Brexit update – De ce alegeri anticipate

Ieri Theresa May a anunțat că vrea alegeri anticipate deși anterior o ținea sus și tare că nu vrea alegeri anticipate. Mai jos câte explicații punctuale sub formă de Q&A:

Q: De ce a vrut să facă asta deși susținuse în mod repetat că nu vor avea loc alegeri anticipate?

A: Pentru că avea nevoie de liniște și voturi pentru a activa clauza de ieșire din UE.

Q: De ce face asta acum?

A: Pentru că este în cel mai bun moment posibil pentru ea și partidul ei de a încerca să câștige mai multă putere și să forțeze o majoritate absolută în ambele camere ale parlamentului, chestie care îi lipsește în prezent.

Q: Cât de bine stă partidul (Tory) Theresei May în sondaje?

A: Mai bine decât în ultimii ani în general și mai bine decât la alegerile anterioare conform sondajelor de opinie realizate în ultimele zile.

Q: Ce se întâmplă dacă Theresa May și partidul ei câștigă?

A: Atunci va putea negocia așa cum vrea ea și partidul cu Uniunea Europeană, fără să o mai deranjeze labouriștii. Prioritatea partidului ei, istoric vorbind au fost taxele mici pentru cei bogați, poziții cât mai bune pentru companii pe piață în detrimentul oamenilor sau al mediului. Posibil ca persoanele aflate în UK, dar cetățeni ai altor state din UE să fie folosiți ca monedă de șantaj în cazul în care câștigă alegerilor.

Q: Dar dacă se ajunge la o situație similară ca număr de locuri în Parlament?

A: Atunci lucrurile vor continua în aceeași manieră ca până acum și ori de câte ori ceva nu va merge bine în negocieri Theresa May va putea da vina pe opoziție că îi pune bețe în roate.

Q: Ce se întâmplă dacă Theresa May și partidul ei pierd alegerile?

A: Tocmai aici e frumusețea situației, dacă, în ipoteza puțin probabilă în care Tory și Theresa May pierd alegerile, va putea să se spele pe mâini de toată situația și să critice de pe bancă. Procesul de părăsire a UE e ireversibil deci va putea să îi critice pe alții pentru haosul creat de partidul ei și să câștige voturi așa.

Q: Nu vor fi și consecințe negative ca urmare a alegerilor anticipate?

A: Da, vor fi, și încă unele urâte. Autoritățile din UK sunt în degringoladă în momentul de față pentru că nu există un plan pentru Brexit. Sunt atât de multe lucruri de făcut și nimeni nu pare să știe de unde ar trebui început. În plus legislația europeană e atât de bine legată cu cea britanică încât în unele cazuri fie totul va rămâne la fel fie trebuie rescrisă legislația de la zero.

O altă problemă mare e că se vor pierde luni prețioase pentru a pregăti negocierile. Nimeni nu va vrea să negocieze cu britanicii până nu va fi clar cine va fi noul partid la putere. Asta înseamnă că până la alegerile anticipate orice negocieri sunt excluse.

Mai mult, nici echipele de negociere nu vor putea fi stabilite pentru că ele vor depinde cine va fi în fruntea guvernului. Echipele vor ptuea fi făcute deci abia după alegeri și va dura probabil ceva timp (alte luni) până vor avea membrii clar stabiliți și, mai important subiectele de negociere și strategia. Termenul de 2 ani de ieșire pare mult prea optimist și va fi mai mult ca sigur depășit.

Apoi mai e vorba și de precedentul creat. Theresa May s-a opus unui nou referendum scoțian spunând că UK trebuie să se concentreze pe negocierile cu UE. Brusc negocierile cu UE nu mai sunt atât de importante, ceea ce poate însemna cale liberă pentru un nou referendum în Scoția.

Concluzie

Alegerile vor însemna probabil un mare câștig politic pentru Theresa May și partidul ei, dar UK va avea de suferit din cauza lor, indiferent cine câștigă.


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]





Ce spune Cioloș în prea multe cuvinte

Aveam în plan să scriu o postare care se potrivea cam 90% cu ce spune Dacian Cioloș în opinia asta despre viitoarele negocieri privind scenariul Europei cu mai multe viteze și poziția României. Cioloș demonstrează prin postarea asta că înțelege subtilitățile politicii europene și pare în momentul de față singurul politician din eșalonul 1 cu adevărat preocupat de subiect, deși implicațiile economice și politice ale negocierilor sunt uriașe.

În fine, deși mi-a luat-o înainte, eu pot să explic de ce România nu ar trebui să se opună Europei cu mai multe viteze în cuvinte mai simple și mai ușor de înțeles:

