de Sud e partea cea mai palpitantă a cărții.

Churchill nu doar luptă în acest război ci e chiar luat prizonier, dus în capitala burilor și închis alături de alți prizonieri britanici. Reușește însă o evadare spectaculoasă și o fugă plină de peripeții spre granița cu Mozambicul portughez. Nu îi ajunge însă și se înscrie înapoi în armată și participă la luptele cu burii.

Nu vreau să stric lectura așa că nu dau mai multe detalii, dar vă spun sincer că bucata asta e mai bună decât multe cărți de aventură.

Începutul carierii politice

Odată cu finalizarea campaniei din Sudan, Churchill se întoarce în Anglia, unde încearcă, fără succes să candideze pentru un post de parlamentar în circumscripția Oldham.

Capturarea sa și evadarea spectaculoasă din timpul campaniei sud-africane face senzație în țara mamă astfel că Churchill se întoarce ca un veritabil erou în Anglia. Având această reputație de erou de război nu mai are nici un fel de problemă să câștige locul său de parlamentar la a doua încercare.

Ultima partea a cărții îl prezintă pe Churchill foarte emoționat în fața parlamentarilor britanici. Urma să susțină primul său discurs în Parlamentul Britanic, acolo unde, tatăl său fusese de atâtea ori implicat în chestiuni importante de politică la rândul său. Chiar și în secțiunea asta se simte o candoare și un stil foarte onest de a povesti, ceva ce am văzut destul de rar atunci când vine vorba de oameni politici.

Ei bine, aici se oprește cartea pentru că, probabil și Churchill a simțit că odată cu întoarcerea din Africa de Sud și ocuparea postului de parlamentar s-a încheiat și tinerețea sa. Dar stați liniștiți, cariera lui Churchill va continua, culminând cu rolul magistral jucat în al Doilea Război Mondial. Dar pentru asta sunt alte cărți

Ce mi-a plăcut la ”Anii tinereții mele”?

Stilul în care scrie Churchill e încântător: e de o sinceritate debordantă iar aventurile sale sunt redate într-un mod foarte colorat și viu. Aventurile sale sunt aproape incredibile pentru un om de stat, astfel de personaje fiind oameni născuți și crescuți departe de orice fel de pericol sau risc.

Capturarea și evadarea sa din mâinile burilor îl vor face teribil de popular, dar chiar și fără acea bucată a vieții sale Churchill dă dovadă de un caracter mai rat întâlnit în rândul oamenilor politici.

Vă spun sincer că nu mi s-a mai întâmplat să las din mână biografia sau autobiografia unui politician și să îmi pară rău că s-a terminat. Ei bine, pentru orice există un început așa că iată-mă regretând că am terminat cartea și îl las pe Churchill nu ca pe un politician ci ca pe un aventurier ajuns din greșeală parlamentar.

Ce nu mi-a plăcut

Nu pot să spun că a fost ceva care mi-a displăcut. Mă așteptam sincer ca stilul să fiu mai greoi, mai pompos, dar sec așa cum sunt obișnuit să văd la oamenii de stat. Nu a fost cazul.

Singura chestie care pare nelalocul ei în toată cartea e felul ingenuu în care Churchill reușește să obțină ce vrea apelând la personaje foarte înalte din politica britanică. Așa cum vă spuneam mai sus, a reușit să îl convingă pe Prim Ministru să îi scrie lui Kitchener pentru a pune o vorbă în campania din Sudan.

Churchill e întruchiparea elitei britanice care sare peste reguli pentru a obține ce vrea. Dar cu toate astea felul în care povește și ce a ajuns să facă cu acele favoruri te face să îi ierți aceste lucruri.

Iar ideile sale politice par haotice înainte de a citi cartea. Dar după ce afli un pic mai mult despre el și felul în care a citit și s-a auto-educat ajungi să înțelegi cât de unică e doctrina sa politică și cât de atașată de propria sa personalitate e. Asta explică și de ce a trecut de la un partid la altul de-a lungul timpului.

