In a time of monsters – Emma Sky: Recenzie

The old world is dying, and the new world struggles to be born:

now is the time of monsters.

Antonio Gramsci

Orientul Mijlociu a fost întotdeauna un tărâm complicat, dar de la ”Primăvara Arabă” încoace parcă întreaga regiune a luat foc. Sunt mulți pe internet care au început să își dea cu părerea pe subiect, dar puțini înțeleg cu adevărat ce se întâmplă în regiune. Mulți copiază pe nerăsuflate de la alții, fără să citeze sursa și, evident, trunchiază chestii.

Cine vrea să înțeleagă regiunea are nevoie de timp:

  • timp pentru a citi cărți care să îl introducă în context
  • timp pentru a urmări postările oamenilor care chiar se pricep la subiect
  • timp pentru a lăsa lucrurile să se clarifice și nu să reacționeze la instinct.

Dar cum orice drum lung începe cu un prim pas m-am întrebat…de unde să încep? Am în bibliotecă o carte despre istoria multimilenară a Iranului, tatăl meu are în bibliotecă o carte despre istoria Imperiului Otoman, mai am o carte despre Islam ca religie și încă una despre istoria arabilor. Undeva în fundul bibliotecii e și o carte despre conflictele religioase dintre creștini și musulmani, lângă o altă carte despre cum francezii și britanicii au împărțit Orientul după căderea Imperiului Otoman (faimoasa linie prin deșert a înțelegerii Sykes – Picot).

În 2019 am găsit la anticariat o carte despre haremurile din Palatul Topkapî, al Marelui Sultan Otoman, căreia i-am făcut și o recenzie.

De unde să începi să citești despre un subiect atât de vast?

Ei bine, în momentul acesta, recomandarea mea pentru a începe un astfel de subiect ar fi cartea ”In a time of monsters – Emma Sky”.

Cine e autoarea?

Emma Sky e unul din oamenii care se pot numi specialiști în subiectul ”Orientul Mijlociu”. A terminat facultatea cu specializarea ”Studii Orientale” la Sommerville College din cadrul Universității Oxford. A studiat de asemenea la Universitatea Alexandria din Egipt, Hebrew University of Jerusalem in Israel, and the University of Liverpool conform profilului de Wikipedia.

Din 2007 până în 2010 a fost consilier politic al Generalului Ray Odierno, coordonatorul coaliției conduse de americani care a invadat Irak-ul. În 2005 a fost

În 2005 a fost în Ierusalim a fost consilier politic al Generalului Kip Ward (US Security Co-ordinator for the Middle East Peace Process). In 2006, era în Kabul, Afghanistan în calitate de consilier al Comandamentului Generalilor Italieni și Britanici Italian al NATO’s International Security Assistance Force.

Cartea e scrisă așadar de o persoană care are nu doar aptitudini la nivel teoretic ci și pe cele practice. Nu des dai peste cineva care a locuit, muncit și consiliat generali în Orientul Mijlociu și apoi se apucă să scrie cărți.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2019, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones în UK (cartonată sau necartonată) sau Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză. Din păcate nu știu să existe variantă în limba română.

Pentru cine e cartea?

Așa cum scriam mai sus, cartea mi se pare o modalitate excelentă de a intra în subiectul ”Orientul Mijlociu” și ”Primăvara Arabă”. Cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Motivul pentru care o consider o introducere bună în problema Orientului Mijlociu e capacitatea extraordinară a Emmei Sky de a sintetiza situații complexe în câteva pagini și într-un limbaj accesibil.

Cu toate astea aveți în vedere că această carte nu vă va face experți în Orientul Mijlociu. Nu există o singură carte care să poată face asta. În schimb vă va ajuta să așezați fundația unor viitoare lecturi pe această temă.

Despre ce e cartea?

Așa cum spuneam și mai sus, cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Cartea începe în Marea Britanie și se termină pe drumul pelerinilor către Santiago Compostela, dar ne prezintă călătoriile în Orient ale autoarei.

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Câteva chestii interesante din „In a time of monsters” 

În primul e de remarcat partea Prefața cărții, unde autoarea reușește în 3 pagini să facă un rezumat excelent al politicii americane în regiune. Fiecare țară în care Emma Sky călătorește are ceva special în felul în care vorbesc oamenii și credințele lor (nu doar cele religioase).

Egipt

În Egipt remarcă felul în care femeile se organizau în timpul protestelor pentru a se proteja de atacatori și agitatori. Și nu vorbim despre oameni aiurea de pe stradă ci de însăși armata egipteană care abuza (inclusiv sexual) femeile ieșite la protest.

De altfel Egiptul se dovedește a fi o țară plină de contradicții, unele grupuri bucurându-se de căderea lui Mubarak, cel care instituise un control foarte dur asupra tuturor formelor de exprimare religioasă. Alți oameni remarcau cum bisericile creștine copte au început să fie incendiate, lucru neîntâlnit în vremea lui Mubarak.


Un interviu al Emmei cu ambasadorul britanic de atunci al Egiptului oferă o serie de informații foarte interesantă despre istoria recentă a acestei țări, în special despre relația teribil de complicată dintre Sadat și apoi Mubarak (președinți / dictatori ai Egiptului), grupurile de stânga radicală din țară și grupurile extremiste religioase. Sadat de altfel a și căzut victimă unui asasinat realizat de o astfel de grupare.

În afară de întâmplările din timpul călătoriei ne sunt redate și câteva dintre amintirile autoarei din perioada petrecută în Alexandria la studii, una dintre ele fiind de-a dreptul bizară.

Tunisia

Tunisia e țara în care Primăvara Arabă a început. Un vânzător de fructe, Mohamad Bouazizi și-a dat foc pentru că nu a putut recupera de la autorități marfa confiscată de aceștia. Gestul poate părea extrem, dar pentru un om lăsat fără singura modalitate de a-și hrăni familia, lucrurile erau disperate. Aceasta a fost scânteia care a aprins un eșafod construit timp de ani de zile din nemulțurile populației față de regimul lui Ben Ali, dictatorul de serviciu în această țară de la Marea Mediterană.

Tunisia și-a dat jos dictatorul și apoi a reușit să se stabilizeze politic. E probabil singura țară afectată de ”Primăvara Arabă” care a reușit să facă asta. Toate celelalte încă încearcă să își găsească echilibrul. Să fie faptul că Tunisia e un vechi centru de civilizație, loc de plecare al puternicului Imperiului Cartaginez?

Siria

În Siria autorea face un popas cu puțin înainte ca războiul civil care va decima această țară să înceapă cu adevărat. Într-un fundal dominat de postere cu Basar al Assad, dar și de o înrăutățire a situației în estul Siriei, Emma Sky cutreieră Damascul discutând cu oameni simpli (șoferi, pelerini, vânzători în piață), cu un fost general irakian precum și cu Robert Ford, ambasadorul american în Siria.

Dacă sunteți curioși, există un interviu pe Youtube cu el de vreo 30 de min în care vorbește despre perioada petrecută în Siria:

Drumul ei o duce și spre Palmira, întreaga călătorie fiind presărată de întâlniri cu diverse grupări armate, fie pro-guvern fie împotriva acestuia.

Una peste alta întreg capitolul e încărcat de tensiune și, dacă aceste însemnări de călătorie ar fi fost publicate imediat după, m-aș fi întrebat ”când începe războiul?”.

Irak

Irak-ului îi este dedicată cea mai mare parte din această carte, fiind de altfel țara în care Emma Sky a petrecut și cel mai mult timp și pe care o cunoaște cel mai bine. Autoarea a fost consiliera Generalului Raymond Odierno, cel însărcinat să conducă trupele aliate de pe teritoriul Irak-ului.

Drumurile făcute de Sky și povestite în această carte sunt o radiografie dureroasă a Irak-ului de după invazia americană: o țară ruptă în mai multe bucăți, ieșită de sub teroarea lui Sadam Husssein, dar aruncată în haosul instabilității politice și de securitate.

Irak-ul în sine există ca țară doar pe hârtie. În realitate Kurdistanul, în partea de nord a țării se guvernează singur, partea de vest a țării a căzut în haos și rapid a intrat sub controlul ISIS și recent al unor miliții tribale, în timp ce zona centrală (inclusiv Bagdadul e sub puternică influență Iraniană). Sudul țării a cunoscut numeroase revolte împotriva actualei conduceri a țării considerate prea apropiată de Iran. Maliki nu pare să fi avut intenția de a aduce prosperitate țării sale, regimul său fiind unul paranoic cu adversarii politici, extrem de corupt, dar și incompetent în materie de politici publice. Nu în ultimul rând, regimul său a avut un discurs și comportament foarte agresiv față de alte confesiuni religioase (Maliki fiind musulman sunni, într-o țară majoritar shia).

