De ce moare presa din România: citarea surselor la Adevărul

Una din cele mai enervante chestii din presa românească e faptul că nu are obiceiul să citeze sursele. E o situație mult prea comună pentru gusturile mele, pe care o vezi la televiuni, ziare, siteuri și tot așa. 

Chestia asta nu ar fi o problemă pentru Antena 3 sau Trinitas, ambele propovăduind iertarea păcatelor și implicit a furtului (primii legal, ceilalți spiritual), dar e al dracului de ironic când o face și presa ”serioasă”, aia care cataloghează politicienii drept ”hoți” și care vrea independență pentru justiție.

De ce spun asta?

Pentru că atunci când nu citezi o sursă înseamnă că acele lucruri spuse / scrise îți aparțin. Ori dacă nu tu le-ai gândit, dar ți le atribui (indirect prin necitarea sursei), se numește tot furt.

Un al doilea motiv pentru care mă irită necitarea sursei e faptul că face foarte dificilă urmărirea acurateței informației. La o lucrare de beletristică acuratețea e irelevantă, dar când scrii pe subiecte complicate e necesar să indici și sursa, altfel informația respectivă nu poate fi verificată. Și asta în epoca ce a consacrat termenul de ”fake news”.

În sensul ăsta cred că merită amintit ce spunea H. J. Simpson, un statistician american celebru:

Politica externă la Adevărul

Îmi place să citesc chestii pe politică externă. De regulă o fac de pe siteuri și/sau ziare străine din motive evidente. Ocazional însă mai frunzăresc și onlineul românesc pentru vreo 2-3 oameni care scriu ocazional.

Cred că suntem de acord cu toții că politica externă e unul din subiectele complicate care ar merita citarea sursei. Ei bine, iată cum stau lucrurile la Adevărul.ro, site / ziar ”quality”:

  • De ce arde Basra? – Un articol despre problemele etnice și religioase din Basra, un important oraș irakian. Sună a subiect complex, nu? Surse citate: ZERO! Autor: Radu Ghelmez.

Cine e Radu Ghelmez? Conform profilului de pe Adevărul Radu Ghelmez este contabil ”și un autointitulat „poet de facebook“.

Poeții sunt exceptați de la regulile de citare a sursei, mai ales când scriu pe politică internațională, deci e ok în cazul lui bănuiesc.

E autorul un amator naiv care a uitat sau nu e obișnuit cu citarea surselor? Nu, în nici un caz. Omul e inclusiv profesor deci știe foarte bine cât de importantă e citarea sursei. 

  • Republica Moldova, încotro? – Tema articolului e situația din Republica Moldova și direcția politicii din țara aceasta. Surse citate? ZERO! Autor: Sebastian Rusu, care este jurnalist, expert colaborator al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I.  Brătianu” și doctor în ştiinţe sociale.

Cu un doctorat în științe sociale îmi vine greu să cred că nu știe cum e cu citarea surselor. Ca jurnalist cu atât mai mult.

  • Se mişcă Balcanii. Încotro? – Articol despre situația politică din Balcani cu referințe spre Bosnia, Kosovo, Serbia. Surse citate? ZERO! Autor: Cristian Preda, despre care probabil ați mai auzit și despre care profilul de pe adevărul.ro spune că este profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, fost consilier al lui Emil Constantinescu şi al lui Traian Băsescu, secretar de stat la Externe și eurodeputat.

Cu atâta panoplia de funcții, între care și cea de profesor, autorul nu știe să citeze sursa în articolele sale. Fain! De asemenea, nu pot să nu observ că toată lumea se întreabă: ”Încotro?” Chiar atât de lipsită de imaginația e lumea pe siteul ăsta?

  • De ce ar trebui să ne pese de Intermarium? (I) – Un articol despre ”Intermarium” un concept din geopolitică destul de complex (link pentru cei curioși, că sunt gratis linkurile). Surse citate: ZERO! Mai sunt și 2 hărți în articol care bănuiesc că sunt făcute cu mâna autorului, pentru că nu au nici ele sursă. Autor: Dan Sultănescu, despre care aflăm că este analist politic și director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală.

Wow, numai oameni mari la Adevărul, ”director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală”. Păcat că nu știe să citeze sursa informației dom director.

  • Un nou război în Golf? Retorica Iranului privind închiderea Strâmtorii Hormuz – Un articol despre un posibil război în Orientul Mijlociu (alt război). Sună a subiect complicat. Surse citate: ZERO! Autor: Răzvan Munteanu, care este directorul general al publicației NewsInt, președintele think-tankului Chamber of Excellence in Internațional Affairs și Strategic Analyst în cadrul Middle East Political and Economic Institute. Mai aflăm și că este doctorand în relații internaționale la SNSPA, dar și ”autorul sau co-autorul mai multor cărți, studii și articole de specialitate și colaboratul unor publicații media naționale și internaționale”.

Încă un director, dar și doctorand pe relații internaționale. Oare și lucrarea de doctorat e la fel de plină de referințe și surse citate? În articolele din presa internațională face oare la fel?

Cine citează sursa pe Adevărul.ro?

Sunt și autori care citează sursă la Adevărul, deși pare greu de crezut, cum ar fi de exemplu domnul Constantin Pârvulescu, în articolul De ce se fumează atât de mult în filmul românesc?

De apreciat că omul trimite către sursă ori de câte ori nu își exprimă o opinie. Pe de altă parte însă Constantin Pârvulescu nu e profesor universitar în România, director la vreun think tank de geopolitică, fost consilier guvernamental sau poet de facebook, astfel încât să fie nevoie de citare a sursei. Apropo, articolul ăsta e mai interesant decât cele de mai sus.

Ce încerc să spun?

E ironic cum subiecte grele precum situația tensionată din Siria, Irak, Balcani sau Moldova au zero trimiteri către surse, în schimb un articol despre fumatul în filmul românesc are fix atâtea câte erau necesare. Asta îmi spune că s-ar putea să nu fie vina Adevărului pentru lipsa citării ci a autorilor. 

Ori autorii de mai sus, prin necitarea sursei declară că afirmațiile în cauză le aparțin și au fost obținute de mintea lor strălucită, ceea ce e uimitor, pentru că implicit trebuie să fii fost prezenți la atâtea întâlniri la înalt nivel încât să nu fie nevoiți să citească nimic. 

E de reținut de asemenea că subiectele de mai sus sunt notorii pentru propaganda și dezinformarea care circulă de prin toată direcțiile. De unde știu că autorul îmi relatează informație corectă și nu propagandă reprodusă din altă parte dacă nu pot nici măcar să verific sursa informației? Dincolo de problema drepturilor de autor încălcate de autori avem așadar problema răspândirii de informații care e posibil să fie propagandă. Probabil ar trebui să fiu impresionat de cât de impresionante sunt titulaturile autorilor și să nu îmi fac griji, sigur știu ei ce știu.

Altă chestie mișto e că Radu Ghelmez, tipul care se autorintitulează ”poet de facebook” mai sus, e membru USR, vrea să candideze la europarlamentare și a strâns semnături pentru inițiativa ”fără penali” a USR, ceea ce e ironic având în vedere că își însușește munca altora de documentare, oameni care chiar au fost în zonele de conflict, riscându-și viața, pentru a obține acele informații. Adică pe de o parte se dă de fund în sus că PSD fură, pe de altă parte își însușește munca altora. Frumos viitor are politica românească! 

Și da, ăsta e încă un motiv pentru care presa din România moare: pentru că nu știe să se țină de niște standarde minime. Nu vorbesc aici de chestii super complexe ci de a cere autorilor să citeze sursa! Toate acele texte sunt pasibile de a fi date jos pentru încălcarea drepturilor de autor iar Adevărul poate fi acționat în instanță alături de autori.

Dar îi pasă cuiva atât timp cât vine traficul pe site iar autorii își dau pun articolele în CV?


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


 




Germania discută despre dezvoltarea unui arsenal nuclear

Scriam acum ceva timp despre politica lui Trump și a Statelor Unite în Europa și, printre altele, ziceam că Rusia nu mai e o problemă globală pentru SUA așa că americanii vor să își reducă prezența în Europa la strictul necesar pentru a ține Rusia departe, dar fără a mai cheltui bani acolo unde nu e nevoie. Cea mai afectată țară de decizia asta nu e România sau Polonia ci Germania. Am promis atunci câteva explicații despre problema germană și intenționez să mă țin de cuvânt pentru că e un subiect foarte interesant, dar despre care, din păcate, nu am văzut nimic scris pe la noi, deși în Marea Britanie, Franța și Germania s-a discutat despre el.

Să începem mai întâi cu originea problemei de securitate a germanilor: Războiul Rece.

You can stay under my umbrella…ella…ey

Nu am fost fan al melodiei, dar e cea mai potrivită metaforă pentru situația asta:

Imediat după înfrângerea Germaniei naziste a devenit clar pentru vest-europeni și SUA că o cădere a Germaniei în mâinile sovieticilor ar însemna în scurt timp o dominație totală a rușilor asupra vestului Eurasiei, urmată probabil de o amenințare a supremației maritime a SUA în Atlanticul de Nord.

Americanii au avut mai mereu strategi capabili, oameni care au înțeles că nu există buni sau răi în jocurile geopolitice. Așa că SUA a trecut rapid de la dușman al Germaniei la cel mai important aliat al său. Miza? Germania Federală (adică bucata rămasă sub influență vestică) nu trebuia sub nici o formă să cadă în mâinile sovieticilor, care oricum controlau indirect Republica Democrată Germană, fratele mai mic al RFG-ului.

În astfel de situații o înarmare a RFG, pentru a ține piept sovieticilor ar fi avut sens, nu? În fond nici americanii nu puteau, în mod legitim să păstreze trupe la nesfârșit în Germania, chestie care ar fi lucrat în favoarea sovieticilor.

Problema era însă că francezii și britanicii, care luptaseră direct împotriva germanilor nu ar fi privit cu ochi buni o Germanie care se remilitarizează. Rănile războiului nu se vindecaseră iar țara care aproape reușise de două ori să cucerească Europa putea oricând să încerce din nou. Problema atunci era însă că Germania trebuia nu doar să se poată apăra singură ci și să fie în prima linie în cazul în care sovieticii decideau că vor să atace. 

În cele din urmă s-a ajuns la un compromis care a mulțumit pe toată lumea: Americanii oferă protecție Germaniei Federale, staționând importante trupe pe teritoriul ei și arme nucleare (sub egida NATO) pentru a lovi Uniunea Sovietică în cazul unui război. Germania în schimb promite să nu se reînarmeze, pentru a evita un nou război pe continent sau dezbinarea alianței cu Franța și Marea Britanie, dar primește securitate din partea americanilor sub umbrela NATO.

Pe scurt, din înțelegerea asta:

  • Americanii primeau legitimitate pentru a păstra trupe în Germania, mult după încheierea războiului.
  • Germanii primeau securitate și nu erau nevoiți să cheltuie sume exorbitante pe forțe armate, putând să se concentreze pe reclădirea economiei sale după război
  • Francezii și britanicii puteau dormi liniștiți noaptea pentru că amenințarea germană nu mai era o problemă.

NATO și problema germană

Înțelegerea de mai sus a fost validă o perioadă atât de lungă de timp încât majoritatea (dacă nu toți) politicienilor din Germania nu au trăit niciodată într-o lume în care armata Statelor Unite nu era pe teritoriu lor. Iar efectele târgului acesta se văd și azi, Germania (reunificată) fiind cea mai puternică și mai dinamică economie a Europei, dar în același timp cheltuind 1,2% din PIB pentru apărare, față de 1,8% Franța sau 2,1% Marea Britanie, deși ambele au o economie mai mică decât Germania. SUA în schimb cheltuie 3,6%, fiind în cifre absolute țara cu cele mai mari cheltuieli militare din lume.

Așa că atunci când Donald Trump a pus problema desființări NATO dacă aliații europeni (în special Germania) nu preiau o parte din cheltuielile alianței, discursul său a creat un pic de panică prin media germană și (probabil) în cancelaria Angelei Merkel.

Țări cu arme nucleare. Sursă wikipedia

În prezent se estimează că în Germania ar fi peste 20 de arme nucleare ale americanilor la baza din Büchel. Armele sunt staționate în Germania ca parte a unui program de securitate nucleară sub umbrela NATO. Deși e improbabil ca SUA să le retragă în curând, pe termen lungă există cu siguranță această posibilitate dacă NATO ca alianță va dispărea. Discutam în articolul precedent despre politica Trump în Europa că NATO e o alianță care, din perspectiva americană, nu prea mai are sens în momentul de față.

E așadar imposibil ca Germania să piardă umbrela nucleară americană dacă NATO dispare sau va fi atât de rău finanțat încât acest program de ”nuclear sharing” va dispărea?

Cu siguranță nu!

Cât de comfortabil se va simți Germania dacă SUA își va retrage masiv din contingentul militar de pe teritoriul său și, mai important, își va retrage și armele nucleare?

Se va simți foarte foarte nesigură!

Drept dovadă declarațiile belicoase la adresa europenilor și pline de miere la adresa lui Putin i-au făcut pe nemți să discute intens în ultimii doi ani despre problema lor nucleară, așa cum o arată articole din Politico, New York Magazine, The Economist sau New York Times.

Germanii și bomba

În fond, ce îi oprește pe nemți să își fabrice propria bombă atomică? Dacă o țară izolată precum Coreea de Nord poate, Germania, o țară considerabil mai bogată și mai avansată tehnologic ar putea și ea cu siguranță. 

Sunt mai multe probleme aici:

În primul rând, așa cum ziceam și mai sus, o Germanie cu arme nucleare ar fi privită cu suspiciuni de la Londra și Paris, indiferent cât de pașnice ar fi intențiile nemților. Marea Britanie și Franța au propriile arsenale nucleare, independente de cele ale americanilor. Cu toate astea, înarmarea Germaniei nu are cum să fie privită cu ochi buni.

Ar mai fi și un obstacol juridic la mijloc, pentru că una condițiile reunificării a fost ca Germania să semneze o hârtie prin care se angaja că nu va cumpăra arme nucleare. Deși în România legile se schimbă rapid și fără prea multe discuții, în Germania o abandonare a acestor acorduri ar duce la dezbateri și probabil proteste ample. Nici partenerilor externi nu le-ar conveni asta, dar nu îmi e clar în ce măsură s-ar putea opune.

Nu în ultimul rând o Germanie cu bombe nucleare ar putea conduce la o cursă a înarmărilor în Europa și zonele apropiate. 

Polonia spre exemplu nu s-ar simți deloc confortabil cu un vecin german cu bombe nucleare. Ce i-ar împiedica pe polonezi sau pe italieni să nu demareze și ei propriu program nuclear?

O Germanie nucleară nu ar fii motiv de panică în România, dar o Polonie nucleară ar fi oare? Și evident că vine și întrebarea, o Ungarie cu arme nucleare ar conveni României? Ce l-ar împiedica pe Viktor Orban să spună că și Ungaria are nevoie de arme nucleare pentru a se apăra?

B-52H Stratofortress cu racheta nucleară fără încărcătură. Sursă Forțele Aeriene Americane

 


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


Cât de probabil e să se întâmple asta?

Foarte puțin probabil pe termen scurt, destul de improbabil pe termen mediu, dar posibil pe termen lung!

Cu toate astea Germania nu vrea să mai treacă odată prin ororile războiului, iar opinia publică s-ar opune destul de puternic, cel puțin în lipsa unei amenințări concrete. Cu toate astea, dacă va exista o retragere a armelor nucleare, sunt șanse mari să vedem discuția la TV inclusiv în România.

Germania nu vrea război pentru că ar avea foarte mult de pierdut, dar în același timp nici ei, nici americanii, nici francezii sau britanicii nu vor să vadă o Germanie slabă.

Sunt șanse mari de asemenea ca subiectul armelor nucleare să fie pe masa negocierilor britanico-francezo-germane în anii următori.

Așa că orice e posibil, în special pe termen lung.

Ce soluții sunt?

Soluții sugerate sunt multe, dar de regulă urmează niște tipare care pot fi categorisite cam așa:

  1. Germania lasă lucrurile așa cum sunt – probabil ca asta să se întâmple pe termen scurt și mediu, dar problema e cât se poate de reală și nu poate fi ignorată la nesfârșit.
  2. Germania se înarmează cu arme nucleare – consecințele au fost detaliate mai sus, dar e posibil ca acesta să fie rezultatul final sub o formă sau alta. 
  3. O combinație între punctul 1 și 2 – Adică Germania face cam tot ce trebuie pentru a fabrica arme nucleare (adică obține suficient plutoniu, fabrică rachete care pot fi echipate cu bombe nucleare etc.), dar se oprește fix înainte de ultimul pas și nu asamblează sau fabrică nimic. În cazul în care lucrurile devin nasoale poate da drumul programului nuclear și finaliza bomba. Deși pare un scenariu fezabil, trebuie reținut că bombele astea nu se pot fabrica (din câte se știe public în momentul de față) peste noapte. E o diferență mare între a avea bombele deja montate și gata să lovească în orice clipă teritoriul inamic și a avea bombele gata în câteva săptămâni sau luni.
  4. Un program pan-european de protecție nucleară – acesta e un scenariu de asemenea posibil având în vedere că Franța și Marea Britanie au deja arme nucleare, dar arsenalele lor sunt insuficiente pentru a face față unei agresiuni din partea unei țări ca Rusia. Cu tehnologia franceză și britanică și cu bani germani Uniunea Europeană / NATO sau poate un organism separat ar putea oferi protecție nucleară nu doar Germaniei ci și altor state, descurajându-le să se înarmeze singure. Pentru mulți asta ar fi soluția optimă și cu siguranță că Germania ar prefera varianta asta în locul celei în care trebuie să își dezvolte singură armele, dar francezii și britanicii nu se vor arunca la o astfel de ofertă fără să primească ceva la schimb. Nu e clar de asemenea ce părere ar avea alte țări despre asta, în cazul în care structura asta de securitate nucleară ar fi sub umbrela UE și nu a NATO dominat de americani.

 

P.S: Dacă vă pasioneză subiectul există o bază de date excelentă cu articole scrise pe tema asta.

Poză cover: By Federal government of the United States [Public domain], via Wikimedia Commons




Trump, NATO și politica externă a SUA în momentul acesta

Mi s-a cam făcut silă de politică românească iar pe economie momentan nu am ce să vă povestesc așa că am ales să scriu despre o chestie foarte interesantă, despre care nu se discută aproape deloc prin România, dar care e amplu dezbătută de câteva luni bune prin Europa: Care e de fapt politica externă a SUA sub Trump când vine vorba de Europa?

De ce e greu de înțeles politica externă a SUA?

La fel ca și în cazul României, o mare parte din responsabilitățile pe partea de politică externă în SUA revin președintelui. Când președintele e un tip echilibrat și cu un discurs coerent precum Barack Obama, lucrurile sunt previzibile și semnalele sunt vizibile. În schimb când semnalele de politică externă vin de la un tip haotic ca Trump devine mai greu de citit și înțeles ce se întâmplă și ce intenții are președintele și implicit diplomația americană.

O altă problemă cu politica externă a SUA e că e o diferență mare între ce spunea Trump că va face în campania electorală și ce ajunge să facă efectiv, până la punctul la care se contrazice flagrant. E un caz clasic dacă vreți de: fă ce zice popa, nu ce face popa.

Cum îl descifrăm pe Trump

O regulă nescrisă în politică e că orice președinte sau șef de executiv are în jur de 6 luni la dispoziție de la punctul în care a preluat puterea pentru a-și pune în aplicare ideile. După cele 6 luni de grație evenimentele curente îi vor ocupa tot timpul și va trebui să se ocupe de nenumăratele probleme care vor apărea. ”Firefighting” e termenul folosit pentru a descrie acea situație în care ai atât de multe chestii neprevăzute de rezolvat încât nu te mai poți concentra pe cele strategice.

Ce face Trump acum e firefigthing, are o grămadă de probleme de politică externă de care trebuie să se ocupe chiar dacă că ele nu figurau pe agenda lui politică. Dacă plecăm de la premiza că Trump e în momentul acesta reactiv vom putea înțelege un pic mai bine acțiunile americanilor.

Când vine vorba de ideile proprii totuși, pe partea de politică externă sunt puține și fixe:

  • Trump crede că europenii îi fraieresc pe americani și vrea tarife vamale
  • Trump îl admiră la nivel personal pe Putin pe care îl consideră un mare om de stat 
  • Trump îi vede pe europeni drept ”slabi”.

Deși are aceste idei fixe, președintele american are totuși doar o vagă înțelegere a ce înseamnă relațiile internaționale fiind responsabil pentru mai multe gafe diplomatice de la preluarea președenției.

Și bineînțeles că nimic din toate astea nu se petrece izolat de restul lumii. Avem o istorie la care trebuie să ne uităm pentru context și o geografie care dictează cum se poartă jucătorii pe tabla de șah.

Să începem cu istoria:

NATO

Pentru a înțelege politica SUA sub Trump e să facem un pas înapoi și să ne punem în permanență întrebarea ”De ce?”. Haideți să vă dau niște exemple:

  • De ce există NATO?
  • De ce SUA sprijină NATO?
  • De ce ar putea să se schimbă atitudinea SUA față de NATO?

Haideți să luăm întrebările astea pe rând:

De ce există NATO?

La orele de istorie din liceu aflăm din manuale că NATO e o alianță apărută după al doilea război mondial pentru a contracara influența sovietică în Europa. În acel moment alianța reunea state vest-europene sub coordonarea Statelor Unite, națiunea cu cea mai puternică armată la momentul respectiv. URSS-ul era dușmanul nr. 1 pentru SUA și vest-europeni, NATO fiind menită să oprească înaintarea sovietică spre Vestul Europei slăbit după război. 


NATO vs. Pactul de la Varsovia – Sursă Wikipedia

De ce sprijină SUA NATO?

Europa de Vest era în ruine imediat după al doilea Război Mondial.

Franța fusese teatru de război de la debarcarea din Normandia, Marea Britanie fusese bombardată pe durata întregului război, Germania era literalmente în ruine. Niciuna dintre ele nu putea, de una singură, să se opună URSS-ului în cazul unui conflict armat. Iar URSS-ul nu era o amenințare aflată la mii de km depărtare. De data asta distanța față de capitalele vest-europene se măsura în sute de km, armata roșie fiind staționată în Germania de Est. Pentru SUA, o retragere a armatei din Europa ar fi echivalat cu a se trezi cu armata roșie cum ocupă tot flancul vestic al Eurasei și amenință hegemonia maritimă a SUA în Atlanticul de Nord, chestie inacceptabilă. În plus, o Europă Vestică sub influența Rusiei ar fi pus serioase probleme pentru SUA care se putea trezi încercuită de un adversar cu resurse considerabil mărite în acest caz.

SUA nu a avut practic de ales și a trebuit să pună sub protecția sa Europa Vestică, protecție oferită formal de NATO, dar informal construită în jurul armatei americane staționate în Europa.

De ce ar putea să se schimbe atitudinea SUA față de NATO?

Oamenii iau de bune unele lucruri, dacă toată viața ele au fost acolo. NATO a luat ființă în 1949. Niciunul dintre marii politicienii europeni din prezent nu a cunoscut o Europă care să nu aibă parte de protecția SUA prin NATO. 

Cumva mulți politicieni europeni au luat securitatea americană de bună, fără să înțeleagă că:

  1. Americanii o oferă atât timp cât au un interes în Europa. Dacă acel interes dispare, atunci și securitatea respectivă nu va mai fi oferită.
  2. Ea îi costă bani pe americani

Iar aici intră în discuție bineînțeles interesele SUA. Cel mai bun mod de a exemplifica interesele strategice ale SUA e să privim o hartă a lumii:

Ce e fix în centrul hărții? Mediterana, leagănul civilizației europene. Europa a dominat lumea secole la rând, motiv pentru care e în centrul hărților. Dar Pământul e rotund, nu plat, așa că poți privi harta în multe feluri. Hai să vedem acum o hartă cu SUA în centru:

sau preferata mea:

Suntem obișnuiți să vedem SUA în partea din stânga a hărții, dar poți obține o perspectivă mai bună atunci când pui SUA în mijlocul hărții. 

Adevărul e că SUA e o țară cu acces la două oceane și care trebuie să controleze ambele oceane pentru a se simți în siguranță ca putere mondială. Pentru SUA era important să nu se trezească cu Germania nazistă sau URSS-ul controlând coasta europeană a Atlanticului, dar a fost la fel de important ca Japonia să nu controleze coasta asiatică a Pacificului și implicit să creeze probleme în Pacific.


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


În momentul de față URSS nu mai există iar urmașul său, Rusia Federală e o țară considerabil mai slabă. E adevărat, Rusia poate amenința țările est-europene, dar nu are în momentul de față puterea necesară pentru a pune probleme de natură militară Europei Vestice. Din perspectiva SUA, așadar, nu e nevoie de o prezență armată masivă în Europa. Ce sens are ca SUA să țină forțe armate în Germania de exemplu, acum că armata roșie e considerabil mai departe.

Așa că strategii americani se întreabă: de ce ar trebui SUA să investească masiv în securitate în Europa dacă flancul vestic al Eurasiei e stabil?

Pe de altă parte însă în Vestul Pacificului lucrurile se înfierbântă: China se înarmează masiv și își modernizează armată astfel încât să nu poată fi atacată în mările sale adiacente. Dar lucrurile nu se opresc aici. China și-a sporit eforturile în ultima vreme pentru a proiecta putere în Pacific, intrând practic peste o zonă de de influență care istoric a aparținut americanilor în epoca modernă. Nu intru foarte mult în detalii acum, pentru că vreau să mă concentrez pe Europa și NATO, dar trebui înțeles că Europa nu mai reprezintă pentru americani principala amenințare la adresa securității sale ci Pacificul de Vest. Altfel spus inamicul nr. 1 pentru SUA în momentul de față nu e Rusia, retrogradată la statutul de putere regională ci China, țara care încearcă să devină o putere militară mondială.

Doar că, așa cum spuneam mai sus, armata costă bani, iar SUA nu vrea să cheltuie bani pentru a oferi securitate Europei. SUA are tot interesul să țină Rusia la respect, dar consideră că poate face asta cu considerabil mai puțini bani. Așa că strategia SUA atât sub administrația Obama cât și sub cea a lui Trump e de a muta resurse din Europa spre Pacific.

Rolul lui Trump în schemă 

Așa cum am explicat mai sus, un președinte are libertate de a face ce vrea doar în primele 6 luni. Apoi tot ce mai poate face e „firefighting” adică să se ocupe cu stingerea de conflicte. Trump s-a trezit în brațe cu o politică dezastruoasă a SUA în Siria, cu conflictul din Crimeea, cu China care devine din ce în ce mai agresivă în Pacific, cu distrugerea aproape completă a rețelei de spionaj a SUA în China, cu Africa care cade încet, dar sigur sub influență chineză și așa mai departe. Donald Trump nu a avut niciodată soluții pentru probleme acestea, el având câteva idei fixe, între care cea mai importantă: tarifele vamale sunt bune pentru SUA.

Treaba asta cu tarifele a fost cam singura pe care a apucat să o pună în aplicare, pentru că altfel politica sa a fost reactivă. 

În Europa însă, SUA nu și-a schimbat deloc atitudinea față de Rusia, în ciuda bezelelor trimise de Trump lui Putin. Armata americană e prezentă și coordonează forțele NATO din Polonia, Țările Baltice, Marea Baltică, România și Marea Neagră. 

2% pentru armată

SUA își vede așadar de treabă în estul Europei, dar cu toate astea Trump a criticat de mai multe ori aliații vest-europeni pentru faptul că nu și-au ținut partea din angajament referitoare la alocarea a 2% din PIB pentru armată. Mulți au luat asta drept o altă nebunie a lui Trump, dar chestia asta e o exprimare brutală a unui adevăr: Europa Vestică nu prea are vrea și nici nu prea poate să cheltuie bani pe securitate, nu când SUA poate oferi acea securitate. Diatribele lui Trump sunt o consecință a politicii de retragere a SUA din partea asta a lumii.

Faptul că vest-europenii nu își țin partea de cuvânt, zice Trump, e motivul pentru care SUA nu se va mai implica atât de tare în garantarea securității. Adevărul însă e că SUA oricum va face asta, dar Trump pune problema într-un mod care face explicațiile ușor de înțeles pentru electoratul său.

Întâlnirea Trump-Putin de la Helsinki

Meetingul de la Helsinki între Trump și Putin a fost văzut de mulți ca o ”trădare” și adevărul e că nu prea avem cum să știm ce s-a întâmplat acolo, dar unele chestii au transpirat, deși rămân la nivel de speculații:

Care e deci rolul lui Trump?

Oricât și-ar dori unii să arate că Trump e un geniu al politicii externe sau alții că e un incompetent, adevărul e că Trump urmează liniile de politică externe setate de SUA de ceva vreme: retragere graduală din Europa și Orientul Mijlociu și concentrarea forțelor pe Asia de Sud și China în particular.

De aici și toată nebunia cu tarifele vamale îndreptate împotriva produselor chinezești. Nu a fost doar o modalitate de a face ce a promis în campanie ci și una din modalitățile prin care SUA poate sancționa China. Acele sancțiuni ar fi venit însă oricum, indiferent cine era Președinte al SUA. Dacă nu acum, poate în câțiva ani, dar direcția e clară: urmează un conflict înghețat SUA – China, iar alocarea de resurse către acea zonă a lumii va face parte din strategia SUA indiferent de președinte. 

Și totuși ce se va întâmpla cu NATO în Europa?

Cel mai probabil NATO nu se va desființa în viitorul apropiat, dar e posibil ca implicarea americană în NATO să devină din ce în ce mai redusă până la un minim care să le permită americanilor prezența în Europa de Est, la granița cu Rusia, dar să nu îi coste teribil de mult în materie de bani, resurse alocate și oameni staționați. Întrebarea e, vor dori țările vest-europene (Franța, Germania, Marea Britanie în principal) să acopere golul lăsat de americani cu resursele lor militare?

Problema e una cât se poate de serioasă pentru că, în momentul de față, cel mai probabil loc unde se va declanșa un conflict care să amenințe securitatea SUA e Pacificul de Vest, iar cel mai probabil el va implica într-o formă sau alta China (inclusiv în Coreea de Nord). 

Dacă va fi nevoie de intervenția SUA atunci americanii nu își permit să nu aibă un răspuns pe măsura agresiunii și pentru a atinge obiectivele lor vor trebui cel mai probabil să retragă oameni din anumite teatre de conflict, inclusiv din Europa.

De aceea, pentru SUA, e foarte important ca NATO să devină o afacere europeană. În caz contrar, SUA se va concentra doar pe Europa de Est, acolo unde interesul îi cere să îi țină pe ruși la distanță. Germania sau Franța, nu sunt amenințate direct și se pot și apăra singure.

Asta înseamnă că Țările Baltice, Polonia, Marea Baltică, România și Marea Neagră vor continua să fie relevante pentru SUA din cauza proximității lor cu Rusia. Restul Europei însă, mai puțin.

SUA nu va mai fi așadar dispusă să investească în securitatea Germaniei spre exemplu, chestie care va crea o întreagă serie de alte probleme, despre care am să vorbesc într-un alt articol pentru că în momentul de față au loc niște discuții foarte interesante în cancelariile occidentale.

În încheiere vă las ca resurse bibliografice și totodată recomandări de lectură un articol despre politica externă a lui Trump și un podcast (jos) despre relevanța NATO în prezent. Cele două m-au ajutat să îmi fac ordine în gânduri și să înțeleg în ce direcție se mișcă lucrurile.




Pe Dăncilă o împinge cineva să facă gafe

Viorica Dăncilă a făcut iar o nefăcută și a încurcat două orașe, era în Pogorica și a spus tuturor că e în Pristina, în timpul unei vizite oficiale. Acum, știu că e mișto să râdem de Viorica Dăncilă, știu că s-a făcut de râs de multe ori până acum, dar haideți să facem un mic efort mental și să ne gândim la câteva chestii ciudate care se întâmplă în jurul ei.

În primul rând Viorica Dăncilă nu a dovedit niciodată veleități de geograf, de strateg politic sau în general de orice altceva. De ce crede lumea că Viorica Dăncilă ar fi capabilă să știe cum se numește capitala Kosovo și capitala Muntenegrului? Adică 99% din Români nu știu informația asta, de ce credem că Viorica Dăncilă știa numele ambelor orașe pentru a le încurca? Uite, ca să fie mai ușor, de câte ori ți s-a întâmplat să confunzi dinozaurii sauropozi cu dinozaurii ornithopozi? Niciodată pentru că acum e prima oară când aflii că există astfel de clasificări?

În aceeași idee, pare Dăncilă genul de persoană care ar știi că Podgorica și Pristina sunt orașe în Balcani?

Apoi mai e și gafa de acum ceva timp de la Constanța când drapelul Estoniei a fost arborat greșit și premierul Estoniei, Juri Ratas s-a dus personal la rastelul cu steaguri să aranjeze steagul nu a fost vina personală a Vioricăi. Premierul României nu se ocupă de aranjarea steagului ci oamenii din staff-ul ei sau de la Ministerul de Externe. Cineva de acolo nu și-a făcut în mod clar treaba, dar Viorica Dăncilă a fost cea de care s-a făcut mișto.

Mie mi se pare mai probabil că în staff-ul Vioricăi Dăncilă sau pe la Ministerul de Externe sunt oameni care fac lucrurile prost. Sunt șanse mari ca Viorica să fii învățat pe de rost numele orașului în care e, caz în care e mai probabil ca ea să fii fost victima unei greșeli a staff-ului. 

Asta nu scuză greșeală și nu schimbă cu nimic faptul că România, nu doar Dăncilă, s-a făcut de râs din nou în fața partenerilor externi. Dar explică în opinia mea de unde vin gafele astea și, spre dezamăgirea unora probabil, nu e doar vina Premierului pentru că pur și simplu nu dă impresia că ar știi asta de la bun început. Dacă ar fi vina Premierului nu ar fi atât de grav cât e faptul că sunt oameni slab pregătiți care sunt responsabili pentru partea de politică externă a României.

Sursă foto: Guvernul României




La Helsinki Trump vorbește cu Putin despre NATO, iar România nu are cu ce să se apere

Nu știu cum alții sunt, dar eu am o oarecare suspiciune față de orice întâlnire bilaterală care implică o combinație de genul: Trump și Rusia. De ce? Pentru că România are o istorie nu foarte plăcută cu înțelegeri între marile puteri făcute peste capul ei.

În 1812 a fost semnat Tratatul de la București prin care Basarabia era ruptă din Moldova și trecea în posesia Imperiului Țarist. Pentru cei care nu știu mișcarea asta s-a realizat cu aprobarea Imperiului Francez, forța militară a continentului în momentul acela. Românii nu au avut nici un cuvânt de spus pentru că nu aveau o armată a lor care să apere teritoriile românești.

În 1878, după încheierea Războiului de Independență a avut loc pacea de la San Stefano, între Rusia țaristă și Imperiul Otoman. S-a decis, printre altele, independența României și a altor state balcanice și cedarea Basarabiei de Sud (regiunea Bugeac) către Rusia țaristă. România primea în schimb Dobrogea. Nici de data asta România nu a fost invitată la discuții. Pacea a fost urmată de o nouă întâlnire, la Berlin, unde a fost recunoscută formal independența României. Istoricii consideră că aportul militar al României în campania Rusiei împotriva Turciei a fost unul din motivele care au făcut ca România să se aleagă efectiv cu ceva în urma Tratatului, altfel exista riscul real ca provinciile românești să rămână sub tutela Rusiei.

În 1913 se semna Pacea de la București, prin care România lua de la Bulgaria Cadrilaterul, ca urmare a incursiunii armatei românești la sud de Dunăre.

În 1919 se semna Tratatul de la Versaille prin care se forma România Mare. România luptase alături de Marea Britanie, Franța și Rusia împotriva Puterilor Centrale și, cu toate că fusese înfrântă militar, avea un loc la masa învingătorilor.

În 1939 se semna Pactul de neagresiune între Germania nazistă și Rusia Sovietică. Ca urmare directă a pactului, Rusia dădea un ultimatum României să cedeze Basarabia și Bucovina în 1940. România nu a tras nici măcar un glonț pentru a apăra aceste teritorii pentru că și atunci, ca și acum, starea armatei era una deplorabilă. Pentru cei interesați puteți afla despre corupția din campania de înzestrare a armatei în ”Afacerea Skoda”.

Ce încerc să spun

Nu contează în câte tratate ești membru, nu contează cine îți sunt prieteni pe hârtie, atunci când vine vorba de chestii de politică internațională între Marile Puteri, ai nevoie de o armată puternică pe care să te bazezi pentru apărare, altfel ești victimă sigură și teritoriul tău devine subiect de negociere. 

Da, România e membră NATO, dar în momentul de față 4 avioane britanice sunt singurul lucru care apără cerul României după ce săptămâna trecută a picat un MIG-21, iar azi a picat un IAR 99 Șoim

Tot în momentul acesta Trump se întâlnește cu Putin și, printre subiectele discutate se află și eliminarea scutului de apărare anti-rachetă de la Deveselu, umbrela care apără România de rachete rusești, iraniene sau dracu mai știe de ce fabricație.

Credeți că această discuție ne-ar afecta foarte tare dacă am avea o armată puternică care ar putea respinge un prim val de agresiune rusească? În momentul de față suntem total dependenți de NATO pentru securitate pentru că armata României pur și simplu nu are avioane, nu are nave de război…nici măcar camioane nu avem!

Economic, România o duce bine, politic, administrativ și militar însă România e un stat eșuat care depinde de alte țări pentru securitate și asistență tehnică!

Sursă foto din cover: Kremlin.ru


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]





Cum îți dai seama că ai naționalism de carton în România – motivul nr. 2: Basarabia

Pe 28 iunie, adică ieri, s-au împlinit 78 de ani de la cedarea Basarabiei către URSS în 1940. Un moment de trista amintire din istoria noastră care a trecut în mare parte neobservat în presa românească generalistă.

Nici nu exista PSD în vremea aia ca să scrie influencerii despre subiect, pentru că orice nu e despre Dragnea, Viorica Dăncilă sau PSD nu e relevant zilele astea.

Și uite așa revin la o idee mai veche de-a mea: În România nici măcar naționalism ca lumea nu avem ci o versiune de carton care se activează doar în anumite circumstance:

  • Când e vorba de ungurii care vor să ne fure Ardealul – Basarabia nu contează în mintea multora;
  • Când străinii ne fură rezervele de mici și muștar prin intermediul multinaționalelor;
  • Când aflăm că un român care și-a petrecut toată viața prin străinătate a scris sau inventat ceva;
  • Când e vorba de daco-geți și civilizația lor extraordinară bazată pe lasere și tunele prin Carpați;
  • Când la concertul organizat de primărie se cântă ”noi suntem români”;

Când vine vorba despre Basarabia și momentul 1940 suferim de amnezie. De ce? Bănuiala mea e că lipsa de naționalism când vine vorba de Basarabia se datorează faptului că actualii naționaliști au fost crescuți în acest spirit de România ceaușistă. Partidul Comunist Român din acea perioadă era și el unul naționalist care preamărea realizările eroice ale neamului, dar, pentru că doctrina comunistă venea din URSS, nu se putea dezice de momentul 1940 sau 23 august 1944.

Asta înseamnă că PCR era naționalist când venea vorba de Ardeal, dar nu putea fi naționalist cu Basarabia cedată ”țării prietene” URSS. Așa că ne-am ales cu multă ură naționalistă împotriva ungurilor, dar nu suntem naționaliști când vine vorba de un teritoriu rupt din țara mamă acum 78 de ani.

În final vă las cu un articol foarte bun despre firul evenimentelor din 28 iunie 1940, atunci când o parte din români au încetat să mai fie români și au început să fie basarabeni sau moldoveni.

28 iunie, 78 de ani de când URSS a rupt Basarabia de România




Imaginea externă a României în momentul de față

Cu toată nebunia asta cu Dragnea și justiția, apoi Firea, apoi schimbări la legislația de justiție e ușor să pierzi din vedere anumite tendințe în politica noastră. Dacă pe vremuri un om căruia nu îi păsa de democrație și chestii de  genul se mulțumea să stea în România și să nu ne facă de râs pe afară, lucrurile s-au cam schimbat în ultimii 2-3 ani.

Și cum sunt un cavaler adevărat primul exemplu pe care îl dau e cu o doamnă…doamna Dăncilă mai exact

Dăncilă, numele și steagul

Ei bine, am impresia că Viorica Dăncilă, reușește de una singură să distrugă cam tot ce au încercat alte femei în ultima sută de ani să construiască. Știu, ne-am învățat să râdem de ea, să facem mișto de ea prin memeuri și alte chestii, dar cred că e momentul să ne întrebăm cum începe să ne vadă restul planetei având în vedere că Viorica Dăncilă ne reprezintă.

Ni se întâmplă tuturor să mergem la o petrecere, să facem cunoștiință cu cineva și 2 secunde mai târziu să uităm numele acelei persoane. Ei bine pentru a evita astfel de situații, când esti Prim Ministru și ai vizite oficiale ți se spune cum îl cheamă pe Gigel ăla cu care te vezi…în mod repetat. Ba din câte îmi aduc aminte se face un briefing cu privire la regulile de protocol care trebuie urmate, cu chestii gen: se intră pe aici, se iese pe aici, se dă mână în momentul X, apoi vă așezați, România în partea aia a mesei, Estonia în partea cealaltă etc. Chestiile astea de protocol sunt foarte importante și trebuie făcute cât mai fidel. Îmi vine greu să cred că doamnei Dăncilă nu i s-a spus tot ce trebuie să facă.

Pe de altă parte, când ești prim-ministru și reprezinți o țară ai putea să depui un pic mai mult efort și măcar să încerci să memorezi un nume. În fine, ne-am obișnuit cu Viorica, dar ce ne facem când și ”specialiștii” de la Ministerul de Externe, Guvern sau cine Dumnezeu se ocupă de protocol o fac de oaie? (via Libertatea)

Drapelul Estoniei a fost arborat greșit, astfel că, înaintea declaraței comune prilejuite de inaugurarea consulatului estonian la Constanța, premierul Estoniei, Juri Ratas s-a dus personal la rastelul cu steaguri și a aranjat corect drapelul, înainte de a începe conferința de presă. Consulul român în Estonia a declarat, ulterior, că tot ceea ce ține de protocol este în responsabilitatea Guvernului.

 

 

Nu știu dacă realizați, dar prim ministrul Estoniei, un alt stat membru al Uniunii Europene s-a dus personal și a corectat gafa guvernului român.

Prim-fucking-ministrul Estoniei a corectat personal gafa noastră! Asta e cam cea mai mare palmă pe care o puteam primi la nivel diplomatic de la o țară aliată: să meargă personal prim-ministrul să repare ce țara gazdă a făcut prost!

Și da, e gafa noastră, nu e a Vioricăi sau a Guvernului ci a României. Ziarele din Estonia nu vor spune ”Guvernul României a pus steagul invers” ci ”România a pus steagul prost”. 25 de milioane de români vor fi puși la grămadă cu Viorica Dăncilă și ”specialiștii” care au pus steagul ăla invers.

Apropo, urmăriți fața Vioricăi Dăncilă în timp ce prim ministrul Estoniei aranjează steagul. Pare fața unui om stânjenit de greșeală?


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


Maria Grapini îl ceartă pe Președintele Franței

Asta a fost acum câteva luni, dar tot merită amintit că Președintele Franței, Emmanual Macron a fost ”certat” de Maria Grapini

Varianta text dacă vă dor urechile:

Domnule preşedinte Macron, sunteţi pro-european sunt şi eu pro-europeană şi vă felicit pentru ceea ce aţi spus aici. Însă v-ați contrazis într-un lucru și aş vrea să-mi răspundeţi, poate clarificaţi. Sunt de acord cu dumneavoastră că trebuie să nu avem o democraţie autoritară, ci să avem autoritatea democraţiei. E foarte important acest lucru. Însă nu credeţi că declaraţiile dumneavoastră legate de faptul că Franţa şi Germania trebuie să fie nucleul dur şi să conducă şi aceasta are o aroganţă de a fi o putere peste celelalte state, nu duce la euro-scepticism? Cum să convingem noi cetăţenii, din ţara mea, din România, că sunt egali la masa negocierilor dacă dumneavoastră aţi declarat că vreţi o Europă cu două viteze, că vreţi să fie două state mai state decât celelalte?”, a spus Maria Grapini, europarlamentar.

O Europă cu mai multe viteze nu e aroganță ci realitate. Nu a decis Franța sau Germania că Europa trebuie să aibă mai multe viteze ci e realitatea ultimelor 10 ani de zile. Dar trebuie să îl tragem de urechi pe domnul Macron ca să îi aducem aminte că existăm și noi.

Apropo, ce credeți că au scris ziarele legat de interpelarea aia? ”Europarlamentar PSD l-a întrebat pe Macron bla bla bla…” sau ”Europarlamentar român a zis că bla bla bla”.

Europei nu îi pasă că nouă, restul românilor, ne e rușine cu PSD și doamna Grapini în particular și că spunem că nu ne reprezintă. Pentru europeni PSD-iștii sunt români și ne reprezintă.

Călin ”5 neveste” Tăriceanu

A trebuit să caut pe google câte neveste a avut Tăriceanu…iar ăsta nu e niciodată semn bun. În fine, Călin ”5 neveste” Tăriceanu a zis și el niște chestii:

În România a fost creat, după integrarea în Uniunea Europeană, un sistem represiv asemănător cu modelul Securităţii din anii 1950. Semnele existenţei acestui sistem cu rădăcini staliniste sunt indiscutabile: arestări abuzive, plimbarea oamenilor încătuşaţi prin faţa camerelor de luat vederi, scurgerea către media de informaţii din dosare.

Prezumţia de nevinovăţie a fost în practică abolită, iar judecătorii au fost presaţi în mod constant, inclusiv prin ameninţări directe şi publice, să dea condamnările cerute de Direcţia Naţională Anticorupţie la dictarea Serviciului Român de Informaţii. Iar acolo unde aceste metode nu funcţionau, s-a declanşat urmărirea penală a magistraţilor care se încăpăţânau să judece în drept şi în echitate şi se dovedeau imuni la abuzuri. S-a ajuns la arestarea şi inculparea, ulterior dovedită nedreaptă, a unor judecători de la Înalta Curte sau de la Curtea Constituţională. Până de curând, încurajat fiind de Comisia Europeană, sistemul s-a crezut invincibil.”
Adică Uniunea Europeană, ăia care ne-au băgat Comisia de la Veneția să ne supravegheze justiția, ăia care nu ne bagă în Schengen din cauza justiției nu știau că în România există un sistem represiv securist. Sunt sigur că oamenii au fost șocați să audă asta de la Președintele Senatului României.
Încă odată, credeți că un ziar din Bruxelles sau Paris a scris ”șeful la ALDE, Călin 5 neveste Tăriceanu crede că trăiește într-un stat securist deși conduce Senatul României și e guvernează țara”? Sau va scrie ”Președintele Senatului României spune că trăiește într-un stat securist”?
Altă chestie, mă deranjează teribil de tare cum un om ca Tăriceanu pune semnul egal între ce s-a întâmplat în anii 50 când venea Volga la tine la poartă și coborau niște băieți cu ochi albaștrii din mașină  să  te facă dispărut cu ce se întâmplă acum. Dacă în România era teroare securistă adevărată domnul Tăriceanu era acum în Bărăgan săpând canale de irigații, nu dând declarații în Senat.

Ce încerc să spun

Trecând peste faptul că încearcă activ să distrugă justiția, cel mai mare păcat al PSD-ului e că reușește să golească de conținut instituțiile statului.

Gafa cu steagul nu e întâmplare, ci doar o situație în care lipsa de profesionalism din instituțiile noastre se vede mai clar. Același lucru se întâmplă în instituțiile care se ocupă de fonduri europene, acolo unde avem întârzieri peste întârzieri și suntem incapabili să luăm banii UE. De ce? Pentru că, din nou, profesioniștii nu prea au loc în instituțiile publice.

Lipsa de profesionalism și golirea de conținut a instituțiilor se reflectă direct în imaginea României, acolo unde ne reprezintă Viorica Dăncilă, abonată la gafe diplomatice. Maria Grapini vorbește cu Macron de aroganță în timp ce Tăriceanu spune UE-ului că România e stat securist. Europenii nu sunt proști, înțeleg lucrurile foarte bine, poate chiar mai bine decât o facem noi, dar asta nu înseamnă că mulți nu vor pune semnul egal între România ca țară și Tăriceanu, Grapini și Dăncilă.

Spuneți voi un înalt oficial român (adică o persoană care lucrează în instituțiile statului român și reprezintă oficial România) cu o imagine externă bună în momentul acesta.

Acesta e, din păcate, prețul nevăzut al guvernării PSD din ultimii ani.




Recenzie: Butoiul cu pulbere al Asiei de Robert D. Kaplan

Asia de Sud Est e o locație exotică pentru mulți, un fel de paradis low cost în care poți face aproape orice pe bani puțini. Puțini  turiști realizează însă că acel albastru cristalin al mării ascunde submarine cu rachete nucleare sau că la câțiva km de plajă sunt staționate distrugătoare americane.

De fapt, conflictul care ”fierbe” în Asia de Sud Est e necunoscut pentru mare parte a populației planetei pentru că zona arată ca un paradis terestru.

Cartea ”Butoiul cu pulbere al Asiei” a lui Robert Kaplan e o modalitate excelentă de a te familiariza cu situația din Asia de Sud Est.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune necartonată de la Editura Litera, scoasă în 2016, în limba română. Traducerea în limba română e una bună, fără greșeli și fără expresii dubioase.

Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie (nu mai țin minte exact care), dar o puteți găsi online la un preț foarte bun la Elefant, Libris, Cărturești și probabil și în alte părți.

Pentru cine e cartea?

În primul rând trebuie spus că vorbim despre o carte de geopolitică. Partea bună însă e că deși nu e beletristică nici nu e vorba de o lucrare științifică greu de citit ci de o carte de popularizare a unor probleme de geopolitică destul de complicate.

Așadar, dacă vrei să aflii mai multe despre politica internațională din zona Asiei de Sud Est și conflictul dintre țări precum Vietnam, Singapore, Malaezia, Filipine ori Taiwan și China (dușmanul comun), atunci cartea asta e un punct de începere excelent.

De altfel, chiar dacă nu te interesează neapărat conflictul dintre aceste țări, poți citi cartea pentru a avea o imagine bună, dar succintă despre cum au apărut și de ce unele dintre ele încă există, deși sunt un amalgam ciudat de populații (ex: Malaezia).

Despre ce e cartea?

Cartea abordează câteva subiecte de actualitate:

  • Expansiunea Chinei în Asia de Sud Est
  • De ce China privește zona asta ca pe propria curte
  • De ce țările din regiune se tem de China, dar sunt nevoite să colaboreze cu această țară
  • De ce SUA e atât de implicată în zonă și alocă resurse uriașe (deși insuficiente zic unii) în zonă.
  • Care e povestea acestor țări, unele încropite din populații care nu au nimic în comun
  • Care sunt șansele de a vedea un conflict armat în această zonă în următorii ani

Să le luăm pe rând:

Un subiect firebinte și pe deplin explorat în carte. China medievală și antică avea drept state vasale mai multe formațiuni politice din Asia de Sud Est, ceea ce îi face pe chinezi să aibă pretenții de dominație și în prezent asupra zonei. Puterea Chinei se resimte în țări precum Laos, Vietnam, Cambodgia sau Thailanda. Vietnamezii, puternic naționaliști li se opun puternic, Laos, o țară mai săracă și mai puțin închegată, nu prea reușește.

În același timp însă expansiunea Chinei vine la pachet cu pretenții asupra unor insule din Marea Chinei de Sud, controlate la un moment dat de China acum câteva sute de ani. Acele insule oferă însă drepturi asupra unui teritoriu maritim extrem de bogat în hidrocarburi ceea ce face competiția pentru ele acerbă.

Vietnamul se înarmează până în dinți pentru a se opune pretențiilor Chinei asupra unor insule, Malaezia contestă alt arhipelag, Taiwanul e deja înarmat și ocupă unele insulițe. Atmosfera e foarte tensionată în zonă.

De ce nu a izbucnit un război încă? Pentru că între China și aceste state există relații economice puternice, la care nici una nu poate renunța. Există un termen folosit foarte des în carte care descrie perfect acest fenomen de dependență a țărilor mici de cele mari, numit ”finlandizare” pe care merită să îl explorați în detaliu. Practic, dacă depinzi de o țară (țările mici de China), politica ta externă vis-a-vis de acea țară dominantă va fi ”ciocul mic și joc de glezne”.

Vietnamul, Taiwanul și Malaezia înțeleg treaba asta, motiv pentru care insistă ca Marina militară americană să trimită cât mai multe nave în zonă.

De ce și-ar bate însă capul americanii să trimită nave militare în zonă? Pentru că o expansiune a Chinei în zonă trebuie menținută la un nivel redus, altfel există riscul ca Japonia, Coreea de Sud și Taiwanul, țări aliate SUA să le fie tăiat accesul la resurse în cazul unui conflict cu China. Practic, pe lângă resursele aflate sub Marea chinei de Sud zonă e una strategică pentru traficul comercial. Tot petrolul care merge spre China, Japonia, Taiwan și Coreea de Sud trece prin această mare. În cazul unui conflict cu SUA, Marina militară a SUA poate tăia accesul Chinei la petrol și îngenunchea țara în câteva săptămâni. Același lucru îl poate face China Japoniei, Taiwanului sau Coreei de Sud dacă reușește să controleze această regiune.

Va duce asta la un conflict armat în zonă? Toată lumea e înarmată și continuă să se înarmeze puternic, deși legăturile comerciale continuă să se dezvolte și ele. E nevoie însă doar de un gest necugetat al unei țări pentru ca întreg eșafodul să ia foc.

Practic ce v-am povestit eu mai sus e doar cadrul pe care e construită cartea, sunt foarte multe alte chestii interesante și subtilități prezentate în carte, care vă vor ajuta să înțelegeți această lume dinamică, violentă dar și teribil de diferită de cea europeană.

Cine e autorul?

Robert Kaplan e un american specializat în politică internațională și securitate. A fost înrolat în armata israeliană, după care a călătorit prin lume o perioadă. A fost consultant pentru US Army’s Special Forces, United States Marines, respectiv United States Air Forces. Aparent a ținut (nu participat) cursuri la FBI, National Security Agency, Pentagon’s Joint Chiefs of Staff, și CIA.

Are de asemenea o carte foarte interesantă despre România, despre care sper să vă pot povesti altădată.

Puteți afla mai multe despre el de pe pagina de Wikipedia, ori dacă vreți să vedeți ce altceva a mai scris de pe pagina lui de net.

Ce mi-a plăcut?

Cartea e ușor de citit, curge bine și nu bate câmpii inutil. Nu e un tratat de geopolitică și are multe  povestioare și experiențe personale ale autorului care o fac plăcută ochiului. Am aflat lucruri interesante despre dictatorii luminați ai Asiei de Sud Est, cât de stranie e Malaezia și cum cea mai mare colecție de artefacte ale culturii chineze se află în Taiwan și cum a ajuns acolo.

Autorul e competent, înțelege ce povește și asta îl face capabil să elimine detaliile inutile pentru un cititor neexperimentat cu ale geopoliticii.

Ce nu mi-a plăcut

Cartea e faină, stilul e fain, nimic de zis în privința asta. Singura chestie care nu mi-a plăcut e că versiunea pe care o găsiți în România are o singură hartă în toată cartea (poza de mai sus). Pentru mine e suficient, dar e un pic incomod să răsfoiești în permanență înapoi să te uiți peste ea dacă nu te pricepi. Bine, toată lumea are google maps pe telefon și se poate uita acolo la o hartă, dar na…trebuia să mă plâng de ceva.

În anumite secțiuni ale cărții sunt chestii care nu au legătură cu  tema centrală a cărții. Unora s-ar putea să nu vă placă asta, eu unul m-am bucurat să citesc chestii pe care nu le știam, deci aici unii se vor plânge.

Ce spun alți critici?

Financial Times are un review bun al cărții cu ceva mai multe explicații filozofice (eu am sărit peste ele) și ușoare nuanțe de diferențiere, New York Times îi dă dreptate în mare parte lui Kaplan în concluzii, în timp ce Foreign Affairs face un review cam sec după gusturile mele.

Faptul că astfel de publicații au făcut reviewuri spune multe însă.

Verdictul

Din partea mea are un 9/10 și intră în categoria ”must read” dacă vă pasionează politica internațională sau pur și simplu vreți să aflați mai multe despre acea regiune. 




Mutarea ambasadei și conflictul din Palestina

Ieri au fost proteste masive în Fâșia Gaza ca urmare a deschiderii ambasadei SUA de la Ierusalim. Când zic proteste de stradă nu mă refer la plimbări democratice ci la oameni furioși aruncând cu cocktailuri Molotov în forțe de ordine iar forțele de ordine deschizând focul asupra mulțimii. 58 de oameni au fost uciși de trupele israeliene conform BBC.


Tot BBC ne spune că vor urma și mai multe proteste și foarte probabil și acelea vor fi sângeroase (asta e părerea mea, nu a BBC-ului).

Ca să vă pot explica de ce sunt palestinienii revoltați trebuie să vă explic un pic istoria conflictului dintre israelieni și palestinieni.

Istoria unui conflict 

Palestina a fost întotdeauna Țara Sfântă pentru evrei, dar grosul populației a trăit în mare parte a istoriei în afara granițelor Palestinei. Poate nu știți, dar România a avut o populație mare de evrei pe teritoriul său. La recensământul din 1930 au fost numărați 756.930 oameni reprezentând 4,03% din populația României Mari (care includea așadar și jumătate din Bucovina plus întreaga Basarabie). La recensământul din 2011 România mai avea 3.271 evrei. În Iași (orașul) populația evreiască reprezenta 33.6% din total conform aceluiași recensământ din 1930.

În anii 40 a urmat războiul, au venit lagărele de concentrare naziste, acolo unde au fost deportați evreii germani, polonezi, maghiari și din alte țări. În România evreii au fost deportați, uciși și îngropați apoi în groape comune (vedeți pogromul de la Iași pentru detalii).

La finalul războiului, populația evreiască care a reușit să supraviețuiască nu se prea mai putea întoarce în țara de origine. Cum ar fi fost primiți evreii de la Auschwitz în Germania? Ar mai fi putut duce o viață normală în țara asta? Cum s-ar fi împăcat germanii cu ei?

Soluția acestei probleme a fost înființarea unui stat independent evreiesc, unde acești oameni să poată trăi. A fost avansată ideea unui stat evreiesc în Palestina, loc pe care mulți dintre ei îl considerau sfânt. Dar teritoriul era locuit de sute sau chiar mii de ani de musulmani, evrei, creștini și multe alte populații. Oamenii aceștia nu puteau fi dați afară din țara în care locuiau de sute sau chiar mii de ani.

Teritoriul palestinian fusese parte din Imperiul Britanic, iar britanicii nu au avut vreo problemă cu religia populației care locuia acolo. După finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Palestina a trecut însă sub tutela ONU. Iar ONU s-a trezit că trebuie să rezolve problema creării unui stat care să îi adăpostească pe evreii exilați din Europa, dar în același timp să țină cont de populația care trăia deja acolo.

Pentru a împăca pe toată lumea ONU a propus:

  1. înființarea unui stat evreiesc
  2. înființarea unui stat palestinian
  3. transformarea Ierusalimului în oraș sub mandat internațional, adică fără să fie parte din noul stat evreiesc sau din cel palestinian.

Revenim în 2018 și ne uităm ce s-a întâmplat cu propunerea ONU:

Înființarea unui stat evreiesc 

Israel există ca țară și a reușit să își extindă teritoriul de la înființare destul de mult prin mai multe războaie cu vecinii săi, de la care a preluat teritorii (ex: Egipt, Siria și Iordan). Israel e în același timp un stat, destul de selectiv în acordarea cetățeniei pentru cei care nu sunt evrei. Ba mai mult, nici până în ziua de azi nu vrea să permită palestinienilor care au fugit din Palestina în timpul războaielor dintre Israel și vecinii săi să se întoarcă și să își reia viața și casele lăsate în urmă.

În țările vestice un astfel de regim de cetățenie ar fi considerat inacceptabil și discriminatoriu, dar aparent în Israel e ok.

Înființarea unui stat palestinian

Pur și simplu nu s-a mai întâmplat pentru că statele arabe din regiune s-au opus oricărei împărțiri a Palestinei, inclusiv cea propusă de ONU (vezi harta 2 de mai sus). Au urmat mai multe un războaie între Israel și statele arabe vecine care au dus la actualele granițe și care, mai important, au condus la o alienare a părților combatante: Israel nu vrea să discute de un stat palestinian independent, țările arabe nu vor să accepte actualele granițe ale Israelului.

Ierusalimul

Planul inițial era ca Ierusalimul să fie sub mandat internațional, adică să nu facă parte nici din noul stat evreiesc (Israel), nici din Palestina. Israelul a acceptat inițial acest statut, dar partea palestiniană l-a refuzat.

În prezent însă Ierusalimul e ocupat în întregime de Israel, inclusiv partea estică a Ierusalimului, pe care palestinienii o văd ca fiind capitala unui viitor stat palestinian. Ocupația Ierusalimului de Est a început în 1967, dar a fost formalizată abia în 1980, atunci când Israelul a decis să administreze întreg Ierusalimul. Din punctul lor de vedere Ierusalimul de Est nu e anexat și nu face parte oficial din Israel, dar Israel controlează și administrează de facto întreg orașul.

Cum a ajuns Israelul să ocupe Palestina în întregime

Răspunsul pe scurt: prin războaie.

Primul a avut loc în 1948 între Israel, Egipt, Iordania și Siria. Scopul țărilor musulmane era de a împiedica crearea unui stat evreiesc în Palestina. Războiul s-a încheiat indecis, dar a dus la exodul a 700.000 de palestinieni, care nici până în ziua de azi nu se mai pot întoarce la casele lor. Exodul acesta e numit Nakba (”Catastrofa”).

Luptele dintre statele arabe și Israel au continuat, culminând cu războiul din 1968, când Israelul, cu ajutorul Franței și Marei Britanii a învins o coaliție arabă compusă din Egipt, Iordan, Siria și Irak și a ocupat teritoriile pe care le controlează în prezent. Al doilea război a mai dus la exodul a încă 200 – 300 de mii de palestinieni. Puteți citi mai pe larg despre conflictele israeliano-arabe prin cărți sau wikipedia.

De ce e important Ierusalimul atât pentru evrei, cât și pentru musulmani?

Pentru că Ierusalimul și partea sa estică mai exact are mai multe locații de o însemnătate deosebită din punct de vedere religios pentru evrei, musulmani și creștini. Cel mai important e ”Muntele Sacru”, loc sfânt pentru religia iudaică pentru că acolo se crede că ar fi fost templul regelui Solomon, acolo unde Dumnezeu s-a arătat de multe ori evreilor. Religia iudaică spune de asemenea că acolo se va construi cel de-al treilea templu.

În același loc însă, mii de ani mai târziu Mohamed, profetul islamului, se spune că ar fi fost adus de arhanghelul Gabriel și, din acel loc, ar fi fost condus spre rai (Isra și Mi raj).

De ce mutarea ambasadei SUA la Ierusalim e o mutare controversată?

Pe lângă importanța religioasă Ierusalimul a devenit și un simbol al rezistenței împotriva statului Israel. Înainte de războiul din 1967, mai multe țări aveau ambasada la Ierusalimul de Vest, ocupat de Israel. După ce Israelul a ocupat însă întreg orașul și Cisiordania (regiunea la est de Ierusalim), în semn de protest, cam toată lumea și-a mutat ambasada din Ierusalim la Tel Aviv. Mai mult, manualele de geografie ale multor țări, inclusiv România, menționează Tel Aviv drept capitală a Israelului. Formal, România consideră că Israel are capitala la Tel Aviv.

Mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim înseamnă că SUA recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului. Decizia SUA poate fi urmată și de alte țări, iar odată recunoscut acest statut la nivel internațional, ce interes ar mai avea Israelul să negocieze pacea sau să accepte orice concesie către palestinieni?

Cam aceasta e logica diplomatică la nivel internațional. Problema e că SUA se dezice de această logică și ia partea Israelului. Din acest motiv SUA nu mai poate fi privit ca un mediator în conflictul israeliano-palestinian ci ca fiind de partea Israelului. Șansele de a ajunge la pace sunt așadar și mai mici în acest context față de situația în care SUA nu ar fi luat partea nimănui.

Lucrurile nu se opresc aici însă, momentul ales de Trump pentru inaugurarea ambasadei e cât se poate de prost. Vă spuneam mai sus de Nakba (”Catastrofa”), ei bine evenimentul e comemorat pe 15 mai, când de altfel e și ziua proclamării statului Israel. Alegerea acestei zile nu e accidentală și e o dovadă profundă de cinism din partea administrației Trump.

Cum stau lucrurile în prezent 

Actualul conflict e rezultatul unor jocuri politice atât ale marilor puteri (SUA, URSS), cât și ale statelor din zonă (Israel, Egipt, Iordania, Siria, Irak și mai nou Iran).

Israelul se opune din răsputeri unui stat palestinian așa cum Egipt, Siria și Iordania se opuneau unui stat israelian. Între timp Israelul face tot posibilul pentru a coloniza teritoriile ocupate în ciuda declarațiilor ONU că respectivele colonii, în care trăiesc aproape jumătate de milion de evrei, sunt ilegale.

Pe de altă parte teritoriile palestiniene aflate sub ocupație armată israeliană care nu sunt colonii, fac obiectul unor sancțiuni / restricții economice din partea Israelului, ceea ce le face să fie subdezvoltate economic, 1 din 4 palestinieni adulți neavând un loc de muncă.

Ce se poate întâmpla în continuare?

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și recunoașterea Ierusalimului ca și capitală a Israelului nu înseamnă neapărat că SUA recunoaște dreptul Israelului de a ocupa și Ierusalimul de Est. Există așadar în continuare posibilitatea teoretică de a avea un stat palestinian care să aibă capitala în Ierusalimul de Est. Problema e că, așa cum vă spuneam mai sus, comunitatea internațională nu prea mai are cu ce să constrângă Israelul să recunoască un stat independent palestinian cu capitala la Ierusalim dacă Israelul a obținut recunoașterea Ierusalimului ca și capitală.

De aceea e deranjul atât de mare, practic, o recunoaștere internațională a Ierusalimului drept capitală va face obținerea păcii o misiune imposibilă.

Dacă SUA va merge mai departe cu mutarea ambasadei atunci nu va mai fi un partener de discuții neutru și nu va putea fi un garant de încredere al unei eventuale păci, pentru că va fi perceput ca un partener al Israelului. Ori asta deschide posibilitatea ca alte țări să ia locul SUA. Sunt șanse mari să vedem un Vladimir Putin încercând la un moment dat marea cu degetul deși, cele mai mari șanse de a lua locul SUA le are Uniunea Europeană. Se poate ridica UE la înălțimea cerințelor? După ce termină cu Brexitul, da, ar putea, dar doar în măsura în care se maturizează și se ajunge ca un nucleu dur să ia deciziile importante.

Ce se va întâmpla în lipsa unui stat palestinian independent? Lucrurile nu se vor schimba față de cum sunt acum și vom vedea în continuare lupte, atentate teroriste, doar că de data asta mult, mult mai intense.

Sursă foto: Flickr via Alisdare Hickson

Vor continua protestele?

Da, cu siguranță vor continua, dar nu numai protestele ci și atentale și tare îmi e teamă că va curge mult sânge din cauza acestei ambasade.

Cui servește mutarea ambasadei?

În primul rând lui Benjamin Netanyahu, care își consolidează poziția la conducerea Israelului.

Rusia, fără să facă nimic câștigă din povestea asta prin alienarea SUA de UE în ceea ce privește procesul de pace din regiune.

Iranul, actorul din umbră, sprijină Hamas, o mișcare socială, politică și militară a palestinienilor. Iranul finanțează masiv Hamas și are un interes direct ca Israelul să fie sub asediu și tensiunile sociale în teritoriile ocupate de Israel să fie cât mai ridicate.

Donald Trump (nu SUA) câștigă capital politic în țară din partea anumitor grupări religioase pro-Israel, dar va pierde probabil susținerea altor grupuri creștine care nu sunt încântate de evrei.

Concluzii

  • Conflictul din Palestina e unul lung și deosebit de complex
  • Nimeni în zonă nu pare să vrea pacea
  • Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim va însemna că SUA nu poate fi un garant al unei păci sau un partener neutru de discuții
  • Șansele de pace după recunoașterea Ierusalimului ca și capitală scad

Poza din cover: Tasnim News Agency [CC BY 4.0], via Wikimedia Commons




Cum îți dai seama că ai naționalism de carton în România

Îmi place cum PSD a ales o linie ideologică naționalistă dând vina în repetate rânduri pe multinaționale și străini (exemplul 1, exemplul 2, exemplul 3, exemplul 4) pentru tot ce merge prost în România. În paralel în România se dezvoltă un puternic curent naționalist cu accent pe măreața civilizație dacă, apoi românească medievală, urcând până în prezent când aflăm că românii au inventat cam tot ce se putea inventa (suntem pe aceeași linie cu China, apropo, care și ea susține că a inventat cam tot în lumea asta).

În unele țări se poate găsi justificare pentru acest naționalism: Marea Britanie a stăpânit jumătate din glob și a fost locul din care progresul tehnologic din secolul XVIII și XIX a plecat (revoluția industrială adică), Franța a cucerit Europa cu armatele lui Napoleon și cu mințile iluminiștilor, Germania era cât pe aci să cucerească întreaga Europă…de două ori.

În țările astea naționalismul se bazează pe un trecut glorios din punct de vedere militar sau filozofic. Pe ce se bazează însă naționalismul românesc? Pe fantezii și pseudo istorie în mare parte, chestii greu de combătut în practică, oricât de ridicole ar fi.

Cu toate astea există momente în  care îți dai seama că naționalismul nostru e de carton, momente în care, de exemplu, dai peste știri de genul ăsta:

Avioanele de vânătoare Eurofighter Typhoon ale Forțelor Aeriene Regale Britanice (RAF) staționate la baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu, au decolat și au interceptat vineri un avion militar ruses IL-20 deasupra Mării Negre, aproape de spațiul aerian NATO. Avioanele RAF Eurofighter Typhoon abia ce și-au început misiunea NATO de poliție aeriană  întărită, alături de MiG-urile 21 ale Forțelor Aeriene Române. 

România e atât de măreață încât trebuie să vină britanicii cu avioane pentru a intercepta avioane de spionaj ale Rusiei.

Orice discuție despre naționalism trebuie să se încheie în momentul în care vine vorba de cine apără cerul României: britanicii, ăia cu multinaționalele trimit avioane să ne apere de ruși pentru că bravii români cu strămoși daci care au inventat laserul de sub Dunăre se apără cu avioane care au zburat prima dată înainte de a se naște Președintele, Premierul sau Prim Ministrul țării noastre.