Pentru cine e ”Anii tinereții mele”?

Anii tinereții mele e pentru oricine vrea să citească o carte de aventuri, o carte despre un politician faimos sau amândouă.

Îmi pare sincer rău că nu am putut citi cartea în perioada adolescenței mele. Adolescentului Daniel i-ar fi plăcut teribil de mult cartea asta.

Pe de altă parte mă bucur că am reușit să o citesc la vârsta asta. Am putut să înțeleg mai bine cum arăta lumea britanică la final de secolul XIX și cât de complicată a fost politica imperială britanică.

Așadar e ceva pentru toată lumea în cartea și o recomand cu căldură pasionaților de politică, istorie sau pur și simplu oamenilor care vor să citească o carte de aventuri care pare desprinsă din Indiana Jones uneori.

Cine e autorul?

Rubrica asta e rezervată pentru autorii mai puțin cunoscuți oamenilor obișnuiți. Despre Churchill nu are sens să vă spun prea multe pentru că deja știți probabil cine a fost și ce a făcut. Aveți și pagina de Wikipedia dedicată lui dacă aveți alte curiozități.

Verdictul

”Anii tinereții mele” nu e o autobiografie tipică, e o carte de aventuri care livrează mai mult decât te-ai aștepta. A fost o plăcere să o citesc și va ocupa cu siguranță un loc de cinste în biblioteca mea. Nu pot să nu amintesc și faptul că actualul prim-ministru al Marii Britanii, Boris Johnson, e fan Winston Churchill. Ce ar fi spus oare Winston Churchill despre Brexit și haosul din actuala legislatură britanică?

Așa că Anii tinereții mele primește un 10/10 din partea mea pentru că oferă mult mai mult decât ce mă așteptam să găsesc în ea.

P.S: Găsiți și alte cărți citite de mine pe blog în secțiunea ”Recenzii

Later edit: Randolph Churchill, tatăl lui Winston Churchill a fost Chancellor of the Exchequer, nu prim ministru cum scrisesem inițial.




Economia pe înțelesul fiicei mele – Yanis Varoufakis – Recenzie

Talking to my daughter – A brief history of Capitalism de Yanis Varoufakis e genul de carte care trebuie citită de oricine vrea să înțeleagă principiile fundamentale ale economiei de piață.

Varoufakis știe să scrie, știe să critice și să stârnească discuții, dar înainte de toate știe să povestească.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune necartonată de la Editura Penguin Random House, scoasă în 2017. Versiunea mea e cumpărată din Anglia și e în limba engleză. Am căutat pe net și se pare că nu există traducere în limbă, ceea ce e ciudat având în vedere succesul cărții. Mi-a fost semnalat ulterior că există și o versiune în limba română publicată la Editura Vellant.

Ca de obicei în România găsiți cartea (în limba engleză) la marii retaileri: Elefant(EN) și Elefant (Ro), Cărturești (EN) și Cărturești (RO). Dacă nu sunteți în România puteți lua cartea de pe Bookdepository.

Pentru cine e cartea?

Întreaga carte e povestită din perspectiva unui tată care vorbește cu fiica lui despre economie. E dacă vreți un fel de Scrisoare a lui Neacșu, unde Varoufakis încearcă să explice cât de bine poate fiicei sale istoria capitalismului. Și știți ce? În cea mai mare parte a cărții exercițiul chiar îi iese.

Așa că bănuiesc că ați prins ideea că e o carte de popularizare a economiei. Și cum unui copil nu îi vei povesti formule matematice sau subiecte de nișă, nu veți găsi așa ceva în carte. Dacă vreți să citiți despre chestii mai specifice, gen MMT, QE și alte chestii similare atunci asta nu e o carte pentru voi.

E o carte excelentă în schimb pentru oricine își dorește să prindă conceptele de bază ale economiei. Dar și cei care au făcut economie ca lumea cred că ar avea de învățat din ea. Eu spre exemplu am găsit în carte foarte multe modalități excelente de a explica concepte complicate în termeni simpli. De asemenea mi-am dat seama că nu făcusem legătura niciodată între anumite evenimente istorice și economie (vedeți mai jos).