Omul care a condus țara o perioadă lungă de timp după apariția americanilor a fost Nouri al Maliki, prim-ministru între 2006 și 2014. În perioada sa Irak-ul s-a apropiat foarte mult de Iran. Dar cea mai mare parte din vină o poartă, conform interviurilor luate de la diverse persoane de Emma Sky, Statele Unite și politica lor șovăielnică. Nu e nici un secret că administrația americană sub Barack Obama a vrut să se retragă din zonă, astfel că nu e nici o surprinză că americanii nu au fost teribil de interesați de ce se întâmplă în această țară, în ciuda declarațiilor.

Sectarismul lui Maliki și dezinteresul americanilor pentru Irak a dus în cele din urmă la apariția ISIS și izbucnirea războiului civil din Siria. O lecție, dacă vreți, că a invada o țară e mai simplu decât a o guverna mai apoi.

Kurdistan

”Nu avem alți prieteni, în afară de munți” e o vorbă a luptătorilor kurzi. Kurzi sunt împrăștiați în Turcia, Irak, Siria și Iran, fiind considerat cel mai mare grup etnic fără țară din lume. Spre deosebire de alte populații, ei nu sunt împrăștiați geografic ci doar despărțiți de granițe. Destrămarea Imperiului Otoman le-a dat speranța că își vor câștiga independența, dar francezii și britanicii au avut alte planuri.

Apoi căderea Irak-ului sub invazia americană le-a adus iarăși speranțe, dar s-au ales cu autonomie. Războiul din Siria a adus iarăși discuții legate de un stat kurd independent. Tuturor le e teamă de independența kurzilor pentru că ar mușca din propriul teritoriu.

Dacă în trecut kurzii irakieni se adăposteau la rudele lor din Iran, acum e invers, kurzii irakieni se bucură de mai multă libertate decât cei din Turcia sau Iran.

Odată cu începerea războiului din Siria forțele americane au folosit brigăzi înarmate kurde (Peshmerga) pentru a lupta împotriva ISIS. Au devenit celebre imagini cu femeile kurde (vezi aici și aici) care luptă cot la cot împotriva celor din ISIS. Nu e o întâmplare, într-o regiune atât de dură e nevoie de luptători. În afară de asta kurzii au dezvoltat o aplecare în anii 70 spre marxism, în Turcia ei fiind reprezentanți de PKK (Partidul Muncitoresc Kurd)

Turcia, Arabia Saudită, Oman și altele

Lista de țări vizitate e lungă și puteți afla câte ceva despre fiecare din jurnalul de călătorii al Emmey Sky. Fiecare ar merita mai mult timp și spațiu literar, dar ce găsiți în carte e suficient cât să vă facă curioși.

Între cele 3 episoade de călătorie aș remarca în mod deosebit Arabia Saudită, acolo unde autoarea se întâlnește cu soții ale unor personaje proeminente din lumea arabă. Ce m-a frapat aici a fost teama generalizată de instabilitate politică din mentalul populației de aici. Impresia e că preferă o dictatură instabilității politice aduse de revoluții. Probabil e vorba de impresia lăsată de situația din Egipt, Siria și alte țări musulmane.

Ce mi-a plăcut la In a time of Monsters?

E un jurnal de călătorie care se citește ușor. Nu e teorie complicată, nu ne sunt prezentate opinii ale unor mari gânditori ci pasaje fugare din viețile oamenilor din regiunile vizitate, în perioada de după Primăvara Arabă. Cartea nu se vrea un tratat de geopolitică ci doar o imagine și niște gânduri și atât. Și reușește cu brio să facă asta.

E de apreciat de asemenea felul în care autoarea intră în conversații cu oameni simpli în timpul călătoriilor. Cartea are o alternanță foarte bună între opinii ale unor oameni simpli (taximetriști, vânzători de toate felurile, femei casnice și așa mai departe) și oameni foarte importanți (ambasadori, cadre militare șamd). Cartea se construiește ca un mozaic de opinii frumos aranjate într-un discurs coerent centrat în jurul călătoriei într-o țară sau alta.

Iar opiniile oamenilor, indiferent că sunt simpli sau vreun oficial sunt mai mereu revelatoare sub o formă sau alta. Uneori aflăm părerea omului de pe stradă, alteori ni se oferă informații despre felul în care funcționează o societate care de cele mai multe ori e complet necunoscută europenilor.

Ce nu mi-a plăcut la In a time of Monsters

Cartea e fix ce promite să fie: o carte de călătorii prin Orientul Mijlociu însoțită de comentarii ale unor oameni politici, oameni simpli și ceva lecții sumare, dar foarte bune de geopolitică regională. Nu am motive să mă plâng de nimic sincer și mi-ar fi plăcut să fie ceva mai lungă. Dar nu poți să îi reproșezi unui om care a umblat aiurea prin lume că nu a stat mai mult în locul cutare.

Dar prima carte a autoarei s-a numit ”The Unraveling” și vorbește în detaliu despre perioada petrecută de ea în Irak. Am să pun probabil și cartea asta pe listă.

Ce spun alți critici?

Mi s-a părut un pic ciudat, dar singura recenzie accesibilă public pe care am găsit-o a fost pe The Guardian:

If many of those grievances go back centuries, the decade before the Arab spring added new ones. Emma Sky is uniquely qualified to consider them.

Recenzia de la The Guardian nu spune o părere propriu zisă, ci redă mai de grabă ideile principale din carte. Altfel, e un pic ciudat să nu văd cartea prin alte părți având în vedere că vorbim totuși de un subiect la modă.

Ar mai fi o recenzie la Foreign Affairs, dar e în spatele unui paywall așa că mare lucru nu se înțelege din cele câteva fraze pe care le puteți citi fără abonament (deși persoana în cauza nu pare fericită).

Verdictul

Din partea mea ”In a time of Monsters” de Emma Sky primește un 10/10. O recomand celor care vor să afle mai multe despre Orientul Mijlociu, lumea musulmană și Primăvara Arabă. 

E o carte ușor de citit și suficient de alertă încât să nu plictisească. Nu uitați însă că e un jurnal de călătorie, nu neapărat un tratat de geopolitică.

 




Câteva idei despre conflictul dintre Iran și SUA

Iranul și Orientul Mijlociu în general e un subiect fascinant. Ca urmare a escalării conflictului de zilele trecute au avut loc multe discuții pe tema conflictului dintre Iran și SUA, unele avizate altele mai puțin. Am văzut oameni cu zero antecedente pe a scrie despre politică externă scriind despre conflictul acesta. Am văzut apoi alți oameni tot cu zero experiență în Orientul Mijlociu reproșând celorlalți că își dau cu părerea pe subiect. Alții au fost mai low key și au aruncat faze de genul ”toată lumea e expertă în Iran acum”. Internetul e un loc tare simpatic.

Eu vă spun sincer însă că mă bucur că se discută despre subiectul acesta. În momentul de față suntem membri ai NATO, o alianță militară condusă de SUA, țară implicată direct în acest conflict. În cazul în care conflictul diplomatic degenerează în război deschis s-ar putea ca SUA să ceară sprijinul aliaților săi, adică inclusiv României. Ar fi bine să avem o discuție pe tema asta pentru a ști clar unde ne poziționăm pe problema asta.

Așadar  mi se par utile discuțiile astea, chiar dacă sunt făcute într-un stil foarte abrupt, alb sau negru. Adică ăia sunt buni, ăilalți sunt răi, prin urmare noi suntem cu ăia buni și oricine zice diferit, mă-sa-i curvă. Și dacă tot și-a dat toată lumea cu părerea, de la cățel la purcel, hai să îmi dau și eu.

Nu mă declar expert în Orientul Mijlociu, dar pe de altă parte nimeni nu se naște expert. Eu însă îmi argumentez opiniile și vă las linkuri ca să vă convingeți singuri dacă bat câmpii sau nu.

Câteva chestii importante despre Iran

SUA și Iran sunt în conflict de ceva vreme. Înainte de toate trebuie să știți câteva chestii despre Iran:

    • Iranul e o țară preponderent musulmană ca religie – În Iran trăiesc și alte confesiuni religioase (creștini, zoroastrieni, evrei etc.), dar majoritatea e deținută de musulmani. Asta probabil știați, dar e important de reținut că acest conflict este între o țară majoritar creștină (Statele Unite) și o țară musulmană (Iran). Poate părea irelevant pentru voi, dar conflictul este ideologizat în ambele țări și din punct de vedere religios, chiar dacă el este mânat preponderent de considerente geopolitice.
    • Nu toți musulmanii sunt la fel – Chiar și în interiorul religiei musulmane există diferențe ideologice. Așa cum creștinismul are ortocși, catolici și protestanți, la fel și religia musulmană are propriile diferențe. Cele mai notabile categorii sunt musulmanii shia și cei sunni. Spre deosebire de religia creștină însă practicile religioase sunt aceleași atât la sunni cât și la shia. Nu intru în detalii, dar chiar și aceste două mari categorii se împart în subcategorii la rândul lor.

      Sursă Wikipedia, de Peaceworld111 – Own work Information on smaller branches or madhabs can be found on the following pages: Ibadi, Quranism, Non-denominational Muslim., CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=37809704

    • Iranienii nu sunt arabi – Religia musulmană e bazată pe texte scrise în limba arabă. Dar nu toți musulmanii sunt arabi. Ca fapt divers cea mai mare populație de religie musulmană nici nu locuiește în Orientul Mijlociu ci în Asia de Sud Est, în Indonezia mai exact. Iranienii nu sunt așadar arabi, Iranul având o cultură multimilenară proprie, despre care ați învățat sigur la școală.
    • Iranul a fost, este și va fi o putere regională în Orientul Mijlociu – Iranul este nu doar unul dintre leagănele civilizației ci și un centru de putere regional. O țară cu o populație numeroasă, cu resurse naturale generoase și cu o civilizație multimilenară, diversele imperii care s-au născut din regiunea Iranului au ajuns în anumite momente ale istoriei să atingă dimensiuni globale. Dacă ați fost atenți la orele de istorie sau ați văzut filmul ”300” atunci sigur știți de Xerxes, Darius Cuceritorul și de cât de întins a fost Imperiul Persan.

    Zonele de influență

    Pentru discuția privind Iranul mi se pare foarte important de înțeles conceptul de ”zonă de influență”. Zona de influență e o regiune în care o țară exercită o influență considerabilă care îi permite să controleze de facto deciziile economice, politice sau militare luate în acea zonă. E important de menționat că toată puterile regionale sau globale au o zonă de influență.

    În trecut marile imperii cucereau și controlau direct alte teritorii. Într-o logică imperialistă de a privi lumea zona de influență poate coincide cu teritoriul imperiului deși nu e musai să se suprapună perfect. Conceptul modern de ”zonă de influență” se referă de regulă la un teritoriu controlat formal de o țară, dar informal de o alta. Acest control indirect poate fi exercitat în mai multe feluri, spre exemplu conceptul putând include:

    • influență politică – Țara X exercită influență și reușește să controleze deciziile din țara Y.
    • influență militară – Țara X are trupe ale țării Y staționate pe teritoriul ei.
    • influență economică – Țara X controlează principalele resurse economice sau industrii ale țării Y.

    De ce dezvoltă puterile regionale sau mondiale zone de influență? Din mai multe motive:

    • Pentru a se proteja în primul rând. În cazul unei agresiuni externe vrei să pui cât mai mult spațiu între tine și atacator. Cu cât adversarul tău e mai departe de tine cu atât ai mai mult timp să răspunzi.
    • Pentru a extrage resurse. Controlul economic al unei regiune aduce foloase materiale (resurse, bani etc.) și poate îmbogăți hegemonul în detrimentul zonei de influență.

    SUA spre exemplu consideră că întreaga emisferă vestică face parte din zona lor de influență (a se vedea doctrina Monroe). Germania domină economic Europa Centrală și exercită presiune diplomatică și economică prin intermediul acestui instrument. Rusia are armate staționate în Republica Moldova, Crimeea și controlează de facto estul Ucrainei.

    Când două puteri intră în conflict, înainte de toate ele vor căuta de regulă să pună presiune una pe cealaltă prin mijloace indirecte. SUA și China sunt la începutul unui astfel de conflict, aflat momentan la capitolul sancțiuni economice. SUA și URSS-ul nu au fost formal niciodată în război deschis, dar au finanțat conflicte și chiar războaie în țări aflate în sfera de influență a celeilalte (sovieticii în Cuba, America Latină, americanii în Afganistan)

    Care e zona de influență a Iranului?

    Așa cum vă spuneam mai sus, Iranul sau Persia e unul din cele mai vechi centre de civilizație ale planetei. Regiunea aflată azi în Iran a fost mai mereu locul de plecare ale unor imperii care au dominat Orientul Mijlociu. Iată o hartă care arată cum au arătat diverse imperii care au plecat din zona Persiei:

     

    Sursa: Wikipedia

    Cu verde avem Imperiul Achaemenid, adică cel al lui Darius Cuceritorul și Xerxes (ăla din filmul 300). Cu galben muștar avem Imperiul Sasanid. Când Europa cădea în Epoca Întunecată medievală Orientul înflorea sub perși. În perioada Renașterii și Ilumismului European Orientul era împărțit între Imperiul Otoman și Imperiul Safavid. Ultima zvâcnire imperială a perșilor / iranienilor a venit sub Nader Shah și dinastia / imperiul Afsharid (galben în ultima poză de sus).

    De ce insist pe hărțile astea? Pentru că, dacă vă uitați cu atenție puteți vedea că în mai toate hărțile Persia controla o zonă mai mare decât granițele moderne ale Iranului. În primele 2 versiuni Persia controla ceea ce astăzi este Irak și Siria. În ultimele 2 versiuni controlează zona Irak-ului, dar nu și Siria, aceasta din urmă fiind sub controlul Imperiului Otoman.

    În toate cele 4 hărți Iranul controla zona aflată azi în Irak-ul și Caucazul. În 2 din 4 hărți controla și Siria. Tot în 2 din 4 hărți controla o zonă continuă din Iran până la Marea Mediterană.

    Din perspectiva strategică iraniană Irak-ul reprezintă o zonă aflată tradițional în zona sa de influență. Siria la rândul ei poate ajunge sub influența iranienilor dacă e să judecăm după antecedentele istorice.

    De ce iranienilor nu le plac americanii

    Iranul a fost la începutul secolului XX sub influența Imperiului Britanic, dar odată cu dezmembrarea sistemului colonial britanic de după Al Doilea Război Mondial lucrurile au început ușor ușor să meargă în direcția desprinderii de sub sfera de influență vestică. Și cum întreaga zona trecea printr-un proces de retragere a puterilor coloniale (Franța și Marea Britanie după Al Doilea Război Mondial) au apărut state noi pe hartă, dar și un vid de putere în regiune. Și cum natura are oroare de spații goale, acel vid a început să fie umplut ușor ușor de Iran.

    Dar retragerea puterilor coloniale nu a fost totală: Marea Britanie a încercat pe cât posibil să își mențină măcar influența economică asupra acelor zone, dacă nu și pe cea politică. Iranul era o țară foarte bogată în petrol ceea ce a făcut această țară o țintă pentru companiile petroliere vestice. Atunci când Iranul a vrut să naționalizeze întreaga producție de petrol a țării (controlată de britanici la acel moment), Marea Britania împreună cu SUA au făcut ce știu ele mai bine: Au organizat o lovitură de stat pentru a da jos Guvernul Iranian, oferind puteri sporite șahului (care la momentul respectiv avea un rol mai mult formal).

    Nu, nu, astea nu sunt exagerări sau teorii ale conspirației: În 2017 CIA-ul a desecretizat documente care spun fix treaba asta, operațiunea în cauză fiind numită Operațiunea Ajax. SUA așadar a dat jos un guvern ales democratic de poporul iranian și a pus în locul său un monarh autoritar pentru că asta dictau interesele sale economice și politice.

    În același timp SUA a reușit să își strice complet imaginea în mentalul colectiv Iranian (și cam pe bună dreptate). În 1979 șahul a fost îndepărtat printr-o revoluție și odată cu el Iranul a ieșit de sub influența vestică. În anul următor Irak-ul a atacat Iran-ul, un conflict care s-a soldat cu circa 500,000 de morți în total.

    Deși formal s-au ținut deoparte în acest conflict, în realitate SUA a oferit Irak-ului informații obținute prin rețeaua sa de sateliți. Mai mult, Irak-ul a folosit arme chimice împotriva iranienilor, arme construite cu sprijin obținut de la companii din vest, inclusiv din SUA.

    SUA știau pentru ce urmau să fie folosite substanțele trimise în Irak și chiar a oferit informații culese prin satelit pentru un astfel de atac (da, știau că e un atac chimic). Au avut loc și ceva lupte navale între SUA și Iran în perioada războiului Iran – Irak ca urmare a unor atacuri de ambele părți. Partea proastă e că luptele nu s-au rezumat doar la conflicte armate între militari.

    Pe 3 iulie 1988 o navă de război americană din zona Golfului Persic (USS Vincennes) a doborât o aeronavă civilă iraniană (Iran Air Flight 655) omorând 290 de pasageri. Nu au existat supraviețuitori. Investigațiile ulterioare au confirmat că nava de război americană se afla în ape teritoriale iraniene când a atacat aeronava civilă. Abia în 1996 SUA și-a cerut scuze pentru acest grav eveniment.