  1. Uniunea Europeană știe că e în rahat – Nici Merkel, nici Hollande nu sunt idioți. Știu și ei foarte bine în ce rahat e Uniunea Europeană și că e nevoie de o reformă pentru a supraviețui. S-a întâmplat de multe ori ca o țară să nu fie de acord cu o propunere agreată de alte 15 sau 27 de state membru și măsura, deși bună, să nu fie pusă în aplicare. Așa că, dacă nu se ia o decizie rapid cu privire la viitorul UE există riscul ca toată șandramaua să se destrame, mai ales în contextul în care Rusia face presiuni în sensul ăsta. În plus, o decizie cu privire la viitorul Uniunii trebuie luată înainte de Brexit pentru a putea negocia de pe poziții de forță cu Marea Britanie. A pretinde că știm mai bine decât Germania sau Franța ce trebuie făcut pentru a reforma Uniunea e ridicol.
  2. Nu are sens să ne punem cu fundul în mijlocul drumului – Reprezentanții României în cadrul consultărilor, adică K W Johannis și Grindeanu (îmi e lene să îi caut numele întreg) au mers pe ideea că România trebuie să se opună unei Uniuni cu mai multe viteze pentru că nu vrem să fim lăsați pe dinafara. Asta e drăguț doar că din 1999 și până în prezent Uniunea Europeană a avut mai multe viteze și nu ne-a deranjat. Nu putem avea pretenția de a fi membri ai zonei euro încă, la fel cum nu putem susține că Uniunea Europeană e nașpa că ne supraveghează justiția în condițiile în care guvernul român dă ordonanțe de amnistie a faptelor de corupție. Nu are sens așadar să punem piedici procesului de reformare a Uniunii Europene pentru că, în caz contrar, există riscul de a nu mai avea o Uniune în viitor.
  3. România nu își dă seama cât de aproape e de prăpastie – Guvernul PSD pare mai preocupat de a-l scăpa pe Liviu Dragnea de pârnaie decât de a guverna țara. Avem copii bolnavi de leucemie care nu au medicamente iar ministrul află de la reporteri de chestia asta. Avem un ministru al energiei în al cărui CV scrie că poate să conducă orice departament mai puțin cel economic și un ministru al muncii care promite dublări de salarii deși măririle de salariu nu sunt în jurisdicția ei. Există un risc destul de mare ca economia noastră să intre în șanț în următorii 2-3 ani iar asta nu va face altceva decât să arate că suntem incapabili de a ne conduce țara. În condițiile acestea cine o să ne ia în serios la negocierile europene?
  4. Am ratat ocazia de a fi relevanți în Uniunea Europeană: Știți ce au în comun Gigi Becali, Elena Băsescu, Adrian Severin, Mircea Diaconu, Corneliu Vadim Tudor și Maria Grapini? Vă spun eu: toți au fost sau sunt europarlamentari. Deși Parlamentul European nu are putere legislativă și servește mai mult un rol decorativ, era o ocazie bună pentru politicienii români de a acumula experiență în instituțiile europene. Cu excepția lui Dacian Cioloș, care a ajuns comisar european pentru agricultură, o poziție foarte importantă (și nu comisar european al xeroxurilor cum a fost Orban), putem spune că nu am reușit să ne impunem ca forță politică în Europa. Chestia asta e importantă pentru că în prezent clasa noastră politică e incapabilă să înțeleagă sau să anticipeze schimbările care se vor întâmpla în perioada următoare în Uniune. Asta înseamnă că singura noastră strategie politică va fi ”hai să așteptăm să decidă ei ceva și apoi vedem cum facem”. Există un risc real de a ne da seama că deja s-a luat o decizie și noi nu știam de ea.
  5. E nevoie de multă muncă – Iar munca asta trebuie direcționată prioritar spre două locuri: creștere economică sustenabilă (adică nu 8% anul ăsta și -8% anul viitor) și stat de drept (adică un stat bazat pe instituții funcționale nu pe glumele proaste de azi numite Parlament sau Guvern). Nu există nici o formulă magică sau scurtătură, trebuie să construim și modernizăm infrastructura, să dezvoltăm mai bine piața muncii, să avem finanțe stabile și multe altele. România trebuie să își creeze singură condițiile care o vor ajuta sî devină un membru de rang 1 al Uniunii. Trebuie să fii nebun să crezi că vom primi acest statut doar în baza unor negocieri politice. 
  6. Zona euro nu e (încă) de noi – Nu suntem pregătiți pentru a intra în zona euro deși îndeplinim criteriile formale de aderare. Așa cum am să explic mai pe larg într-o postare viitoare acele criterii sunt făcute pentru țările din Vest, nu pentru România. Ba mai mult, a intra în zona euro acum, în condițiile în care ea are câteva defecte structurale majore ar fi sinucidere economică pentru România. Grecia, Spania, Portugalia și Italia au simțit pe pielea lor ce înseamnă să împarți aceeași monedă cu Germania. Degeaba spunem că vrem și noi moneda euro, adevărul trist e că nu suntem pregătiți. Ce trebuie să facem însă e să susținem orice măsură care va ajuta statele membre ale zonei euro să repare defectele monedei. Putem avea avantajul de a nu suferi alături de alte state și de a intra într-o uniune monetară funcțională, nu în una care crează dezechilibrele pe care le vedem în sudul Europei. Ce sens are atunci să ne opunem statelor care vor să reformeze zona euro?

Poziția României în relație cu schimbările care se prevăd în viitor ar trebui să fie una realistă. Știm că nu suntem suficient de buni ca să ne jucăm de la egal la egal cu băieții mari, dar hai să nu stricăm jocul din cauza asta, pentru că e posibil ca băieții aceia să își ia mingea și să plece.

Altfel spus, ar trebui să susținem o Europă cu mai multe viteze atât timp cât avem garanția că nu ne va fi refuzat dreptul de a fi parte din nucleul ei dur atunci când vom fi pregătiți. 


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]





Viitorul României în UE

Probabil că ați auzit deja de cele 5 scenarii privind viitorul Uniunii Europene prezentate ieri de Jean Claude Juncker.

Cam toată presa a preluat cu copy paste scenariile și mă aștept ca în următoarea săptămână să apară sporadic câte un comentator politic cu texte lungi și greu de urmărit despre importanța și semnificația zilei de 1 martie 2017.

Lăsând la o parte implicațiile filozofice ale viitoarei construcții politice europene, eu zic să ne gândim puțin cum ne-ar afecta pe noi românii fiecare scenariu în parte (în măsura în care s-ar adeveri).

Scenariul 1: ”Carrying on” sau ”Las-o mă că merge așa!”

Scenariu ăsta spune să lăsăm Uniunea Europeană așa cum e acum. Problema cu UE în momentul de față e că are instituții și mecanisme construite în perioada în care erau doar 12 State Membre, toate cu un nivel de dezvoltare similar. În present UE are 28 de state membre (sau 27 în câțiva ani), cu nivele de dezvoltare foarte diferite.

Care va fi locul României într-o astfel de Uniune?

  • Va beneficia în continuare de fonduri de coeziune pe care va fi incapabilă să le folosească;
  • Se va confrunta în continuare cu emigrație puternică a persoanelor cu calificări dorite în vest;
  • Va putea bloca discuțiile Uniunii Europene pe anumite teme în cazul în care interesele sale nu îi sunt satisfăcute. Din păcate asta se întâmplă rar iar victoriile sunt simbolice (a se vedea cazul blocării ratificării tratatului commercial UE – Canada dacă nu sunt eliminate vizele pentru români).
  • Va avea în continuare o politică de stat independentă (pe care nu va ști cum să o folosească) practicată de politicieni corupți care vor spune M.U.E. ori de câte ori asta le va aduce voturi. Apoi vor pleca în vacanță în Monaco sau pe Riviera franceză unde se vor bucura de avantajele civilizației vestice.

Scenariul 2: ”Nothing but the single market” sau ”Mie ce îmi iese?”

În scenariul ăsta Uniunea Europeană ar da timpul înapoi la perioada în care Statele Membre nu făceau altceva decât comerț nestingherit. Aspecte precum securitatea, imigrația sau apărarea ar fi în responsabilitatea fiecărui stat membru. Practic întreaga structură de mecanisme și instituții ar trebui să fie reorganizată în direcția comerțului dintre statele membre și cam atât.

Care ar fi viitorul României în scenariul acesta? Mai nasol decât e acum!

  • Piața unică s-ar concentra pe mișcarea liberă a capitalului și a bunurilor, nu și a persoanelor. În condițiile în care aproximativ 6 milioane de români locuiesc și muncesc în afara țării chestia asta ar fi nasoală pentru ei și pentru România în general.
  • O astfel de Uniune ar sista acordarea de fonduri europene pentru multe sectoare de activitate. Am putea spune la revedere fondurilor europene pentru construcția de autostrăzi (bine, oricum nu le prea folosim), pentru recalificarea șomerilor, pentru săraci (UE dă ulei, făină, zahăr și altele) pentru că ele nu ar fi esențiale în funcționarea pieței unice. Să mai spun că PSD a construit întreg programul său economic pe fonduri europene?
  • România ar trebui să rezolve de una singură cam toate problemele pe care le are și nu s-ar putea baza instituții europene. În momentul de față inițiativa politicienilor români în materie de cooperare europeană tinde spre zero deci îmi e teamă de momentul în care va trebui să ne bazăm iarăși pe ei. Și nu vorbim de prostii, ci de faptul că împărțim Dunărea cu alte state membre, de faptul că avem standarde europene de poluare, directive europene pe partea de impozite și taxe. Cooperarea pe aceste domenii fie ar dispărea fie s-ar restrânge considerabil.
  • Mai nasol ar fi că politicienii ar avea în acest caz muniție suplimentară pentru discursul de tip ”România piață de desfacere”, ”Multinaționalele fac profituri în România și nu plătesc taxe aici” pentru că principalul ”reason de vivre” al Uniunii ar fi comerțul.

Scenariul 3: ”Those who want more do more” sau ”Cine se trezește de dimineață…”

Acesta e temutul și mult discutatul scenariu al Europei cu mai multe viteze. Acest scenariu a fost criticat și de euro-optimiști și de euro-sceptici.

Cei care vor mai multă uniune spun că acest scenariu ar crea o super-uniune în jurul țărilor vestice sau a celor din zona euro iar celelalte state ar deveni membrii de mâna a doua. Cetățenii super-uniunii ar avea mai multe drepturi și libertăți decât cetățenii din țările de rang secund.


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


Și euroscepticii atacă o construcție europeană cu mai multe viteze deși, spun ei, nu vor mai multă uniune ci mai puțină. De ce atitudinea asta? Pentru că o super-uniune de succes le-ar diminua puternic numărul de votanți, revenindu-se la atitudinea pro-europeană anterioară crizei.

Cel mai probabil o astfel de super-uniune ar fi construită în jurul zonei euro, acolo unde mecanismele de integrare și cooperare instituțională sunt deja considerabil mai avansate.

Ce ar însemna asta pentru România?

  • România ar fi în linia a doua a integrării europene, la fel cum este și acum. Pentru a putea accede în clubul celor bogați ar trebui să facă eforturi și ar trebui să îndeplinească diverse condiții. Spre exemplu pentru a deveni membră a zonei euro ar trebui să intre în mecanismul ERM II, ar trebui să îndeplinească toate criteriile de convergență nominală și reală și probabil ar avea nevoie de acceptul celorlalte state membre din zona euro.
  • România ar putea fi în avantaj în anumite privințe într-un astfel de scenariu dacă ar avea politicieni buni (ceea ce nu prea e cazul însă). Ar putea, alături de alte state membre (precum țările baltice, Polonia) să pună mult mai ușor bazele unui mecanism de cooperare avansat în domeniul apărării. Țări din vest precum Franța ori Italia au un interes scăzut față de problema Rusiei, dar România, Polonia și țările vestice au militat mult timp pentru crearea unei politici de apărare comune la nivel de uniune. O astfel de Uniune cu mai multe viteze ar putea transforma această cooperare în realitate.
  • Fondurile europene probabil ar rămâne disponibile, dar e posibil să se diminueze ca și sume având în vedere că statele se vor concentra doar pe anumite sectoare ale cooperării. Există susținere considerabilă pentru fonduri alocate prin politica agricolă comună, dar e posibil să nu mai primim bani europeni pentru proiecte precum infrastructură rutieră.
  • Într-un astfel de scenariu am avea iarăși un obiectiv național, așa cum am avut în trecut aderarea la UE și NATO. Îmi e teamă de politicienii români trimiși să negocieze în numele României, dar poate că într-un astfel de scenariu am avea motivația necesară de a alege oameni mai buni. Critici ar exista însă oricum, așa cum există și în prezent față de faptul că nu suntem admiși în zona Schengen.

Scenariul 4: ”Doing less more efficiently” sau ”Nu e treaba mea boss, nu mă bag!”

Un scenariu care se bazează destul de mult pe latura emoțională a cetățenilor europeni. Sunt anumite sectoare de activitate în care cetățenii europeni au pretenția ca Uniunea Europeană să îi proteje, nu neapărat statul lor național. Spre exemplu nimeni nu vorbește urât despre politica de mediu a Uniunii, o politică ce a înlăturat smogul din majoritatea orașelor europene și a făcut continentul european destinația numărul 1 din lume ca număr de turiști. Nu omorâm balene, protejăm natura și ne plac monumentele vechi și chestiile culturale. Nimeni nu ar fi deranjat dacă Uniunea Europeană ar stabili standarde de poluare, protecție a mediului și altele asemenea.

Problema e că într-un astfel de scenariu UE ar putea să se ocupe doar de acele domenii de activitate care au susținere populară, adică cele ușor de înțeles.

Cum ar putea UE să le explice cetățenilor săi că e nevoie de un sistem unitar de impozitare a profiturilor obținute de companii sau că impunerea unor cote minime TVA e necesară pentru a nu distorsiona mecanismele de funcționare a Pieței Unice?

Atunci când mai multe state membre ar spune că vor ca Uniunea să rezolve o anuimtă problemă se va trezi o țărișoară dubioasă să spună că ei nu au problema respectivă și că UE ar trebui să își vadă de treabă. Ceea ce ar face celelalte state membre șă își bage picioarele și să meargă spre scenariului 2 sau scenariul 3.

Unde ar fi România în cazul ăsta?

  • Cea mai mare problemă ar fi probabil la capitolul fonduri europene, acolo unde, într-un astfel de scenariu, ar avea loc tăieri masive. Ce sens au fonduri europene pentru dezvoltarea infrastructurii de transport feroviar pentru România dacă Uniunea Europeană vrea doar colaborare pe tema protecției mediului sau a securității. România, cel mai probabil, ar pierde bani într-un astfel de scenariu.
  • Imigrația, protecția drepturilor muncitorilor nerezidenți (și avem vreo 6 milioane prin Europa), libera circulație a persoanelor ar fi din nou la libera alegere a fiecărui stat membru. În acest caz est-europenii (adică și românii) ar fi cei mai afectați.
  • Numărul de eurosceptici și cârcotași la adresa Uniunii nu va scădea însă, pentru că vor fi aduse critici atât faptului că Uniunea nu face mai mult în anumite sectoare sau că dimpotrivă, se bagă acolo unde nu are ce căuta.

Scenariul 5: ”Doing much more together” sau ”Statele Unite ale Europei”

Acesta e scenariul ideal în viziunea lui Juncker și a mea personal, deși îi dau șanse mici de a se materializa în următorii 20 de ani în lipsa unor evenimente extraordinare.

Pe scurt am trece de la ce este UE acum, adică un grup de 28 de țări cu o piață comună, o monedă folosită în unele state și reglementări comune în anumite domenii la ceva care ar semăna cu o federație, SUA fiind exemplul cel mai apropiat.

În acest scenariu se ia tot ce e mai bun din scenariile 1 – 4 fără a se lua însă nimic negativ. Am avea o monedă unică, standarde unice în majoritatea domeniilor economice, cooperare întărită, o armată comună, un buget european și mecanisme de luare a deciziilor mai rapide (care să nu necesite aprobarea a 28 de parlamente ca în prezent).

Unde ar fi România?

  • E un scenariu din care România ar avea cel mai mult de câștigat pentru că ar acoperi atât partea de securitate, care îi doare pe est-europeni destul de rău acum că Rusia le suflă în ceafă, cât și partea economică. O astfel de federație ar avea mecanisme de redistribuire a fondurilor dinspre zonele bogate (Germania) spre zonele mai sărace (Bulgaria, România etc.), dar și mecanisme de supraveghere care să asigure că acele fonduri sunt cheltuite corect.
  • Libera circulație a persoanelor ar fi la rândul ei garantată deci diaspora nu ar trebui să își facă griji că vor recăpăta statutul de imigranți sau că vor avea nevoie de permis de muncă.
  • Cooperarea instituțională nu ar fi la latitudinea sau inițiativa guvernului român care nu prea și-a făcut treaba în ultimii ani în această privință ci ar fi coordonată de la Bruxelles.
  • Am avea motivația de a vrea să fim membrii a zonei euro fără să ne fie teamă că vom ajunge în situația Greciei pentru că într-un astfel de scenariu ar avea loc și o reformă a zonei euro.
  • În același timp însă curentul anti-UE s-ar amplifica puternic în România și probabil în tot restul Europei, legitimitatea Uniunii fiind criticată pentru a benefia de avantaje politice.

Scenariul cel mai probabil?

Dacă ar trebui să aleg scenariul care îmi place cel mai mult, aș zice 5.

Dacă ar trebui să aleg scenariul cel mai probabil, aș zice 3.

Dar în realitate nu cred că vom vedea aplicarea unui scenariu în formă pură. Mai de grabă aș spune că vom vedea o Uniune Europeană construită pe scheletul scenariului 3, dar cu scopul declarat de a ajunge la scenariul 5. Pentru a putea supraviețui însă va trebui să facă tot felul de compromisuri și concesii care vor aduce elemente din scenariul 2 și 4 în structura Uniunii.

Sper să apuc totuși ziua în care voi vedea scris pe buletinul meu ”cetățean al Statelor Unite ale Europei”.




Aglomeratie la F-16

După cum probabil știți de mai bine de 40 de ani România își apăra spațiul aerian cu avioane de vânătoare MIG-21 Lancer. În ciuda upgrade-uri făcute, acest tip de avion și-a arătat limitele și este considerat în prezent depășit cam din toate punctele de vedere. Așa că după multe dezbateri Armata Română a decis să achiziționeze avioane F-16 Block 15 MLU de la portughezi care aveau probleme cu banii, dar care, din fericire, nu au divizii armate rusești la câteva sute de kilometrii de graniță. Costul pentru 12 bucăți a fost de 630 milioane EUR iar primele 9 avioane au intrat deja în dotarea forțelor aeriene române.

Dar 12 avioane nu sunt suficiente pentru apărarea spațiului nostru aerian odată ce MIG-urile vor fi scoase din uz, motiv pentru care Ministerul Apărării caută țări care să îi vândă avioane F-16 pentru a le înlocui.

Problema cu achiziția avioanelor e însă că programul de înzestrare al armatei române are câteva lipsuri, între care cel mai mare, din punctul meu de vedere e că nu pare să fi fost gândit până la capăt. Spre exemplu:

  • Nu avem un buget clar alocat pentru achiziția de avioane. În ciuda situației tensionate din Ucraina, în execuția bugetară pe ultimii ani nu a existat o sumă alocată special pentru achiziția de avioane. Iar într-o țară care vrea să crească pensiile și salariile bugetarilor, care vrea să reducă taxele considerabil în anii următori, există riscul să ne trezim fără bani pentru apărare.
  • Nu avem un deadline clar pentru achiziția achiziția. Nu se știe exact cât vom mai folosi avioanele MIG-21 Lancer. Deși au intrat în dotarea armatei române începând cu anii 70, ele continuă să fie folosite și sunt șanse mari să fie folosite în paralel cu F-16. S-ar putea să ne trezim că lucrurile se complică la frontiera noastră răsăriteană iar noi zburăm cu MIG-uri în fața SU-35, chestie care nu are cum să se termine bine pentru noi.
  • Nu știm de la cine le vom cumpăra. Portugalia nu prea mai are avioane de dat. Se discuta într-o perioadă de achiziționarea de astfel de avioane de la Grecia care avea la rândul ei mari probleme economice, însă odată cu escaladarea situației din Turcia, vecină a Grecia, lucrul acesta pare puțin probabil a se mai întâmpla. Ar mai fi unele state (Olanda, Belgia) care ar dori să vândă F-16 vechi pentru a putea achiziționa aeronave mai moderne, dar nu e clar câte astfel de avioane sunt disponibile pe piață, la ce preț și când ar putea să fie livrate.

Avion F-16 în timpul alimentării aeriene

Și acum să ajungem la elementul de noutate și motivul pentru care am scris toată povestea asta: Polonia tocmai a anunțat că explorează ideea de achiziționa 96 de avioane F-16 second hand. Iar asta e o veste foarte proastă pentru România având în vedere că Polonia pare mult mai determinată în a își împrospăta flota, având un buget dedicat în acest sens, spre deosebire de România care nu știe exact pe ce bani se poate baza.

Practic, dacă în momentul acesta ar apărea un stat dispus să vândă avioane, polonezii ar avea banii pregătiți, noi nu. Mai mult faptul că Polonia se orientează spre avioane F-16 second hand nu e în avantajul nostru, având în vedere că vom concura pentru aceleași resurse, România orientându-se la rândul ei spre discuții cu SUA pe marginea achiziției de F-16 folosite.

Concluzia

Nu sunt expert în tehnică militară, dar ca economist știu că atunci când concurezi pentru aceeași resursă cu altcineva trebuie să fii capabil de a veni cu o ofertă mai bună. În momentul de față România nu pare a avea o ofertă pentru a putea concura cu Polonia care vine cu cifre concrete pe masă. În cazul în care nu poți veni cu o ofertă financiară mai bună trebuie să compensezi prin alte mijloace, spre exemplu volum, dar și aici Polonia are cifrele mai bune decât ale României: Noi vrem alte 24 de avioane comparativ cu 96 câte ar cumpăra Polonia. A ne orienta spre un alt producător de avioane iarăși nu pare o soluție având în vedere că asta ar implica mai mulți bani (avioanele ar trebui să fie probabil noi) și am avea flota fragmentată în multe modele cu costuri mari de întreținere.

Mi-ar plăcea să văd un program cu cifre de înzestrare cu aeronave inclus în bugetul Ministerului Apărării, astfel încât indiferent ce culoare politică are guvernul să avem certitudinea că există bani pentru avioane. Mi-ar plăcea să văd discuții privind achiziția de avioane noi vs. avioane vechi. Mi-ar plăcea să aud că avem în vedere și soluții de finanțare alternativă precum leasingul de avioane noi, chestie practicată de multe state din UE.


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]





Trump, dușurile aurii și Rusia

Lucrurile par a deveni din ce în ce mai complicate, pe măsură ce se apropie ziua învestirii noului președinte al Statelor Unite, Donald Trump. A fost mai întâi asta:

Israeli intelligence officials are concerned that the exposure of classified information to their American counterparts under a Trump administration could lead to their being leaked to Russia and onward to Iran, investigative journalist Ronen Bergman reported by Israeli daily Yediot Ahronot on Thursday.

Sursa: Haaretz

Adică Israelul, unul dintre aliații cei mai apropiați ai SUA sunt sfătuiți de serviciile secrete ale SUA să evite divulgarea de informații sensibile pentru că, sub noua administrație, ar putea ajunge pe mâna rușilor, care la rândul lor le-ar da mai departe spre prietenii lor din zona Orientului Mijlociu.

Dar de unde teama asta? Păi, se pare că toate zvonurile acelea cum că Trump ar avea o relație foarte bună cu Putin țarul dictator președintele Rusiei ar fi adevărate, dar cu o ”mică” notă de subsol.

Dușurile aurii ale lui Trump

În engleză sunt numite golden showers. Dacă nu știi ce înseamnă ”golden showers”, un sfat prietenesc, nu căuta termenul dacă ești la muncă, acasă cu nevasta sau copiii ori părinții. Ca să te scutesc de un search dubios în browsing history-ul tău, ”golden showers” sau ”dușurile aurii” e chestia pentru care a devenit celebru Guru Bivolaru (și dacă nici asta nu știi ar fi bine să închizi de tot pagina asta și să te duci să te joci cu ceilalți copii de vârsta ta).

Povestea cu Trump și dușurile aurii provine dintr-un raport apărut prin presă recent care spune că în timpul unor vizite la Moscova, Donald Trump a stat în camera în care au dormit președintele SUA Barack Obama împreună cu soția lui. Trump se pare că și-a făcut de cap cu mai multe prostituate în acea cameră de hotel și, la un moment dat, zice raportul, chestia asta a presupus perversiuni de genul celor de care ziceam mai sus, în patul în care au dormit Barack și Michelle Obama. De ce? Pentru că aparent Trump îl urește foarte mult pe Obama.

Dar nu dușurile lui Trump sunt problema cea mai mare ci faptul că hotelul respectiv era sub supravegherea FSB (fostul KGB) iar prostituatele respective pe nota lor de plată.

Conform autorului / autorilor raportului, Rusia ar avea un dosar destul de mare cu informații compromițătoare la adresa lui Trump, omul care urmează să devină președinte al SUA. Dar chestia asta nu e întâmplătoare, Rusia menținând o relație strânsă cu Trump de ceva timp, printre altele Trump și echipa sa oferind informații despre oligarhii ruși și activitatea lor în State.

Raportul susține de asemenea că Rusia l-a ajutat pe Trump să ajungă președinte spărgând serverele Partidului Democrat și oferindu-i informații prețioase pe care acesta le-a folosit în campania electorală împotriva lui Hillary Clinton. Aparent Rusia a reușit să facă același lucru și cu serverele Partidului Republican, dar a preferat să nu se folosească de aceste informații pentru a nu stânjenii accederea la putere a lui Trump.

Un alt detaliu interesant este că ar fi existat contacte între Trump și ruși pe parcursul întregului an 2016, prin diverși interpuși (spre exemplu avocatul său, Michael Cohen), amănunte dezmințite de toate părțile evident.

Sunt foarte multe detalii interesante, în afara celor cre îl implică direct pe Trump (spre exemplu haosul pe care hackerii ruși îl crează acasă).

Ce zice Trump despre raport

Păi, cam asta:

 

Acum, nu vreau să judec, dar viitorul președinte al SUA a zis, în apărarea sa, că Rusia a spus că raportul acela e fals. Hai sa reformulez: Omul care va deveni cea mai puternică persoană de pe planetă a adus ca argument în apărarea sa faptul că Rusia a zis că raportul e fals. Nu cred că e nevoie de alte comentarii din partea mea.

Cine e autorul raportului?

Dacă e să îl credem pe Trump, ar fi dușmanii lui din Partidul Republican și Partidul Democrat, establishment-ul pe care vrea să îl distrugă (dar de unde își ia toți consilierii) și mulți alții.

Ba apăruse la un moment dat și un dubios care susținea că raportul e făcut de băieții de pe 4chan.

Mai credibilă însă pare știrea că raportul a fost făcut de un fost agent MI6 (serviciile secrete britance) și transmis către FBI și serviciile secrete americane.

Tind să cred că raportul este realizat de profesioniști, indiferent dacă este adevărat sau nu, având în vedere nivelul de detalii și excelenta cunoaștere a situației interne a Rusiei. Mai mult, faptul că raportul a ajuns inclusiv pe masa lui Barack Obama mă face să cred că sunt suficient de multe informații adevărate sau cu șanse mari de a fi adevărate încât să fie luat în serios.

De ce e important raportul ăsta?

Pentru că dacă lucrurile scrise în raport sunt adevărate atunci cel mai puternic om al planetei, aflat în fruntea celei mai puternice armate din istoria omenirii este la mâna unor grupuri de interese. Și dacă Rusia a reușit să facă treaba asta cu alegerile din SUA, e un semnal că o pot face și în alte țări (vin alegerile în Olanda și Franța cât de curând).

De ce ar trebui să îmi pese mie, ca român, de Trump?

Vei spune că pe noi românii nu trebuie să ne intereseze de băieții ăștia, că suntem prea mici, că avem alte treburi mai importante de făcut în țară (Dragnea, spitale, Ghiță, Firea etc.) că mai bine nu ne băgăm în treburile altora.

Eu zic că nu e așa. Avem probleme mari e adevărat, iar Trump e departe, dar să nu uităm că Rusia e aproape.

Ar trebui să ne pese de Trump pentru că prietenia lui (forțată sau nu) cu Putin pune tot estul Europei în pericol. Deja Trump a adus în discuție eliminarea sancțiunilor împotriva Rusiei,  chestie care ar da o gură de oxigen economiei rusești și ar permite lui Putin o victorie de imagine uriașă. Mai mult, există temeri că SUA sub Trump ar putea să își limiteze substanțial prezența în estul Europei, lucru care ne-ar crea și nouă românilor o problemă mare de securitate.

 




Gânduri împrăștiate: Americanii și armele

Doua stiri aparent fara legatura intre ele:

Prima: Inca un “shooting” cum ii spun americanii, de data aceasta la aeroportul din Fort Lauderdale, Florida. Atacatorul avea arma in bagajul de cala. Stiu la ce te gandesti si raspunsul e ca in SUA poti sa transporti legal arme in bagajul de cala. Individul a scos apoi arma din bagaj si a inceput sa impuste oameni fara nici un fel de explicatie.

A doua: Neil Gaiman, autorul cartii “American Gods” ce urmeaza a fi ecranizata intr-o miniserie a introdus un nou personaj in cartea sa: Zeul armelor, numit Vulcan. Motivatia introducerii personajului este mania americanilor pentru arme si efectul pe care acestea il au asupra societatii lor.

S-a scris mult despre acest subiect si puteti citi niste articole foarte bune pe New York Times, dar ce mi se pare esential e ca americanii inteleg exact ce se intampla, dar totusi prefera sa tina de armele lor.

E o mentalitate tipic de frontieră, marcată prin individualism dus la extrem. Ei știu că renunțând la arme în mod colectiv, ar fi mai în siguranță ca societate, dar în același timp ar fi mai vulnerabili la nivel individual. Altfel spus, americanii preferă să aibă liber la arme, cu riscul ca mulți oameni nevinovați să moară, decât să se simtă ei personal vulnerabili.

Revenind la Gaiman, din cate se pare numele Vulcan i-a fost inspirat de o statuie vazuta intr-un oras din Alabama, in care se afla o topitorie. Orașul avea o poveste sinistră: mai mulți oameni au murit in topitoria respectiva din cauza conditiilor nesigure de lucru. Totusi, conducerea nu a luat nici o masura si oamenii au continuat sa moara pentru simplul motiv ca modificarile necesare ar fi fost mai costisitoare decat banii pe care compania trebuia sa ii plateasca ca urmare a mortii angajatilor. Gaiman a considerat asta un “sacrificiu” modern pe altarul zeului capitalismului.

Pentru cei care nu au citit cartea, recomandarea mea e sa o faceti sau daca nu puteti astepta filmul 

 




Ipocrizie prezidentiala la Donald Trump

O știre din Washinghton Post ne anunță că Donald Trump e ipocrit (din nou):

Trump, este președinte al podgoriei Charlottesville care a aplicat pentru vize H2 pentru șase muncitori, și va deveni șef al guvernului Statelor Unite, care hotărăște cui i se acordă aceste vize.

Trump a câștigat alegerile prezidențiale promițând că va deporta străinii care fură joburile americanilor. Cu toate acestea același Trump solicită permise de muncă pentru afacerile pe care le conduce (în continuare), deși își va începe mandatul în scurt timp (20 ianuarie).

La fel ca și Donald Trump, Dragnea și-a construit campania electorală pe ura către străini, dar odată ajuns la putere demonstrează că nu are nici un fel de reținere în a face exact invers față de ce spunea în campanie.

Morala poveștii e că trăim în era post truth, în care e adevărul de astăzi e minciuna de ieri. Iar politicienii par a fi printre primii care s-au adaptat la noua realitate (fie că se numesc Dragnea sau Trump). Dar se pare că acesta e arhetipul președintelui viitorului.




Omul care a gandit Razboiul Rece

Numele lui era Thomas Schelling si a murit recent. Daca nu ai auzit de el, e ok, nu multi il cunosc, dar tipul a gandit strategia aplicata de americani in timpul Razboiului Rece.

O mostra din gandirea lui (sursa):

“Statele Unite au plasat o mica garnizoana de soldati in Berlin, aflata adanc in teritoriul Republicii Democrate Germane, lipsita de aparare in cazul oricarui atac serios. In cuvintele lui Schelling, misiunea acelor soldati nu era de a apara orasul ci de a muri daca erau atacati. Un astfel de gest ar fi declansat un raspuns la scara mare din partea Statelor Unite, din moment ce nici un presedinte american nu ar fi tolerat o situatie in care URSS sa ucida soldati americani iar el sa nu ii razbune.  Prin urmare, mergand pe logica amenintarilor credibile, URSS nu ar putea ataca Berlin din moment ce stia ca SUA ar trebui sa pedepseasca un astfel de gest cu asprime, fiind obligata practic sa raspunda la amenintare”.

Acum cititi stirea asta (sursa):

Ministrul polonez al Apararii Antoni Macierewicz a facut acest anunt miercuri, in urma unei intalniri cu locotenent-generalul Ben Hodges, comandantul trupelor terestre americane in Europa, la Zagan, in vestul Poloniei.

O echipa din Brigada blindata de lupta de la Fort Carson, in Colorado, va fi mobilizata la Zagan luna viitoare, iar un batalion va fi mobilizat pe 1 aprilie la Orzysz in nord-estul Poloniei.

Misiunea soldatilor transferati in Europa nu e neaparat de a respinge un atac al Rusiei ci de a descuraja un atac al flancului estic al NATO. Nu numarul soldatilor e important ci prezenta lor si angajamentul SUA de a razbuna orice soldat pierdut in cazul unui atac.

Acesta e de fapt si motivul pentru care 1.000 de soldati americani sunt mai importanti pentru Romania decat 10.000 de soldati romani dotati cu acelasi echipament. A ataca 1.000 de soldati americani inseamna sa starnesti intreaga masinarie de razboi a SUA impotriva ta. A ataca 10.000 de soldati romani inseamna sa te iei in piept cu o tara care pana anul trecut inca mai zbura cu MIG0-21.

Un rezumat bun al vietii lui Thomas Schelling puteti citi pe Financial Times.




Rusia are oameni interesanti in ambasade

Mi-a placut interviul publicat de digi24.ro cu Mihail Şvîdkoi, consilier cultural al Ambasadei Rusiei (atentie, nu politician). Am extras cateva declaratii interesante din interviu (boldul imi apartine):

Politica și cultura reflectă imaginea unei țări. Succesul politicienilor depinde de calcule practice, alianțe utile, precedente istorice, putere de convingere și așa mai departe. Reușita celor care fac acte de cultură este determinată mai ales de gradul de talent cu ajutorul căruia provoacă sentimentele publicului. Cultura este deseori o metodă de protest folosită de artiști împotriva politicilor pe care le consideră greșite. La rândul lor, oamenii politici pot alege arta ca să-și îmbunătățească sau chiar să schimbe imaginea mai puțin bună creată de acțiunile și deciziile lor.

Poate parea evident si stim cu totii ca au fost oameni de cultura care, de-a lungul timpului, au sustinut oameni politici, dar putini dintre ei au admis faptul ca acele relatii le aduceau si lor beneficii. Iar sustinerea unui om de cultura poate fi o arma puternica in mass media. Iar Rusia si expertii ei in comunicare stiu treaba asta.

Nu renunțăm la Crimeea indiferent de câte zile ale culturii române se vor desfășura la Moscova. În același timp, eu consider că dacă copiii ruși nu știu cine este Eminescu este foarte rău, la fel și dacă copiii români nu știu cine este Lermontov sau Pușkin.

Ha ha ha! Mi-a placut asta! E adevarat si intrebarile reporterului Digi au fost de multe ori “pe langa subiect”, avand in vedere ca omul lucreaza pe partea de cultura, nu de politica externa. Raspunsul insa este unul transant si in linie cu gandirea rusilor: scurt si la obiect.

Cristina Cileacu: Cultura şi propaganda sunt două lucruri diferite, dar ambele servesc acelaşi scop şi anume creării unei imagini bune. Putem spune că pentru Rusia cultura este o metodă de propagandă?

Mihail Şvîdkoi: Mi se pare că există puncte diferite de vedere pe acest subiect. Consider că orice artă, o artă bună este propaganda țării în care aceasta a fost creată. Enescu nu a făcut propagandă, dar este cea mai bună propagandă a României, una dintre cele mai bune imagini ale României. Popescu Gopo nu a făcut filme propagandiste, dar noi toți îl înțelegem și ni-l amintim pentru că el a reprezentat România ca un mare maestru. Atunci când citiți Dostoievski sunteți șocați, așa cum a scris Maxim Gorki „de ticăloșia de plumb a vieții”, dar aceasta este o propagandă remarcabilă pentru Rusia și cultura rusă. De aceea, este foarte dificil și oameni foarte naivi cred că pot crea artă de propagandă. În general ea nu generează rezultate pozitive.

Tipul tocmai a explicat, in 2 fraze conceptul de soft-power, lucru pe care manualele de geopolitica nu prea sunt in stare sa il explice in sute de pagini. Si intr-adevar, cultura reprezinta una din cele mai puternice arme aflate la dispozitia unei natiuni care doreste sa conduca lumea. Ma gandesc numai la influenta covarsitoare pe care Hollywood-ul a avut-o asupra lumii in ultimii 70 de ani si cum a proiectat imaginea celei mai puternice natiuni de pe Pamant, locul unde poti realiza orice si poti trai visul american.

Din punctul meu de vedere, oameni ca Mihail Şvîdkoi sunt exact motivul pentru care Rusia este inca relevanta pe scena internationala. Nu e vorba despre rachetele sau tancurile pe care le au ci pe capacitatea clasei conducatoare de a intelege ca arta, cultura, propaganda, politica sunt doar fete ale aceleasi probleme: cum sa proiectezi imaginea pe care tara ta o vrea. Rusia da impresia unei tari mai puternice decat este in realitate tocmai datorita oamenilor care inteleg cum aceste concepte sunt legate intre ele si care stiu sa le manipuleze in favoarea lor.




Brexit update: Scoția are un cuvânt de spus

Brexitul pare a se transforma intr-o veritabila telenovala:

Edinburgh and Cardiff will be allowed to make their separate cases to the court for the right to have a say over the triggering of the Article 50 notice period.

The decision raises the possibility – albeit thought to be slim – of the Supreme Court agreeing with the SNP that the Scottish Parliament should have a veto over the Brexit strategy. Sursa: The Independent

Altfel spus, Curtea Suprema a Marii Britanii considera ca Scotia si Tara Galilor ar trebui sa isi poata prezenta argumentele in fata Curtii, pentru a determina daca ele ar trebui sa aiba un cuvant de spus separat in ceea ce priveste Brexitul.

Ar trebui amintit ca Scotia a votat preponderent pentru ramanerea in Uniunea Europeana, in timp ce Tara Galilor a votat pentru iesire. Politicienii scotieni militeaza de ceva timp pentru o separare administrativa de restul Marii Brianii si pot profita de sentimentul pro-UE pentru a obtine suportul dorit din partea populatiei.