Despre ce e Talking to my daughter de Yanis Varoufakis?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

De ce nu au invadat aborigenii australieni Anglia?

Yanis Varoufakis nu glumește când zice în titlu: ”a brief history of capitalism”. Dacă majoritatea cărților de economie încep cu Anglia secolului XIX, Varoufakis merge până la începuturi. Unde?

Spre cele mai vechi timpuri, în negurile evoluției noastre. Dar ca un povestitor experimentat, nu ne dă răspunsul din prima ci pleacă la drum cu o întrebare provocatoare:

De ce au invadat englezii Australia și nu au invadat aborigenii australieni Anglia?

Întrebarea pare ridicolă la o primă vedere, dar te face să realizezi cât de puțin am înțeles din istoria umanității, așa cum e ea predată în școală.

Ei bine răspunsul la întrebarea de mai sus e: surplusul de resurse. Societățile umane din Europa au reușit să genereze surplus. Acel surplus le-a permis nu doar să crească în populație ci și să facă comerț. Aborigenii australieni trăiau o viață liniștită în schimb, lipsită de griji, dar și fără să genereze surplus de resurse. Fără surplus nu au dezvoltat comerțul, ceea ce în schimb nu le-a dat motivația de a merge mai departe de granițele propriei regiuni.

Aborigenii nu au invadat Anglia pentru că nu aveau motiv. Erau mulțumiți cu ce aveau acasă. Englezii în schimb nu erau.

Scrisul și datoria

Una dintre cele mai interesante idei ale lui Varoufakis (pentru mine) e legată de motivul pentru s-a dezvoltat scrisul. Mai exact primele forme de scris au apărut pentru ca fermierii din zona Babilonului să știe cât din grâul lor se află în hambarele aflate la comun și să poată vinde din acea producție. Wikipedia zice așa:

The original Sumerian writing system derives from a system of clay tokens used to represent commodities. By the end of the 4th millennium BC, this had evolved into a method of keeping accounts, using a round-shaped stylus impressed into soft clay at different angles for recording numbers.

Așa că primele cuvinte scrise vin, paradoxal, de la un contabil, nu de la un poet sau scriitor. Revenind la subiect însă a face agricultură presupunea multă muncă. Cu ce plăteai muncitorii în Mesopotamia antică, înainte să se inventeze banii? În natură, evident. Dar trebuia să muncești niște luni de zile și abia apoi erai plătit. Așa că prima formă de scris a dus și la apariția conceptului de datorie.

Cine deținea pământul datora muncitorilor o parte din recoltă. Acele datorii erau la rândul lor scrise pe tăblițe sau, și mai des, pe scoici. Muncitorii puteau da acele scoici la schimb pentru alte bunuri și servicii. Iar cei care le acceptau știau că, niște luni mai târziu, puteau să ia grâu la schimb pentru ele. Sau puteau la rândul lor să le schimbe pe altceva. Sună cunoscut? Ei bine, așa au apărut banii: o datorie viitoare scrisă pe ceva.

Religia și banii

O altă legătură interesantă despre care vorbește Yanis Varoufakis e cea dintre apariția banilor și religia. Practic, cele două merg mână în mână pentru că banii nu pot exista fără încredere. Și ce sursă e mai de încredere decât divinitatea? Practic, Regii-zei din antichitatea aveau nevoie de mantra de divinitate pusă peste umeri pentru ca moneda emisă de ei să fie de încredere.

Datoria ca motor al pieței

Poate asta e ideea cea mai puternică a cărții și probabil cea mai importantă. Suntem obișnuiți să considerăm banii ca fiind punctul central al pieței. Yanis Varoufakis spune însă că datoria e ideea centrală a pieței. Fără conceptul de datorie piețele nu ar exista. Majoritatea antreprenorilor își încep business-urile cu bani împrumutați, firmele împrumută bani pentru a se extinde, oamenii se împrumută pentru a își cumpăra apartamente. Ba am ajuns să creem datorie și pentru cumpărături minore, pentru care mulți folosesc carduri de credit, creând o datorie care va fi plătită în 30 de zile să zicem.