    Acum nu spune nimeni că iranienii sunt sfinți, au și ei destule pe conștiință, dar au motive legitime să nu fie fani ai americanilor. Cât despre americani, ei nu sunt la prima izbândă de genul ăsta, au făcut fix aceeași treabă în Chile, unde au dat jos un guvern democratic și l-au înlocuit cu un dictator.

    Arabia Saudită și Iranul

    Aliatul tradițional al Statelor Unite în zona Golfului Persic e Arabia Saudită. Americanii îi sprijină pe saudiți militar, logistic și cum mai vreți voi. Pentru SUA e mai puțin relevant că 15 din cei 19 oameni implicați în atentatul din 11 Septembrie, cel care a dat jos Turnurile Gemene, erau din Arabia Saudită. Sau că membrii din guvernul saudit știau că atentatele urmau să aibă loc.

    Nici faptul că Arabia Saudită exportă o variantă de islam radicalizată, care a fost invocată de mulți dintre cei care au făcut atentate religioase, inclusiv Al-Qaeda. Sau că varianta de islam crează probleme cam peste tot pe unde își face apariția.

    Nu, nu. relația dintre SUA și Arabia Saudită e foarte strânsă, saudiții oferind suport Statelor Unite în campaniile acestora din Irak. Dar acest suport nu a venit pe gratis, Arabia Saudită fiind susținută de SUA să își mărească zona de influență. În nordul Arabiei Saudite se află însă Iordania, Siria și Irak-ul, ultimele două fiind tradițional sub influența Iranului. Cele două puteri regionale își dispută așadar aceste două țări ca și zonă de influență.

    Așa cum vă spuneam și mai sus Iranienii nu sunt arabi, cele două țări vorbind limbi diferite și având culturi diferite.

    Ba mai mult, varianta de Islam practicată de ei e diferită de cea practicată în Arabia Saudită, chestie care a dus de-a lungul istoriei la conflicte între adepții suni și shia. În Arabia Saudită clericii practică wahhabism-ul, o interpretare a învățăturilor din Coran ceva mai extremă decât în Iran.

    Cele două țări concurează așadar pentru aceeași zonă de influență, au culturi milenare diferite și practică forme diferite ale aceleiași religii. Din cauza acestor factori Iranul și Arabia Saudită sunt în conflict. Iranienii susțin rebelii din Yemen, țară aflată la granița de sud a Arabiei Saudite. Arabii au creat o veritabilă blocadă economică și politică în fața Qatar-ului, aliat tradițional al Iranului, dar vecin cu Arabia Saudită. Și bineînțeles cele două țări au susținut grupări diferite în Războiul Civil din Siria.

    Iar Statele Unite susține Arabia Saudită în această competiție pentru sfere de influență în detrimentul Iranului.

    Despre sancțiunile împotriva Iranului

    Iranul a fost mult timp sub embargo și sancțiuni economice din cauza programului său nuclear. Nu e nimic în neregulă cu a avea reactoare nucleare, dar lucrurile devin mai complicate când o țară vrea să fabrice bombe nucleare.

    Lista țărilor care dețin bombe nucleare e foarte scurtă, iar de pe ea lipsesc Arabia Saudită și Iranul. În regiunea Orientului însă Israelul are probabil arme nucleare, dar și Pakistanul. Pakistanul se învecinează cu Iranul în partea din est deci iranienii probabil nu se simt foarte comfortabil cu chestia asta. Iranul și Pakistanul concurează la rândul lor pentru o zonă de influență comună: Afganistatul. Pakistanul are relații cordiale și cu Arabia Saudită

    În același timp relațiile dintre Iran și Israel nu sunt nemaipomenite, ceea ce iarăși nu are cum să îi facă pe iranieni să se simtă comfortabil.

    Arabia Saudită în schimb, în afara de protecția logistică oferită de Statele Unite a început să colaboreze cu diverse țări (inclusiv Pakistanul și Israelul) pentru propriul program de creare a unor bombe atomice. Iranul nu e chiar într-o situație comfortabilă din acest punct de vedere, motiv pentru care a investit masiv în propriul program nuclear.

    Din cauza asta au ajuns pe lista de sancțiuni pentru o perioadă lungă de timp.

    Relațiile dintre Statele Unite și Arabia Saudită s-au răcit însă în perioada președenției lui Barack Obama. Acesta a vrut să retragă o mare parte din resursele militare americane din zona Golfului Persic și să se concentreze pe rivalitatea cu China. Nu putea face asta cu un Iran cu arme nucleare așa că SUA a negociat cu Iranul o încetare a programului nuclear al acestora, aceștia primind în schimb retragerea sancțiunilor economice și politice. Acordul semnat semnat de Iran atunci (Joint Comprehensive Plan of Action sau JCPA) a relaxat un pic lucrurile. Plecarea lui Obama de la conducerea SUA și venirea lui Trump a inflamat însă din nou lucrurile, SUA retrăgându-se din acest acord.

    Ce s-a acum însă de a luat toată lumea foc?

    De la începutul Războiului Civil din Siria Iranul a dus o campanie agresivă de extindere a sferei sale de influență înarmând pe banii săi și chiar controlând direct diverse grupări militare. Influența Iranului prin aceste grupări militare se întinde în Irak, Siria și Liban.

    Iranul, Statele Unite, Israelul și Arabia Saudită s-au șicanat în ultimii ani prin atacuri, contra-atacuri și tot felul de conflicte prin proxy (adică Iranul se folosea de grupări de luptători locali, nu trimitea propriile trupe peste granițe). Chestia asta se tot întâmplă de ceva vreme însă. De ce a luat toată lumea foc acum?

    Rukmini Callimachi, correspondent al New York Times pe problemele Orientului Mijlociu oferă niște informații ”pe surse”:

    Trebuie să dați click pe tweet și apoi să continuați să citiți în comentarii. Pe scurt sursele ei din Washington spun așa:

    • SUA a răspuns prin bombardamente la uciderea unui american în Irak. Ținta bombardamentelor a fost o miliție susținută de Iran.
    • Iranul a răspuns împingând milițiile iraniene să protesteze violent în fața ambasadei americane din Bagdad. Lucrurile se pare că au scăpat de sub control și o parte din protestatari au reușit să pătrundă în perimetrul ambasadei.
    • În acest moment americanii au crezut că lucrurile vor degenera și că un atentat la adresa altor ținte americane e iminent. Dovezile care să susțină această ipoteză erau foarte puține, dar se pare că Trump a ales dintr-un meniu de posibile opțiuni uciderea Generalului iranian Soleimani. Acesta din urmă era unul din oamenii cheie care se ocupau de controlul și coordonarea milițiilor care luptau pentru Iran în Irak, Siria și Liban.
    • Soleimani nu a fost niciodată acuzat oficial de terorism, nu figura pe nici o listă de teroriști sau alte chestii de genul. Gestul americanilor, privit strict din punct de vedere formalistic arată foarte grav: au ucis generalul unei alte țări, pe timp de pace, fără motiv. Realitatea e ceva mai complicată însă.

    De ce a făcut SUA asta? Pentru că au vrut să arate că Iranul a depășit limita tolerabilă pentru agresiune (”red line” cum zic ei).

    Așa cum observă Rym Momtaz, corespondent Politico pentru Orientul Mijlociu Șicanarea e una, pătrunderea în interiorul ambasadei a fost un gest simbolic care a solicit un răspuns disproporțional din partea americanilor, doar pentru a nu pierde prestigiu în exterior.

    Iranienii au înțeles și ei asta, motiv pentru care au pătruns în curtea ambasadei, dar s-au retras relativ rapid. Tot Rym Momtaz remarcă o chestie interesantă: iranienii probabil sunt oripilați nu de faptul că Soleimani a fost ucis ci de faptul că americanii știau unde e. Soleimanii era unul din cei mai importanți oameni ai iranienilor, ceea ce înseamnă că nimeni din clasa politică nu e sigur în Iran. O astfel de penetrare a serviciilor secrete ale unei țări străine în Iran e probabil fără precedent în istoria lor recentă.

    Care vor fi consecințele acestei escalări?

    Nu război deschis probabil, exceptând cazul în care cineva își pierde capul. Iranienii sunt buni strategi și probabil înțeleg că riscă să agraveze și mai rău situația. Dar în același timp trebuie să facă ceva doar pentru a nu părea slabi, în special având în vedere nemulțumirile propriei populații din Iran. La momentul la care scriu postarea asta Iranul lansase rachete balistice asupra unor baze irakiene unde erau staționați și soldați ai coaliției conduse de SUA. Deși Iranul pretinde că ar fi ucis 80 de militari americani, informația nu pare confirmată de nimeni.

    Parlamentul Irakian a votat o rezoluție care solicită retragerea trupelor americane din Irak. De menționat că trupele americane au fost retrase și în perioada 2011 – 2014, lăsând pe Irakieni să se descurce singuri. Consecința a fost atunci apariția ISIS. Problema mai mare e însă faptul că în mentalul colectiv din zona Orientului Mijlociu SUA iese din povestea asta ca un bătăuș iar iranienii ca victime nevinovate (nu e cazul evident, dar cam așa arată).

    Asta ar duce la o situație în care SUA se retrage din Orientul Mijlociu, dar cu un Iran înarmându-se nuclear. Situația asta e mai proastă decât cea în care se aflau lucrurile la finalul mandatului lui Obama. Atunci Donald Trump critica administrația Obama pentru haosul din Orientul Mijlociu. Acum sunt șanse mari ca SUA să iasă din regiune cu o victorie în buzunar, dar lăsând haos în urmă.

    Donald Trump 

    Sunt voci care spun că întreaga escalare a conflictului se datorează lui Trump pentru a muta presiunea și atenția publicului de la procedura sa de destituire din Congress-ul american.

    Același Donald Trump însă spunea următoarele chestii acum câțiva ani pe Twitter:

    Barack Obama a fost criticat de numeroși experți în securitate pentru politica externă a SUA în regiunea Orientului Mijlociu din mandatul său. Până acum nici mandatul lui Trump nu pare grozav, recenta escalare riscând să arunce Irak-ul și mai puternic în brațele Iranului.

    Concluzii

    • Situația în Orientul Mijlociu e complicată și nu implică doar SUA și Iranul. Cine încearcă să o zugrăvească în cuvinte puține omite lucruri importante.
    • Așa cum ziceam și în altă postare: Nu există ”băieți buni” și ”băieți răi” în astfel de situații. SUA nu sunt cei buni și Iranul cei răi. Singura chestie care contează e balanța puterii, iar acolo SUA e mai puternică iar Iranul mai puțin puternică. Asta e tot ce contează!

    Poza din cover e preluată de pe website-ul Kremlin.ru




Relații politice internaționale între cei puternici

Una din chestiile care scapă din vedere multor oameni din România, inclusiv celor de la care ai avea ceva pretenții, e că nu există ”bun / rău”, ”dreptate / nedreptate” când vine vorba de politică. Cu atât mai puțin când acea politică e făcută de marile puteri.

O știți pe aia cu ”rușii sunt nașpa”, dar ”americanii / europenii sunt buni”? Ei bine, tipul ăsta zice bine (via Twitter):

Românii spun că Churchill a dat România URSS-ului la Yalta la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Acei români nu se gândesc un pic la faptul că aveam deja trupe sovietice staționate în țară și erau zero șanse de a le scoate de acolo. A dictat cel mai puternic: Stalin!

În 2004 România a aderat la NATO, devenind membră a unei alianțe conduse de SUA. Alături de România a intrat în NATO și Estonia, Letonia și Lituania. Astfel, în 2004 armatele NATO se aflau la vreo 7 ore și jumătate de mers cu tancul de Moscova. Era corect? Era greșit? Era etic? Întrebările astea sunt irelevante, NATO era mai puternică.

Poate că și românii ar trebui să învețe că în relațiile internaționale etica e irelevantă. Dacă americanii ne ajută azi o fac pentru că au un interes strategic în această parte a lumii. Dacă acel interes dispare sau riscul dispare atunci dispar și americanii și ajutorul lor. De asemenea dacă SUA va fi slabă atunci vom rămâne iarăși singuri în fața Rusiei.

Și nu e vorba doar de SUA și Rusia aici. Spre exemplu Germania de azi se știe slabă în fața Rusiei fără sprijin american. Iar flirturile lui Trump cu Putin îi neliniștesc pe germani, așa că încearcă să găsească soluții nucleare la aliații francezi. Germanii au fost aliați și cu rușii și cu americanii și francezii. În același timp s-au și războit cu toți trei. 

Ce contează în ochii adversarilor și a prietenilor deopotrivă e cât de puternic ești. Așa joacă băieții mari și dacă vrem să ne întoarcem la masa celor mari trebuie și noi să fim puternici.

Americanii, germani, rușii, chinezii și alte țări mari înțeleg lucrurile astea la un nivel individual, nu doar ca politică. Nu ar strica să îl înțelegem și noi.




No comment: Unde se ascunde Boris Johnson de presă

Sursă: The Guardian




No comment: the world’s greatest president

Sursă (nu, nu e la mișto)




Un economist în concediu: Chile și protestele

Începusem să scriu un articol despre cele câteva zile pe care le-am petrecut în Chile în Aprilie anul acesta. Am făcut un tur de 2 săptămâni al Americii de Sud, timp în care am vizitat Brazilia, Argentina și Chile. În Chile am stat din păcate doar în Santiago, dar a fost suficient încât să îmi fac o idee despre această țară.

Iar când au izbucnit protestele în Octombrie nu pot spune că am fost surprins.

Contrastul dintre Chile și Argentina

Chile și Argentina sunt două țări separate de unul din cele mai înalte lanțuri montane ale planetei: Anzii. Această barieră naturală separă fizic Chile de restul continentului sud-american. Dar dacă veți călători din Argentina în Chile sau invers veți înțelege că între cele două țări există și barieră de mentalitate.

Chile și Argentina sunt tratate foarte diferit de economiști:

  • Argentina e oaia neagră a Americii de Sud când vine vorba de economie. Argentina a intrat în incapacitate de plată de 7 ori față de creditorii externi și de 5 ori față de cei interni de când a obținut independența.
  • Chile e considerat copilul minune al Americii de Sud fiind dat ca exemplu pozitiv pentru tot felul de chestii legate de economie: cum să nu ai probleme cu datoriile, cum să cheltui banii publici cu cap și așa mai departe.

Ei bine, călătorul care traversează Anzii va privi lucrurile foarte diferit:

  • Argentina e țara curată, civilizată, dar ușor rămasă în urmă. Are un iz foarte european și o aromă de ”dolce far niente” italian.
  • Chile în schimb pare o țară îmbâcsită, murdară, dar cu zgârie nori, o combinație între business-ul nord american și sărăcia sud americană.

Evident că atunci când am văzut că au apărut protestele de stradă nu am fost surprins.

Un pic de istorie economică

Criza sub Allende

Chile a fost mai mereu o țară ceva mai bogată decât media sud americană. Țara are resurse imense de cupru și alte minereuri care au adus o parte importantă a veniturilor bugetare. La începutul anilor 70 însă, ca urmare a scăderii prețului cuprului pe piețele internaționale și ca urmare a unui management bugetar prost sub președintele Allende, țara a intrat într-o recesiune puternică.

Și pentru că Chile se baza pe bani din vânzarea de cupru, scăderea prețului a redus puternic veniturile statului și a trimis finanțele țării într-un deficit considerabil. Statul a început să tipărească bani și a apărut și inflația cu ocazia asta.

Sursă: Macroeconomic Populism in Latin America Rudiger Dornbusch, Sebastian Edwards

Evident că întotdeauna în astfel de situații populația are de suferit. Mai jos puteți vedea cum a evoluat salariul real sub Allende:

Sursă: Macroeconomic Populism in Latin America Rudiger Dornbusch, Sebastian Edwards

Ei bine, pe fondul acestor probleme și cu bani și suport de la CIA, Pinochet vine la putere printr-o lovitură de stat. De ce s-a băgat CIA în Chile? Pentru că guvernul Allende era unul marxist, deși ales democratic nu instaurat prin forță.

SUA a preferat însă un regim dictatorial de dreapta unui regim democratic de stânga.

Ca notă separată cu ocazia loviturii de stat este ucis (cel mai probabil) și poate cel mai mare poet al Americii de Sud, chilleanul Pablo Neruda.

Regimul lui Pinochet

Regimul lui Pinochet a luat câteva măsuri economice dure:

  • a tăiat cheltuielile guvernamentale
  • a tăiat subvențiile guvernamentale pentru firmele de stat și populație
  • a privatizat multe dintre companiile de stat din Chile
  • a liberalizat contul curent (oricine putea transfera bani în Chile sau în afara Chile)

Toate aceste măsuri vin din manualul dreptei neo-liberale. Unele dintre ele sunt necesare atunci când te confrunți cu probleme bugetare. Altele în schimb nu doar că nu ajută, dar fac situația chiar mai rea. mai ales atunci când tai cheltuieli cu investițiile spre exemplu.

În perioada în care aceste măsuri erau luate prețul cuprului, pe care se bazau finanțele statului Chilian, a început și el să crească, ajutând considerabil efortul de recuperare de după criză.

Suprapunerea acelor tăieri de cheltuieli cu creșterea încasărilor din vânzarea de cupru a dus la așa numitul ”miracol chilian”. Cei care au promovat acest concept spuneau că datorită tăierii cheltuielilor guvernamentale economia o ducea nemaipomenit. Chile a devenit astfel un studiu de caz și exemplu faimos în cercurile neo-liberale despre cum tăierile de cheltuieli guvernamentale sunt bune pentru economie.

Nimeni nu menționa evident creșterea prețului cuprului ca factor de stabilizare a veniturilor bugetare.

A fost totuși un miracol?

Dar așa cum bine explică cineva aici ”miracolul” nu prea e miracol:

Creșterea PIB potențial e un indicator care estimează cu cât ar putea să crească economia unei țări fără să genereze inflație sau alte probleme. Dacă PIB-ul crește cu o valoare peste PIB potențial apare inflația și se spune că ”economia e supraîncălzită”. Când PIB-ul crește cu o valoare sub PIB potențial înseamnă că Guvernul poate face mai multe pentru a stimula economia.

PIB potențial e un indicator teoretic însă, el nu poate fi măsurat ci se estimează. Și ca orice estimare uneori poate fi ok, alteori nu. De regulă estimarea PIB-ului potențial în prezent e foarte dificilă, dar estimarea e, de regulă mai realistă pe date istorice.

Graficul ne spune așa:

  • economia a subperformat sub Allende, adică în perioada crizei economice, ceea ce era de așteptat.
  • După căderea lui Allende și instaurarea dictaturii lui Pinochet avem creștere economică, dar sub potențial.

Ce s-a întâmplat în cazul Chile e simplu de explicat: ”miracolul chilian” e doar revenirea economică de după o criză majoră. Adică economia pur și simplu a început să se recupereze după șocul inițial. Toate reformele lui Pinochet nu au reușit să ducă economia dincolo de ce s-ar fi întâmplat și cu măsuri mai puțin dureroase.

Și ca să fie clar că unele măsuri ale lui Pinochet au fost proaste, dacă vă uitați pe graficul de mai sus se poate vedea o nouă cădere a creșterii economice în anii 80.

A doua criză

În anii 80 Chile intră iarăși în bucluc ca urmare a suprapunerii a 3 evenimente:

  1. FED-ul american crește dobânda pentru a combate inflația în SUA. Chestia asta conduce la repatrierea masivă de capital al investitorilor americani care până atunci țineau banii în afara SUA în căutare dobânzi mari. Acum dobânzile din SUA sunt mari așa că banii mulți sunt retrași din țări precum Chile și transferați în bănci americane.
  2. Transferul banilor rapid în SUA a fost posibil pentru că Chile a liberalizat contul curent adică oricine putea muta orice sumă în Chile și din Chile în afară. Retragerea masivă de capital a destabilizat puternic moneda.
  3. prețul cuprului scade iarăși la nivel mondial ceea ce duce la o scădere a veniturilor guvernamentale.

Așa că iată guvernul Pinochet confruntându-se cu aceeași problemă precum guvernul Allende, în ciuda măsurilor de tăieri de cheltuieli, privatizări și așa mai departe.

Dar cercurile liberale americane aveau nevoie de un exemplu cu care să se laude, așa că multă lume a ignorat realitatea.

De ce au apărut totuși protestele?

Vă spuneam la începutul postării că nu mă surprinde deloc situația din Chile. De ce? Pentru că inegalitatea economică se vede cu ochiul liber. Și cum o poză face cât 1000 de cuvinte poate asta vă va convinge:

Acum știu că unii din voi sunteți cârcotași și veți spune că asta nu dovedește nimic. Așa că haideți să ne uităm un pic la niște statistici.

Iată cum arată distribuția veniturilor când comparăm Chile cu Uruguay, o țară mai saracă dacă ne raportăm la PIB/locuitor (sursă):

Q1 – Q5 sunt quintile, adică bucăți de 20% din populație distribuiți în funcție de venituri. Graficul de mai sus zice că în ciuda PIB/locuitor mai mare în Chile, Uruguayenii câștigă mai bină decât chilieni în mai toate circumstanțele mai puțin cei mai bogați 20% din populație.

Altfel spus majoritatea chilienilor sunt mai săraci decât majoritatea uruguayenilor deși Chile e mai bogată decât Uruguay.

Haideți să vedem cât muncesc chilienii față de vecinii lor (sursă):

În timp ce argentinienii muncesc mult mai puțin (sursă):

Puteți urmări și evoluția numărului de ore lucrate și veți observa că acesta e în permanență mai ridicat.

E de mirare că oamenii din Chile au luat foc atunci când s-a pus problema de noi măsuri de austeritate?

Ce zic protestatarii?

Că s-au săturat de inegalitate și de un sistem de stat represiv:

S-a ajuns la tunuri cu apă, cocktailuri Molotov și lege marțială în Santiago. Și cu toate astea chilienii nu sunt un popor oarecare, au un spirit revoluționar aparte la fel ca restul americii latine. Iar acel spirit se vede de la oamenii care sunt gazați pe stradă până la soprane care sfidează legea marțială:

Și să nu uităm că protestele acestea s-au lăsat deja cu morți. Au fost incendiate clădiri:

Și evident că se lasă și cu confruntări:

Și totuși cum arată Chile pentru un călător simplu?

Am vizitat Chile în Aprilie 2019, înainte ca protestele acestea să înceapă. Așa cum vă ziceam, Chile are un iz de busines american, cu zgârie nori presărați prin zone centrale:

Cu case cu grădini frumoase, dar închise publicului:

În timp ce parcurile publice erau închise și arătau groaznic, așa că a trebuit să fac poză de la distanță:

Poliția era prezentă peste tot deși când am vizitat eu țara nu începuseră protestele. Cumva toate statele care merg la extreme (stânga sau dreapta) ajung să se folosească de forțe de poliție disproporționat de mari:

Oamenii simpli încercau însă să își vadă de viață, între piețe pline de turiști și clădiri de birouri:

Dar dacă ieșeai din zona centrală a orașului sau din cartierele de birouri priveliștea se schimba drastic:

Dar casele cu grafitti sunt în cartierele sărace, dar boeme. Cartierele oamenilor obișnuiți arată ceva de genul ăsta:

Cultura revoluției e însă puternică în America Latină, pământ prea tânăr ca să fi uitat fremătările facerii națiunilor:

 




O idee interesantă despre Trump

Sunt mulți oameni din cadrul Partidului Democrat și mai larg din publicul american care îl văd pe Trump ca pe un dictator malefic de dreaptă.

De unde a apărut Trump?

Nu sunt fan al acestei viziuni pentru că e mult prea simplistă și nu are în vedere cât de complexă e arena politică americană. Trump nu e noul Hitler, noul Mussolini sau mai știu eu ce minuni.

Trump în sine nu e un personaj excepțional ci rezultatul unor schimbări sociale, economice și politice profunde în Statele Unite:

  • inegalitatea economică și socială a creat un mediu proprice pentru mesajele populiste
  • diferențele în creștere rapidă între clasele sociale din SUA
  • diferența între generații, nu doar de mentalitate ci și de ordin economic, majoritatea covârșitoare a celor care fac parte din Generația X, Millenial și Gen Z având datorii considerabile și active foarte puține
  • criza economică a lovit disproporționat de rău clasa de mijloc și cea de jos. Washington-ul a făcut mai multe eforturi pentru a salva băncile și Wall Streetul decât de a ajuta economia reală.

Toate chestiile astea ar fi dus la apariția unui Trump. Dacă nu era Donald ”Stable Genius” Trump atunci ar fi fost cu siguranță altcineva.

Trump 2.0

Dar uite o altă idee interesantă peste care am dat recent (via Twitter):

Acum în cazul în care nu știți Gabriele D’Annunzio este considerat predecesorul lui Mussolini. D’Annunzio a avut cam aceleași idei ca Mussolini, dar înainte de acesta. Deși nu ați învățat de el la școală, D’Annunzio a fost extrem de popular în Italia, el aducând în lumina publicului o mare parte din ideile pe care Mussolini urma să le folosească la rândul lui. Iar Mussolini s-a inspirat puternic de la D’Annunzio, preluând o mare parte din ideile sale, gesturile sale, felul său de a vorbi și de a face politică.

Adevărata problemă nu e așadar Trump ci faptul că stilul de a face politică al lui Trump ar putea fi folosit de altcineva mult mai competent.

Imaginați-vă un tip la 40 de ani, cu maxilar lat, la costum, lăudându-se că a făcut o gălăgie de bani din afacerile sale. Mesajele sale sunt de același populism ca al lui Trump, dar tipul are trecere și în mediul de business datorită imaginii de om de afaceri pe care și-a creat-o. Dacă pe Trump lumea îl ironizează pentru felul în care a făcut bani, Trump cel nou va fi făcut bani din IT, servicii financiare sau consultanță.

Și sunt ferm convins că sunt mulți Trumpi în devenire, nu doar în SUA ci și în alte țări. Acești viitori Trumpi și-au angajat consilieri politici care îi pregătesc pentru rol și deja testează apele, inclusiv în România.

Pericolul nu e așadar Trump ci felul în care Trump face politică și cei care îi vor imita stilul.




Una scurtă: Candidatul independent

MOSCOW — Voters in Moscow go to the polls in a local election on Sunday, but when they examine their ballot papers, they won’t find a single candidate running on the ticket of President Vladimir Putin’s United Russia party.

Instead, more observant voters will discover United Russia members posing as “independent candidates” in an apparent bid to distance themselves from Putin’s increasingly unpopular party.

Sursă: Politico

Acum vă rog să vă aduceți aminte de Sorin Oprescu, independent la Capitală, Mugur Isărescu independent la Președenție în 2000, Diaconu la Președenție azi și așa mai departe.




Ar trebui mutată Capitala României?

Am citit acum ceva timp un articol interesant despre cum capitala Marii Britanii ar trebui mutată de la Londra la Manchester (sau în alt oraș). Ideea e una validă și a mai fost folosită de-a lungul timpului de alte națiuni:

  • Statele Unite au preferat să își facă o capitală de la zero (Washington DC). Unul din motive a fost că alegerea unui oraș din Nord sau Sud ar fi putut deranja cealaltă parte. Un alt motiv însă a fost posibilitatea de a o lua de la zero cu planificarea și construcția. Existența orașului în acea regiune rurală a reprezentat un stimulent puternic, în special după războiul civil american.
  • Brazilia are capitala la Brasilia, undeva în interiorul țării, departe de Rio de Janeiro și Sao Paolo, cele mai populate orașe ale țării. Orașul a ajuns să aibă a 3a populație deși a fost creat în anii 60 cu scopul precis de a fi capitală. Mai mult, regiunea în care a fost construit era una din cele mai sărace ale țării.
  • Egiptul vrea să își mute capitala de la Cairo într-un oraș pe care să îl construiască de la zero.
  • Canberra este capitala Australiei și a fost așezată în interiorul continentului pentru a nu putea fi atacată de pe mare, dar și pentru a impulsiona zona, comparativ mai săracă decât coasta Australiei.
  • New Delhi a devenit capitala Indiei în 1912 când rezidența a fost mutată de la Calcutta. Orașul a fost construit lângă Delhi, o altă veche capitală a Indiei Mughale. Delhi era însă deja foarte aglomerat.
  • Islamabad, capitala Pakistanului a fost creată de la zero. Fosta capitală (Karachi) era cel mai mare oraș al Pakistanului, dar era foarte aglomerat. Mutarea capitalei a avut drept scop principal stimularea dezvoltării economice a zonei interioare a țării (Karachi e pe coastă).

De ce se mută capitalele

Sunt câteva motive care apar frecvent atunci când o capitală e mutată:

  • Dezvoltarea unor zone mai sărace: orașul cel mai mare servește de regulă drept capitală. Mutarea administrației departe de cel mai mare oraș al țării de regulă aduce după sine o serie întreagă de investiții în dezvoltarea zonei respective. Chestia asta ajută foarte mult mai ales atunci când vorbim despre mutarea capitalei în zone slab dezvoltate economic. Chestia asta pare să fi funcționat în cazul Brasiliei sau Islamabadului.
  • Aglomerarea: Dezvoltarea economică vine la pachet de regulă și cu trafic congestionat, rețele de transport public subdimensionat, probleme de locuire etc.
  • Motive strategice: Capitala, deși este cel mai dezvoltat oraș al țării e așezată în calea unei potențiale invazii (Canberra, Karachi, Sidney / Melbourne puteau fi ușor invadate de pe mare).

E o listă întreagă de țări care au decis să își schimbe capitalele pe Wikipedia dacă sunteți interesați. Unele sunt sărace, altele bogate. Cert e că nr. de țări care au ales să facă asta e surprinzător de mare.

De ce ar trebui mutată capitala în afara Bucureștiului

Haideți să luăm pe rând motivele de mai sus.

Dezvoltare economică

În primul rând Bucureștiul e cea mai dezvoltată regiune a României. Da, Bucureștiul și comunele / orașele apropiate formează o regiune a României separată de restul Munteniei. Cam toți indicatorii economici ai Bucureștiului sunt cu mult peste media Munteniei și a României în general. De exemplu (via Profit.ro):

Nivelul regiunii de dezvoltare este unul dintre cele mai ridicate din  Europa, aproape de locul 20 din 281, la egalitate cu macroregiunea nemțească Bavaria (peste toate regiunile de dezvoltare care o compun, afară de cea din jurul Munchenului), peste Budapesta (139% din media UE) și în apropiere de regiunile Viena sau Salzburg (ambele cu 151% din media UE). 

Eurostat oferă o unealtă de vizualizare și comparare a datelor între regiuni foarte faină. Dacă vă jucați un pic cu ea puteți afla că Bucureștiul e de regulă peste celelalte regiuni la majoritatea indicatorilor economici:

  • 76,7 ani speranța de viață la naștere față de 75,8 ani regiunea Centru (locul 2) și 74,4 ani regiunea Sud Est (ultimul loc)
  • 73,7% (locul 2) – gradul de ocupare al populației față de 76,2% (locul 1) în Nord Est și 62,2% regiunea Sud Est (ultimul loc). De remarcat aici că Bucureștiul are cea mai mare populație de studenți din România totuși, care trage procentul în jos.
  • 51,7% locuitori au studii superioare, față de 26,6% în regiunea Centru (locul 2) și 15,8% regiunea Muntenia (ultimul loc). Aici se vede și diferența în număr de studenți de care vă spuneam mai sus.
  • PIB / capita de 144% din media UE față de 67% din media UE în regiunea Vest (locul 2) și 39% în regiunea Nord Est (ultimul loc).
  • 0.9% / PIB alocați pentru cercetare – dezvoltare (locul 1) față de 0,44% regiunea Nord Est (locul 2) și 0,08% regiunea Sud-Est (ultimul loc).

Aglomerație

Diverse studii pun Bucureștiul în topul orașelor cu cel mai congestionat trafic din Europa sau din lume. Din cele 8 milioane de mașini înregistrate în România la mijlocul lui 2018 circa 1,35 milioane erau înregistrate în București (conform Ziare.com).

De aglomerația de la metrou știm cu toții, de propuneri dubioase de mutare a orelor de începere a școlii pentru a fluidiza traficul ați auzit, șosea de centură care se construiește de 20 de ani în coace și așa mai departe.

Adevărul e că Bucureștiul e un coșmar când vine vorba despre aglomerație.

Ușor de atacat

Bucureștiul e ușor de atacat. De fapt, motivul pentru care capitala României e la București și nu la Târgoviște e acela că otomanii doreau să poată controla mai ușor domnitorii români. Bucureștiul era mai aproape de Giurgiu, acolo unde se afla staționată permanent o garnizoană otomană care putea ajunge în București foarte rapid pentru a potoli orice fel de problemă.

Au fost numeroase intervenții ale otomanilor în București de-a lungul secolelor, dar poate cel mai rău s-a simțit problema așezării Bucureștiului în Primul Război Mondial.

Odată cu înfrângerea armatei române la Turtucaia, pe Dunăre, nu a durat mult pentru ca bulgarii sprijiniți de austrieci și germani să ocupe Bucureștiul. De ce? Pentru că e doar o aruncătură de băț de la Dunăre până la București.

Bucureștiul e un oraș vulnerabil atunci când se pune problema de a fi atacat din sud.

Unde ar putea fi mutată Capitala României?

Aici lucrurile devin un pic complicate. Haideți să explorăm niște variante în funcție de criteriile de mai sus:

Dezvoltare economică

Dacă mutarea Capitalei se va face strict pe criterii de dezvoltare economică, ar fi logic să o facem în una din zonele sărace ale României. Așa cum se poate vedea mai sus atunci când vine vorba de dezvoltare sunt câteva zone care sunt mai mereu pe ultimele locuri:

  • Regiunea Sud-Vest (Oltenia)
  • Regiunea Nord-Est (Nordul Moldovei)
  • Regiunea Sud-Est (Sudul Moldovei și Dobrogea)

Acestea sunt cele mai sărace regiuni ale României conform datelor Eurostat. Mutarea Capitalei în oricare din aceste regiuni ar impulsiona dezvoltarea economică a zonei respective. Știu că mulți vor strâmba din nas la ideea de a avea capitala în Oltenia sau Sudul Moldovei.

Spre exemplu Oltenia e una din cele mai izolate regiuni ale României, rezultat al:

  • geografiei sale (munți la Nord și Vest, Dunărea la Sud cu puține poduri spre Bulgaria și Oltul la Est),
  • dar și al neglijenței autorităților: 0 km de autostradă în Oltenia, o singură linie de cale ferată electrificată care unește Oltenia de Muntenia și o linie neelectrificată. De asemenea sunt puține  poduri care traversează Oltul și Dunărea.

Căi ferate în Oltenia. Sursă: Wikipedia

Mutarea Capitalei în Oltenia ar duce automat la niște investiții masive în infrastructură. Chestia asta ar ajuta enorm de mult regiunea.

Ca fapt divers, mutarea capitalei la Craiova ar fi o idee, dar un impact mai puternic l-ar avea construcția unei capitale de la zero. O soluție mai ieftină ar fi însă unul din orașele deja existente.

Moldova la rândul ei ar fi ajutată enorm de mult de mutarea capitalei în oricare din cele două zone ale sale. Nu ar trebui ignorat faptul că Iașiul a fost secole la rând capitală. Există așadar o oarecare justificare istorică pentru a alege acest oraș ca și capitală. Zona Iașiului este însă una din cele mai dezvoltate ale Moldovei, așadar ar fi o idee mai bună construirea unei capitale în altă parte pentru ca impactul pozitiv să fie mai mare.

Considerente militare

Haideți să încep cu disclaimerele:

În primul rând nu sunt analist militar, deci luați ce spun cu un strop de sare.

Doi, sunt perfect conștient că o rachetă balistică intercontinentală (ICBM) poate atinge orice oraș de pe glob. Ba mai rău, rachete cu focoase nucleare se pot lansa inclusiv de pe submarine din Marea Neagră. Sunt conștient așadar că e irelevant unde îți pui capitala, un ICBM sau o rachetă balistică cu focos nuclear o poate transforma în cenușă în câteva secunde.

Rachetă de submarin cu focos nuclear Polaris – Muzeul Submarinelor din Gosport – Arhivă personală

Cu toate astea trebuie reținut că a cuceri capitala unui stat, cu armata adversă intrând în oraș e un factor psihologic important într-un război. Fix de asta, ideal ar fi să nu îți pui capitala într-un loc ușor accesibil pentru adversar. Repet ideea de mai sus: avem capitala la București pentru că e ușor de invadat de la sud de Dunăre.

”Doar nu o să ne invadeze Bulgarii” o să spuneți. Ba da, ne-au invadat în Primul Război Mondial și fix poziționarea proastă a Bucureștiului a făcut ca orașul să fie rapid ocupat iar capitala să fie temporar mutată la Iași pentru ca România să continue să lupte.

O viitoare capitală ar trebui poziționată într-un loc nu foarte aproape de o graniță ostilă. Din punctul meu de vedere asta ar exclude:

  • Sudul Munteniei,
  • Sudul Olteniei (deși acolo trecerile peste Dunăre sunt mai rare) și
  • Estul Moldovei.
  • Nici Vestul României nu e o zonă nemaipomenită, având în vedere relațiile istorice nu tocmai cordiale cu vecinii unguri.

De ce și Moldova? Pentru că de la Tiraspol la Iași sunt 219 km, distanță care poate fi parcursă în 3 ore. Iar la Tiraspol este staționată în continuare Armata a 14-a Rusă. Țineți minte: armata rusă se află la 3 ore de condus de România.

Unde ar avea sens o nouă capitală?

Având în vedere cele două considerente principale (dezvoltare economică și securitate militară), eu aș opta pentru mutarea capitalei:

  • fie în interiorul arcului carpatic
  • fie imediat lângă arcul carpatic în zona subcarpatică

În interiorul arcului carpatic

Harghita și Covasna ar satisface atât criteriile militare, cât și cele economice:

  • zonele sunt slab dezvoltate economic și mutarea capitalei acolo ar impulsiona puternic dezvoltarea economiei locale.
  • din punct de vedere militar pentru a accesa zonele trebuie traversat arcul carpatic atât de la sud cât și de la est. Intrarea prin zona vestică poate fi și ea controlată.

Problema ar fi acolo mai de grabă de sensibilități naționaliste: etnicii maghiari din zonă ar putea vedea mutarea capitalei drept un atac la identitatea lor națională.

Dar problemele astea pot fi evitate dacă te duci ușor mai spre sud, la Brașov. Orașul Brașov a fost înființat de sași, dar acum populația e majoritar română. O capitală în zona depresiunii Brașov, nu departe de județele Harghita și Covasna, ar ajuta zonele acestea fără să declanșeze discuții etnice.

În Subcarpați

Un alt candidat din punctul meu de vedere ar fi mutarea capitalei în zona Subcarpaților. Județul Mehedinți e unul din cele mai izolate și mai puțin dezvoltate ale României. E o zonă dificil de accesat de o armată străină având în vedere relieful.

Nordul județului Gorj și Vâlcea se pot califica și ele cu ușurință într-o virtuală cursă pentru o nouă capitală. Nordul Olteniei e greu accesibil de la Sud de Dunăre sau de oriunde altundeva de altfel. De asemenea, din punct de vedere economic mutarea capitalei în aceste zone ar fi extrem de benefică.

Alegerea mea

Personal, dacă aș avea ultimul cuvânt în mutarea capitalei aș alege Valea Jiului. E o zonă emblematică pentru problemele economice. De acolo au venit minerii nemulțumiți în 1999. Acolo s-a închis tot ce se putea închide în materie de fabrici și industrie, de acolo a început emigrația internă și apoi internațională a României.

Felul în care guvernele României au tratat Valea Jiului (poate și ca pedeapsă pentru mineriade) reprezintă o pată în istoria economică a României. Mutarea capitalei acolo ar da un impuls economic puternic zonei. De asemenea poate ar deschide ochii politicienilor mutați acolo cu privire la una din cele mai sărace zone ale României.

Valea Jiului

Pare absurdă propunerea? Nu e!

România e o țară profund dezechilibrată din punct de vedere economic, al infrastructurii și al dezvoltării în general. Mutarea capitalei ar putea să arate politicienilor și publicului larg cum se trăiește în afara Bucureștiului.

Ar fi de asemenea și o mutare importantă din punct de vedere al imaginii: coborârea din turnul de fildeș și apropierea de cetățean. Capitala nu mai e în îndepărtatul București ci într-un oraș mult mai mic și mult mai aproape!

 




Trei chestii scurte despre Brexit

Ieri au început și azi continuă discuții aprinse în Parlamentul Britanic pe tema Brexit. Premierul Boris Johnson vrea să suspende Parlamentul pentru a scoate Marea Britanie din UE fără vreun acord. Parlamentul vrea să își exercite suveranitatea însă și să nu lase Guvernul să facă treaba asta.

Așa că ieri au trecut legislația (după intense dezbateri) care să blocheze posibilitatea Guvernului de a scoate țara din UE fără acord.

Voi posta un articol mai pe larg despre situația în care e Marea Britanie în weekend probabil, după ce actuala sesiune a Parlamentului se închide.

Vreau să vă las însă cu niște imagini sugestive referitoare la discuțiile din Parlamentul Britanic:

Jacob Rees Mogg

Jacob Rees Mogg e unul dintre susținătorii lui Boris Johnson și Leader of the House of Commons, adică echivalentul Șefului Camerei Deputaților de la noi. Ei bine în timp ce Parlamentarii se agitau de mama focului, Jacob Rees Mogg stătea așa cum îl vedeți în preview-ul de mai jos.

Dați click pe video pentru mai multe imagini:

Evident că nu avea cum să se termine bine, așa că internetul l-a transformat deja în memă:

Sau asta:

Theresa May

Și Theresa May a fost la dezbateri și probabil s-a uitat cu satisfacție cum parlamentarii britanici fac un fel de ”Roast-ul politic al lui Boris Johnson”. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt că s-a distrat acolo, e suficient să vă uitați la poza asta cu ea părăsind Parlamentul:

Dezbateri în Parlamentul Britanic

Au fost multe dezbateri în Parlamentul, multe dintre ele aprinse. Dacă vi se pare că englezii sunt politicoși și reci, atunci nu îi cunoașteți cu adevărat:

E de admirat pasiunea cu care atât parlamentarul laburist cât și Johnson își apără cauza și cât de inteligent (dpdv politic) e schimbul de replici dintre cei doi. Nimic din ce am văzut în Parlamentul României nu se compară din păcate.