E aproape imposibil să dezlegi piața de conceptul de datorie. Până și banii sunt un fel de datorie (vezi mai sus).

Pentru a ne explica conceptul mai bine Varoufakis ne plimbă prin istoria capitalismului și ne duce în Anglia preindustrială. Ocazie cu care o să aflați cum a trecut Anglia de la un stat medieval asemănător celorlalte țări europene la țara descrisă în cărțile lui Dickens, cu oameni obscen de bogați, dar și cu pușcării pentru debitori și sărăcie abjectă. E o lectură fascinantă!

Banii, băncile și capitalismul

Capitolul care vă va surprinde însă este cel legat de bănci și de funcția lor în economie. Cu ocazia asta o să aflați că ceea ce știați de la școală despre bănci și ce fac ele nu mai e valabil de mai bine de 100 de ani. Știți ce fac băncile acum? Crează bani din nimic!

Dintre toate conceptele economice pe care le-am studiat în facultate și la master probabil ăsta e cel mai contra-intuitiv și cel mai dificil de înțeles. Banii într-un sistem bancar modern sunt creați din nimic iar  Varoufakis face o treabă excelentă în a explica felul în care acest proces funcționează.

Cryptomonedele și roboții care ne vor lua locul de muncă

Două subiecte foarte discutate în ziua de azi și care nu puteau lipsi din cartea lui Varoufakis. Ca orice alt economist cu capul pe umeri autorul identifică problemele cryptomonedelor și explică de ce ele nu pot funcționa ca și mijloc de schimb.

În ceea ce privește roboții care ne vor lua locurile de muncă, acolo pragmatismul se întâlnește cu utopia.

Pe de o parte, dacă roboții vor fi capabili să facă aproape toate joburile posibile, atunci tot profitul generat de aceștia se va duce la un procent infim din populație care va deveni bogată dincolo de orice ați văzut până acum. În tot timpul ăsta majoritatea populației nu ar avea venituri pentru că nu mai sunt locuri de muncă. Și atunci de unde bani pentru a cumpăra chestiile produse de roboți?

De aceea, zice Varoufakis roboții nu vor putea înlocui niciodată complet oamenii. Nu, nu e pentru că noi facem ceva mai bine decât ei, ci pentru că fără oameni care să lucreze nu există bani care să meargă în consum. Fără consum nu există piață așadar nici un motiv pentru ca acei roboți să producă și să genereze profit. Așa că vrând nevrând vor exista locuri de muncă pentru oameni.

Dar așa cum observă și Varoufakis locurile astea de muncă nu vor fi teribil de bine plătite, ci doar suficient cât să facă consumul posibil. Există un risc real de a ne trezi într-o distopie în stil Blade Runner sau Cyberpunk 2077.

Ceea ce duce discuția în punctul următor: nu ar avea sens ca populația să dețină un procent din acești roboți? Adică x% din profitul creat de acești roboți să fie dat populației, dacă tot nu vor fi locuri de muncă pentru toată lumea sau vor fi foarte proaste? În felul ăsta o parte din profitul generat de roboți ajunge la oameni, care vor avea bani de cheltuit. Economia de piață funcționează din nou.

Ei bine, dacă ideea asta ți se pare una ok atunci am o veste proastă pentru tine: tocmai ai devenit marxist!

”Confiscați mijloacele de producție!” zicea Karl Marx în Das Kapital. Soluția asta, pe cât de logică e, pe atât de controversată e datorită asocierii sale cu marxismul.

Românii (și est-europenii în general) sunt alergici la marxism deși Estul Europei era probabil ultimul loc de pe Pământ unde marxismul putea funcționa (las discuția asta pentru altă dată).

Dar în Vest posibilitatea cooptării populației în a deține acești roboți e explorată, inclusiv alternativele la aceasta (Universal Basic Income fiind o astfel de alternativă). Mai în glumă, mai în serios există inclusiv conceptul de fully automated luxury comunism ca și alternativă la economia de piață într-un viitor îndepărtat. Știți ce e mișto însă la conceptul ăsta? Că descrie fix lumea din multe SF-uri de la Hollywood, de la Star Trek până la The Jetsons.

Nu veți citi despre asta în carte însă pentru că autorul știe să stea departe de controversa asta.

Cine e Yanis Varoufakis?

Dacă numele Yanis Varoufakis vi se pare cunoscut e pentru că autorul a fost ministru al finanțelor în Grecia. A fost unul dintre oamenii care au încercat (fără succes) să obțină ștergerea unei părți consistente a datoriilor acestei țări. În fapt, dacă citind cartea puteți observa că teza centrală e că datoria e legată de buna funcționare a pieței. Iar Varoufakis considera (și tind să îi dau dreptate) că datoria nu trebuie să fie sfântă. O ștergere a datoriilor e esențială pentru ca o economie să își revină după un șoc precum cel prin care a trecut Grecia.

Dar postul de ministru nu e ceea ce îl definește pe Varoufakis. El este în primul rând un economist (academician) și profesor (University of East Anglia apoi Cambridge în UK, University of Sydney în Australia și University of Texas în SUA).

Între altele scrie și cărți de popularizare a economiei.

Ce mi-a plăcut?

Yanis Varoufakis știe să povestească. Talking to my daughter e o narațiune care se citește ușor deși e plină de concepte destul de dificile. Iar narațiunea cărții e de fapt o poveste mai lungă, deghizată sub forma unui dialog cu fiica sa.

Deși e o carte de popularizare a economiei poate fi citită de nu doar de cei care nu știe economie ci și de cei mai experimentați. Sunt foarte mulți economiști în media românească cu carențe la capitolul ”cum funcționează piața” și care ar avea multe de învățat din cartea asta.

Chiar dacă ați terminat ASE-ul sau aveți o părere bună despre voi și credeți că știți economie, credeți-mă, merită citită!

Ce nu mi-a plăcut

Nu am multe motive să mă plâng pentru că e o carte excelentă. Aș putea să fiu totuși cârcotaș și să spun însă că Yanis Varoufakis a uitat să menționeze de felul în care bancherii sunt blocați din a crea prea multă monedă de către băncile centrale. Sau că acel capitolul despre viitorul omenirii și economia de piață e un pic prea lung și cu prea multe referințe din Star Trek (serios).

Dar astea sunt chestii minore și cu siguranță nu schimbă faptul că e o carte excelentă.

Ce spun alți critici?

Cartea a avut parte de recenzii excelente. Financial Times are o recenzie pozitivă. The Guardian are două recenzii pozitive la adresa cărții, ceea ce e destul de neobișnuit. Prima e relativ scurtă, dar a doua discută în mai multe detalii unele aspecte interesante din carte și are unele critici.

The Standard are de asemenea o recenzie bună deși e un ziar de dreapta iar cartea e scrisă de un economist de stânga. Partea mea preferată a recenziei e asta:

If you’re Left-wing, or even if you have doubts about market economies, you’ll love his arguments because they’re so easy to understand. If you’re on the Right, you’ll have a very clear idea of how your cleverest opponents think.

The Times de asemenea are o recenzie bună asupra cărții. Cartea nu pare să fi fost lansată momentan în VEst în altă parte decât Marea Britanie așa că recenziile sunt toate din colțul ăsta al lumii.

Verdictul

Din partea mea ”Talking to my daughter” primește un 9.5/10. E o carte excelentă atât pentru cei care încep acum să citească despre economie cât și pentru cei care deja știu lucrurile astea, dar vor să le poată explica mai bine.

P.S: Alte recomandari de cărți și recenzii în rubrica de Recenzii a blogului.

P.P.S: A dat și un interviu lung de 1 oră despre cartea asta: