Orientul Mijlociu poate deveni și mai periculos din cauza coronavirusului

Un tip de la Wired remarca o chestie interesantă despre Iran:

For six weeks after China first reported details of a previously-unknown coronavirus spreading in the city of Wuhan, the disease – now called Covid-19 – stayed mostly confined to China. But in the last two weeks, major outbreaks have sprung up outside the country’s borders. In South Korea more than 1,250 have contracted the disease while in Italy seven people have died amid 229 confirmed cases.

But it is Iran that is concerning public health experts the most. According to the latest reports from the Iranian health ministry, the country has seen 15 confirmed deaths from Covid-19 and 95 confirmed cases. That death rate – of around 16 per cent – is “really quite high based on the China experience, and for early in the course of the epidemic is substantially high,” says Paul Hunter, professor in medicine at the University of East Anglia.

Se pare că același coronavirus are rate diferite de mortalitate în China și Iran. Explicația cea mai la îndemână e că Iranul nu raportează corect cifrele și are mai multe cazuri de infecție decât recunoaște. Pe de altă parte, când vine vorba de raportări cam toată lumea știe că uriașul asiatic manipulează masiv datele statistice. Nu ar fi vreo surpriză dacă ar fi subestimat cifrele. Ba chiar se pare că între timp până și chinezii au început să dea drumul la cifre care urcă rata de mortalitate la 4%.

Dar 4% e mult sub 16% al Iranienilor. O explicație mult mai logică însă pentru diferența asta privind rata de mortalitate ar fi însă alta: sancțiunile economice. Iranul a fost sub sancțiuni economice mulți ani de zile (și încă e). Ei bine, deși echipamentele și produsele medicale nu se află pe lista de sancțiuni, economia sa și resursele disponibile sistemului medical iranian sunt mult atrofiate raportat la necesități:

Human Rights Watch said in October 2019, long before the coronavirus outbreak began, that American economic sanctions have harmed Iranian’s right to health. While international sanctions don’t extend to medical supplies, the knock-on effects on the economy have no ability but to harm how Iran’s health system works. Iran has 1.5 hospital beds per 1,000 people, according to the World Bank, half the number in Italy and lower than the global average of 2.7 per 1,000 people.

O altă mare problemă e zona Orientului Mijlociu în general. Vorbim de o regiune cu o populație uriașă de refugiați, cu un stat sirian în ruine și cu granițe mai mult pe hârtie. Se poate trece din Irak în Siria fără să te întrebe nimeni de sănătate. Iranul antrenează și trimite oameni să lupte în Siria, Liban și prin alte locuri prin Orientul Mijlociu.

Ca să nu mai spunem de milioanele de oameni aflați în tabere de refugiați, hrăniți precar, cu igienă precară și aglomerați în spații mici. Izbucnirea epidemiei într-o astfel de tabără ar fi catastrofală și ar avea o rată de mortalitate uriașă.

Sper să nu fie cazul, dar vă imaginați ce panică s-ar declanșa în Europa dacă un nou val de imigranți, potențial purtători ai virusului, ar pleca spre Europa? Europa cu greu a făcut față ascensiunii dreptei extremiste după primul val de imigrație. Dacă adăugăm teama de virus unui nou val de imigrație îmi e teamă că lucrurile o vor lua razna complet.

Poate UE își dă seama cu ocazia asta că trebuie să joace un rol mai activ la nivel global și să prevină conflicte în vecinătatea sa. Altfel va fi la mâna sorții sau a unor personaje în care nu poți avea încredere. Și nu, nu e o exagerare, iată ce zice BBC-ul):

Recep Tayyip Erdogan was speaking after announcing Turkey could no longer enforce a 2016 deal with the EU to prevent migrants entering Europe.

Greek police have used tear gas to stop thousands of migrants entering and the country has asked the EU border agency Frontex for urgent help.

Mr Erdogan said Turkey could not cope with a new wave of Syrian refugees.

Nearly a million Syrians have fled to the Turkish border from the Idlib area, amid heavy fighting between Turkish-backed rebels and Syrian government forces.

Turkey is already hosting 3.7 million Syrian refugees, as well as migrants from other countries such as Afghanistan – but previously stopped them from leaving for Europe.

Dacă reizbucnește războiul în Idlib (și așa se pare) atunci există riscul de a apărea încă 1 milion de refugiați sirieni la granițele Europei.




Democrația parlamentară în acțiune: Johnson vs. Corbyn

Englezii au o istorie parlamentară care se întinde pe secole (din 1215 de fapt). Iar sutele astea de ani nu sunt doar istorie, parlamentul lor e o instituție vie care, spre deosebire de cel românesc, chiar e un loc de dezbateri.

Am mai postat un exemplu de dezbatere acum ceva vreme, dar cred că vă mai pot da un exemplu primit de la un cititor (mulțumesc Rilache):

Nu discut despre orientările politice ale celor doi, nici despre lucrurile pe care le-au propus de-a lungul timpului. Priviți schimbul de replici dacă vreți să vedeți doi politicieni extrem de abili și foarte buni oratori.

În România avem discursuri parlamentare, dar nu prea avem dezbateri. Politicienii români se duc la televiziuni prietene unde nimeni nu le pune întrebări incomode. Și parlamentul englez are multe bube, dar Prim Ministrul e obligat să meargă să discute cu parlamentarii period. Atunci parlamentarii opoziției pot să pună întrebări incomode prim-ministrului.

Haideți să ne uităm la ultimii prim-miniștri ai României:

  • Ludovic Orban –
  • Viorica Dăncilă
  • Mihai Tudose
  • Sorin Grindeanu
  • Dacian Cioloș
  • Victor Ponta

Știți vreun discurs memorabil al oricăruia din cei de mai sus? Vă aduceți aminte de o dezbatere la care au participat și după care ați rămas impresionați? A avut vreunul un schimb de replici de genul celui de mai sus cu un oponent de calibru? Vorbim totuși de prim-miniștri, cei mai puternici politicieni ai unei țări.

Știu că România are o democrație tânără și nu prea avem experiență cu democrația parlamentară, dar zău că aș vrea să văd un parlament mai animat. Și nu mă refer la proteste în parlament cum face USR, mă refer la a face în parlament fix chestia pentru care a fost inventat parlamentul: dezbateri.

Până atunci o să mă uit cu invidie la englezi.

Poza din cover: By UK Parliament – CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=62228373




Un europarlamentar britanic pro Brexit incepe sa inteleaga ce e UE

Sper că există un loc special în iad pentru oamenii care mint cu nerușinare și mănâncă rahat, apoi fac pe nevinovații (via Twitter):

Pentru context: tanti de mai sus e un europarlamentar pro Brexit! A votat pentru ieșirea Marii Britanii din UE, apoi a candidat la postul de europarlamentar pe o platformă clară pro-Brexit. 

Dar ghici ce: tocmai și-a dat seama că odată cu ieșirea din UE, Marea Britanie pierde puterea de a mai influența procesul decizional al UE.

Wow! Cine ar fi bănuit? Cine se aștepta la așa ceva? Adică atunci când ieși din UE, nu poți să mai ai vreo putere de decizie asupra chestiilor care se discută în UE. Ah, da și o parte din ele afectează direct Marea Britanie.

Și da, fix asta se va întâmpla cel puțin până la 1 ianuarie 2021: deși a părăsit UE, Marea Britanie se supune în continuare regulilor UE, dar nu mai are nici un fel de putere de decizie.

Sau dacă vreți Marea Britanie e ca pisica lui Schroedinger: în UE și în afară UE în același timp. Cel puțin până pe 1 ianuarie 2021.




In a time of monsters – Emma Sky: Recenzie

The old world is dying, and the new world struggles to be born:

now is the time of monsters.

Antonio Gramsci

Orientul Mijlociu a fost întotdeauna un tărâm complicat, dar de la ”Primăvara Arabă” încoace parcă întreaga regiune a luat foc. Sunt mulți pe internet care au început să își dea cu părerea pe subiect, dar puțini înțeleg cu adevărat ce se întâmplă în regiune. Mulți copiază pe nerăsuflate de la alții, fără să citeze sursa și, evident, trunchiază chestii.

Cine vrea să înțeleagă regiunea are nevoie de timp:

  • timp pentru a citi cărți care să îl introducă în context
  • timp pentru a urmări postările oamenilor care chiar se pricep la subiect
  • timp pentru a lăsa lucrurile să se clarifice și nu să reacționeze la instinct.

Dar cum orice drum lung începe cu un prim pas m-am întrebat…de unde să încep? Am în bibliotecă o carte despre istoria multimilenară a Iranului, tatăl meu are în bibliotecă o carte despre istoria Imperiului Otoman, mai am o carte despre Islam ca religie și încă una despre istoria arabilor. Undeva în fundul bibliotecii e și o carte despre conflictele religioase dintre creștini și musulmani, lângă o altă carte despre cum francezii și britanicii au împărțit Orientul după căderea Imperiului Otoman (faimoasa linie prin deșert a înțelegerii Sykes – Picot).

În 2019 am găsit la anticariat o carte despre haremurile din Palatul Topkapî, al Marelui Sultan Otoman, căreia i-am făcut și o recenzie.

De unde să începi să citești despre un subiect atât de vast?

Ei bine, în momentul acesta, recomandarea mea pentru a începe un astfel de subiect ar fi cartea ”In a time of monsters – Emma Sky”.

Cine e autoarea?

Emma Sky e unul din oamenii care se pot numi specialiști în subiectul ”Orientul Mijlociu”. A terminat facultatea cu specializarea ”Studii Orientale” la Sommerville College din cadrul Universității Oxford. A studiat de asemenea la Universitatea Alexandria din Egipt, Hebrew University of Jerusalem in Israel, and the University of Liverpool conform profilului de Wikipedia.

Din 2007 până în 2010 a fost consilier politic al Generalului Ray Odierno, coordonatorul coaliției conduse de americani care a invadat Irak-ul. În 2005 a fost

În 2005 a fost în Ierusalim a fost consilier politic al Generalului Kip Ward (US Security Co-ordinator for the Middle East Peace Process). In 2006, era în Kabul, Afghanistan în calitate de consilier al Comandamentului Generalilor Italieni și Britanici Italian al NATO’s International Security Assistance Force.

Cartea e scrisă așadar de o persoană care are nu doar aptitudini la nivel teoretic ci și pe cele practice. Nu des dai peste cineva care a locuit, muncit și consiliat generali în Orientul Mijlociu și apoi se apucă să scrie cărți.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2019, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții.

În România am văzut cartea online la Elefant și Libris, și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones în UK (cartonată sau necartonată) sau Book Depository (cartonată sau necartonată) (restul lumii) în engleză. Din păcate nu știu să existe variantă în limba română.

Pentru cine e cartea?

Așa cum scriam mai sus, cartea mi se pare o modalitate excelentă de a intra în subiectul ”Orientul Mijlociu” și ”Primăvara Arabă”. Cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Motivul pentru care o consider o introducere bună în problema Orientului Mijlociu e capacitatea extraordinară a Emmei Sky de a sintetiza situații complexe în câteva pagini și într-un limbaj accesibil.

Cu toate astea aveți în vedere că această carte nu vă va face experți în Orientul Mijlociu. Nu există o singură carte care să poată face asta. În schimb vă va ajuta să așezați fundația unor viitoare lecturi pe această temă.

Despre ce e cartea?

Așa cum spuneam și mai sus, cartea e un amestec de jurnal de călătorie, interviu cu oamenii din zonă și relatare a situației politice din fiecare țară. Cartea începe în Marea Britanie și se termină pe drumul pelerinilor către Santiago Compostela, dar ne prezintă călătoriile în Orient ale autoarei.

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Câteva chestii interesante din „In a time of monsters” 

În primul e de remarcat partea Prefața cărții, unde autoarea reușește în 3 pagini să facă un rezumat excelent al politicii americane în regiune. Fiecare țară în care Emma Sky călătorește are ceva special în felul în care vorbesc oamenii și credințele lor (nu doar cele religioase).

Egipt

În Egipt remarcă felul în care femeile se organizau în timpul protestelor pentru a se proteja de atacatori și agitatori. Și nu vorbim despre oameni aiurea de pe stradă ci de însăși armata egipteană care abuza (inclusiv sexual) femeile ieșite la protest.

De altfel Egiptul se dovedește a fi o țară plină de contradicții, unele grupuri bucurându-se de căderea lui Mubarak, cel care instituise un control foarte dur asupra tuturor formelor de exprimare religioasă. Alți oameni remarcau cum bisericile creștine copte au început să fie incendiate, lucru neîntâlnit în vremea lui Mubarak.


Un interviu al Emmei cu ambasadorul britanic de atunci al Egiptului oferă o serie de informații foarte interesantă despre istoria recentă a acestei țări, în special despre relația teribil de complicată dintre Sadat și apoi Mubarak (președinți / dictatori ai Egiptului), grupurile de stânga radicală din țară și grupurile extremiste religioase. Sadat de altfel a și căzut victimă unui asasinat realizat de o astfel de grupare.

În afară de întâmplările din timpul călătoriei ne sunt redate și câteva dintre amintirile autoarei din perioada petrecută în Alexandria la studii, una dintre ele fiind de-a dreptul bizară.

Tunisia

Tunisia e țara în care Primăvara Arabă a început. Un vânzător de fructe, Mohamad Bouazizi și-a dat foc pentru că nu a putut recupera de la autorități marfa confiscată de aceștia. Gestul poate părea extrem, dar pentru un om lăsat fără singura modalitate de a-și hrăni familia, lucrurile erau disperate. Aceasta a fost scânteia care a aprins un eșafod construit timp de ani de zile din nemulțurile populației față de regimul lui Ben Ali, dictatorul de serviciu în această țară de la Marea Mediterană.

Tunisia și-a dat jos dictatorul și apoi a reușit să se stabilizeze politic. E probabil singura țară afectată de ”Primăvara Arabă” care a reușit să facă asta. Toate celelalte încă încearcă să își găsească echilibrul. Să fie faptul că Tunisia e un vechi centru de civilizație, loc de plecare al puternicului Imperiului Cartaginez?

Siria

În Siria autorea face un popas cu puțin înainte ca războiul civil care va decima această țară să înceapă cu adevărat. Într-un fundal dominat de postere cu Basar al Assad, dar și de o înrăutățire a situației în estul Siriei, Emma Sky cutreieră Damascul discutând cu oameni simpli (șoferi, pelerini, vânzători în piață), cu un fost general irakian precum și cu Robert Ford, ambasadorul american în Siria.

Dacă sunteți curioși, există un interviu pe Youtube cu el de vreo 30 de min în care vorbește despre perioada petrecută în Siria:

Drumul ei o duce și spre Palmira, întreaga călătorie fiind presărată de întâlniri cu diverse grupări armate, fie pro-guvern fie împotriva acestuia.

Una peste alta întreg capitolul e încărcat de tensiune și, dacă aceste însemnări de călătorie ar fi fost publicate imediat după, m-aș fi întrebat ”când începe războiul?”.

Irak

Irak-ului îi este dedicată cea mai mare parte din această carte, fiind de altfel țara în care Emma Sky a petrecut și cel mai mult timp și pe care o cunoaște cel mai bine. Autoarea a fost consiliera Generalului Raymond Odierno, cel însărcinat să conducă trupele aliate de pe teritoriul Irak-ului.

Drumurile făcute de Sky și povestite în această carte sunt o radiografie dureroasă a Irak-ului de după invazia americană: o țară ruptă în mai multe bucăți, ieșită de sub teroarea lui Sadam Husssein, dar aruncată în haosul instabilității politice și de securitate.

Irak-ul în sine există ca țară doar pe hârtie. În realitate Kurdistanul, în partea de nord a țării se guvernează singur, partea de vest a țării a căzut în haos și rapid a intrat sub controlul ISIS și recent al unor miliții tribale, în timp ce zona centrală (inclusiv Bagdadul e sub puternică influență Iraniană). Sudul țării a cunoscut numeroase revolte împotriva actualei conduceri a țării considerate prea apropiată de Iran. Maliki nu pare să fi avut intenția de a aduce prosperitate țării sale, regimul său fiind unul paranoic cu adversarii politici, extrem de corupt, dar și incompetent în materie de politici publice. Nu în ultimul rând, regimul său a avut un discurs și comportament foarte agresiv față de alte confesiuni religioase (Maliki fiind musulman sunni, într-o țară majoritar shia).

Omul care a condus țara o perioadă lungă de timp după apariția americanilor a fost Nouri al Maliki, prim-ministru între 2006 și 2014. În perioada sa Irak-ul s-a apropiat foarte mult de Iran. Dar cea mai mare parte din vină o poartă, conform interviurilor luate de la diverse persoane de Emma Sky, Statele Unite și politica lor șovăielnică. Nu e nici un secret că administrația americană sub Barack Obama a vrut să se retragă din zonă, astfel că nu e nici o surprinză că americanii nu au fost teribil de interesați de ce se întâmplă în această țară, în ciuda declarațiilor.

Sectarismul lui Maliki și dezinteresul americanilor pentru Irak a dus în cele din urmă la apariția ISIS și izbucnirea războiului civil din Siria. O lecție, dacă vreți, că a invada o țară e mai simplu decât a o guverna mai apoi.

Kurdistan

”Nu avem alți prieteni, în afară de munți” e o vorbă a luptătorilor kurzi. Kurzi sunt împrăștiați în Turcia, Irak, Siria și Iran, fiind considerat cel mai mare grup etnic fără țară din lume. Spre deosebire de alte populații, ei nu sunt împrăștiați geografic ci doar despărțiți de granițe. Destrămarea Imperiului Otoman le-a dat speranța că își vor câștiga independența, dar francezii și britanicii au avut alte planuri.

Apoi căderea Irak-ului sub invazia americană le-a adus iarăși speranțe, dar s-au ales cu autonomie. Războiul din Siria a adus iarăși discuții legate de un stat kurd independent. Tuturor le e teamă de independența kurzilor pentru că ar mușca din propriul teritoriu.

Dacă în trecut kurzii irakieni se adăposteau la rudele lor din Iran, acum e invers, kurzii irakieni se bucură de mai multă libertate decât cei din Turcia sau Iran.

Odată cu începerea războiului din Siria forțele americane au folosit brigăzi înarmate kurde (Peshmerga) pentru a lupta împotriva ISIS. Au devenit celebre imagini cu femeile kurde (vezi aici și aici) care luptă cot la cot împotriva celor din ISIS. Nu e o întâmplare, într-o regiune atât de dură e nevoie de luptători. În afară de asta kurzii au dezvoltat o aplecare în anii 70 spre marxism, în Turcia ei fiind reprezentanți de PKK (Partidul Muncitoresc Kurd)

Turcia, Arabia Saudită, Oman și altele

Lista de țări vizitate e lungă și puteți afla câte ceva despre fiecare din jurnalul de călătorii al Emmey Sky. Fiecare ar merita mai mult timp și spațiu literar, dar ce găsiți în carte e suficient cât să vă facă curioși.

Între cele 3 episoade de călătorie aș remarca în mod deosebit Arabia Saudită, acolo unde autoarea se întâlnește cu soții ale unor personaje proeminente din lumea arabă. Ce m-a frapat aici a fost teama generalizată de instabilitate politică din mentalul populației de aici. Impresia e că preferă o dictatură instabilității politice aduse de revoluții. Probabil e vorba de impresia lăsată de situația din Egipt, Siria și alte țări musulmane.

Ce mi-a plăcut la In a time of Monsters?

E un jurnal de călătorie care se citește ușor. Nu e teorie complicată, nu ne sunt prezentate opinii ale unor mari gânditori ci pasaje fugare din viețile oamenilor din regiunile vizitate, în perioada de după Primăvara Arabă. Cartea nu se vrea un tratat de geopolitică ci doar o imagine și niște gânduri și atât. Și reușește cu brio să facă asta.

E de apreciat de asemenea felul în care autoarea intră în conversații cu oameni simpli în timpul călătoriilor. Cartea are o alternanță foarte bună între opinii ale unor oameni simpli (taximetriști, vânzători de toate felurile, femei casnice și așa mai departe) și oameni foarte importanți (ambasadori, cadre militare șamd). Cartea se construiește ca un mozaic de opinii frumos aranjate într-un discurs coerent centrat în jurul călătoriei într-o țară sau alta.

Iar opiniile oamenilor, indiferent că sunt simpli sau vreun oficial sunt mai mereu revelatoare sub o formă sau alta. Uneori aflăm părerea omului de pe stradă, alteori ni se oferă informații despre felul în care funcționează o societate care de cele mai multe ori e complet necunoscută europenilor.

Ce nu mi-a plăcut la In a time of Monsters

Cartea e fix ce promite să fie: o carte de călătorii prin Orientul Mijlociu însoțită de comentarii ale unor oameni politici, oameni simpli și ceva lecții sumare, dar foarte bune de geopolitică regională. Nu am motive să mă plâng de nimic sincer și mi-ar fi plăcut să fie ceva mai lungă. Dar nu poți să îi reproșezi unui om care a umblat aiurea prin lume că nu a stat mai mult în locul cutare.

Dar prima carte a autoarei s-a numit ”The Unraveling” și vorbește în detaliu despre perioada petrecută de ea în Irak. Am să pun probabil și cartea asta pe listă.

Ce spun alți critici?

Mi s-a părut un pic ciudat, dar singura recenzie accesibilă public pe care am găsit-o a fost pe The Guardian:

If many of those grievances go back centuries, the decade before the Arab spring added new ones. Emma Sky is uniquely qualified to consider them.

Recenzia de la The Guardian nu spune o părere propriu zisă, ci redă mai de grabă ideile principale din carte. Altfel, e un pic ciudat să nu văd cartea prin alte părți având în vedere că vorbim totuși de un subiect la modă.

Ar mai fi o recenzie la Foreign Affairs, dar e în spatele unui paywall așa că mare lucru nu se înțelege din cele câteva fraze pe care le puteți citi fără abonament (deși persoana în cauza nu pare fericită).

Verdictul

Din partea mea ”In a time of Monsters” de Emma Sky primește un 10/10. O recomand celor care vor să afle mai multe despre Orientul Mijlociu, lumea musulmană și Primăvara Arabă. 

E o carte ușor de citit și suficient de alertă încât să nu plictisească. Nu uitați însă că e un jurnal de călătorie, nu neapărat un tratat de geopolitică.

 




Câteva idei despre conflictul dintre Iran și SUA

Iranul și Orientul Mijlociu în general e un subiect fascinant. Ca urmare a escalării conflictului de zilele trecute au avut loc multe discuții pe tema conflictului dintre Iran și SUA, unele avizate altele mai puțin. Am văzut oameni cu zero antecedente pe a scrie despre politică externă scriind despre conflictul acesta. Am văzut apoi alți oameni tot cu zero experiență în Orientul Mijlociu reproșând celorlalți că își dau cu părerea pe subiect. Alții au fost mai low key și au aruncat faze de genul ”toată lumea e expertă în Iran acum”. Internetul e un loc tare simpatic.

Eu vă spun sincer însă că mă bucur că se discută despre subiectul acesta. În momentul de față suntem membri ai NATO, o alianță militară condusă de SUA, țară implicată direct în acest conflict. În cazul în care conflictul diplomatic degenerează în război deschis s-ar putea ca SUA să ceară sprijinul aliaților săi, adică inclusiv României. Ar fi bine să avem o discuție pe tema asta pentru a ști clar unde ne poziționăm pe problema asta.

Așadar  mi se par utile discuțiile astea, chiar dacă sunt făcute într-un stil foarte abrupt, alb sau negru. Adică ăia sunt buni, ăilalți sunt răi, prin urmare noi suntem cu ăia buni și oricine zice diferit, mă-sa-i curvă. Și dacă tot și-a dat toată lumea cu părerea, de la cățel la purcel, hai să îmi dau și eu.

Nu mă declar expert în Orientul Mijlociu, dar pe de altă parte nimeni nu se naște expert. Eu însă îmi argumentez opiniile și vă las linkuri ca să vă convingeți singuri dacă bat câmpii sau nu.

Câteva chestii importante despre Iran

SUA și Iran sunt în conflict de ceva vreme. Înainte de toate trebuie să știți câteva chestii despre Iran:

    • Iranul e o țară preponderent musulmană ca religie – În Iran trăiesc și alte confesiuni religioase (creștini, zoroastrieni, evrei etc.), dar majoritatea e deținută de musulmani. Asta probabil știați, dar e important de reținut că acest conflict este între o țară majoritar creștină (Statele Unite) și o țară musulmană (Iran). Poate părea irelevant pentru voi, dar conflictul este ideologizat în ambele țări și din punct de vedere religios, chiar dacă el este mânat preponderent de considerente geopolitice.
    • Nu toți musulmanii sunt la fel – Chiar și în interiorul religiei musulmane există diferențe ideologice. Așa cum creștinismul are ortocși, catolici și protestanți, la fel și religia musulmană are propriile diferențe. Cele mai notabile categorii sunt musulmanii shia și cei sunni. Spre deosebire de religia creștină însă practicile religioase sunt aceleași atât la sunni cât și la shia. Nu intru în detalii, dar chiar și aceste două mari categorii se împart în subcategorii la rândul lor.

      Sursă Wikipedia, de Peaceworld111 – Own work Information on smaller branches or madhabs can be found on the following pages: Ibadi, Quranism, Non-denominational Muslim., CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=37809704

    • Iranienii nu sunt arabi – Religia musulmană e bazată pe texte scrise în limba arabă. Dar nu toți musulmanii sunt arabi. Ca fapt divers cea mai mare populație de religie musulmană nici nu locuiește în Orientul Mijlociu ci în Asia de Sud Est, în Indonezia mai exact. Iranienii nu sunt așadar arabi, Iranul având o cultură multimilenară proprie, despre care ați învățat sigur la școală.
    • Iranul a fost, este și va fi o putere regională în Orientul Mijlociu – Iranul este nu doar unul dintre leagănele civilizației ci și un centru de putere regional. O țară cu o populație numeroasă, cu resurse naturale generoase și cu o civilizație multimilenară, diversele imperii care s-au născut din regiunea Iranului au ajuns în anumite momente ale istoriei să atingă dimensiuni globale. Dacă ați fost atenți la orele de istorie sau ați văzut filmul ”300” atunci sigur știți de Xerxes, Darius Cuceritorul și de cât de întins a fost Imperiul Persan.

    Zonele de influență

    Pentru discuția privind Iranul mi se pare foarte important de înțeles conceptul de ”zonă de influență”. Zona de influență e o regiune în care o țară exercită o influență considerabilă care îi permite să controleze de facto deciziile economice, politice sau militare luate în acea zonă. E important de menționat că toată puterile regionale sau globale au o zonă de influență.

    În trecut marile imperii cucereau și controlau direct alte teritorii. Într-o logică imperialistă de a privi lumea zona de influență poate coincide cu teritoriul imperiului deși nu e musai să se suprapună perfect. Conceptul modern de ”zonă de influență” se referă de regulă la un teritoriu controlat formal de o țară, dar informal de o alta. Acest control indirect poate fi exercitat în mai multe feluri, spre exemplu conceptul putând include:

    • influență politică – Țara X exercită influență și reușește să controleze deciziile din țara Y.
    • influență militară – Țara X are trupe ale țării Y staționate pe teritoriul ei.
    • influență economică – Țara X controlează principalele resurse economice sau industrii ale țării Y.

    De ce dezvoltă puterile regionale sau mondiale zone de influență? Din mai multe motive:

    • Pentru a se proteja în primul rând. În cazul unei agresiuni externe vrei să pui cât mai mult spațiu între tine și atacator. Cu cât adversarul tău e mai departe de tine cu atât ai mai mult timp să răspunzi.
    • Pentru a extrage resurse. Controlul economic al unei regiune aduce foloase materiale (resurse, bani etc.) și poate îmbogăți hegemonul în detrimentul zonei de influență.

    SUA spre exemplu consideră că întreaga emisferă vestică face parte din zona lor de influență (a se vedea doctrina Monroe). Germania domină economic Europa Centrală și exercită presiune diplomatică și economică prin intermediul acestui instrument. Rusia are armate staționate în Republica Moldova, Crimeea și controlează de facto estul Ucrainei.

    Când două puteri intră în conflict, înainte de toate ele vor căuta de regulă să pună presiune una pe cealaltă prin mijloace indirecte. SUA și China sunt la începutul unui astfel de conflict, aflat momentan la capitolul sancțiuni economice. SUA și URSS-ul nu au fost formal niciodată în război deschis, dar au finanțat conflicte și chiar războaie în țări aflate în sfera de influență a celeilalte (sovieticii în Cuba, America Latină, americanii în Afganistan)

    Care e zona de influență a Iranului?

    Așa cum vă spuneam mai sus, Iranul sau Persia e unul din cele mai vechi centre de civilizație ale planetei. Regiunea aflată azi în Iran a fost mai mereu locul de plecare ale unor imperii care au dominat Orientul Mijlociu. Iată o hartă care arată cum au arătat diverse imperii care au plecat din zona Persiei:

     

    Sursa: Wikipedia

    Cu verde avem Imperiul Achaemenid, adică cel al lui Darius Cuceritorul și Xerxes (ăla din filmul 300). Cu galben muștar avem Imperiul Sasanid. Când Europa cădea în Epoca Întunecată medievală Orientul înflorea sub perși. În perioada Renașterii și Ilumismului European Orientul era împărțit între Imperiul Otoman și Imperiul Safavid. Ultima zvâcnire imperială a perșilor / iranienilor a venit sub Nader Shah și dinastia / imperiul Afsharid (galben în ultima poză de sus).

    De ce insist pe hărțile astea? Pentru că, dacă vă uitați cu atenție puteți vedea că în mai toate hărțile Persia controla o zonă mai mare decât granițele moderne ale Iranului. În primele 2 versiuni Persia controla ceea ce astăzi este Irak și Siria. În ultimele 2 versiuni controlează zona Irak-ului, dar nu și Siria, aceasta din urmă fiind sub controlul Imperiului Otoman.

    În toate cele 4 hărți Iranul controla zona aflată azi în Irak-ul și Caucazul. În 2 din 4 hărți controla și Siria. Tot în 2 din 4 hărți controla o zonă continuă din Iran până la Marea Mediterană.

    Din perspectiva strategică iraniană Irak-ul reprezintă o zonă aflată tradițional în zona sa de influență. Siria la rândul ei poate ajunge sub influența iranienilor dacă e să judecăm după antecedentele istorice.

    De ce iranienilor nu le plac americanii

    Iranul a fost la începutul secolului XX sub influența Imperiului Britanic, dar odată cu dezmembrarea sistemului colonial britanic de după Al Doilea Război Mondial lucrurile au început ușor ușor să meargă în direcția desprinderii de sub sfera de influență vestică. Și cum întreaga zona trecea printr-un proces de retragere a puterilor coloniale (Franța și Marea Britanie după Al Doilea Război Mondial) au apărut state noi pe hartă, dar și un vid de putere în regiune. Și cum natura are oroare de spații goale, acel vid a început să fie umplut ușor ușor de Iran.

    Dar retragerea puterilor coloniale nu a fost totală: Marea Britanie a încercat pe cât posibil să își mențină măcar influența economică asupra acelor zone, dacă nu și pe cea politică. Iranul era o țară foarte bogată în petrol ceea ce a făcut această țară o țintă pentru companiile petroliere vestice. Atunci când Iranul a vrut să naționalizeze întreaga producție de petrol a țării (controlată de britanici la acel moment), Marea Britania împreună cu SUA au făcut ce știu ele mai bine: Au organizat o lovitură de stat pentru a da jos Guvernul Iranian, oferind puteri sporite șahului (care la momentul respectiv avea un rol mai mult formal).

    Nu, nu, astea nu sunt exagerări sau teorii ale conspirației: În 2017 CIA-ul a desecretizat documente care spun fix treaba asta, operațiunea în cauză fiind numită Operațiunea Ajax. SUA așadar a dat jos un guvern ales democratic de poporul iranian și a pus în locul său un monarh autoritar pentru că asta dictau interesele sale economice și politice.

    În același timp SUA a reușit să își strice complet imaginea în mentalul colectiv Iranian (și cam pe bună dreptate). În 1979 șahul a fost îndepărtat printr-o revoluție și odată cu el Iranul a ieșit de sub influența vestică. În anul următor Irak-ul a atacat Iran-ul, un conflict care s-a soldat cu circa 500,000 de morți în total.

    Deși formal s-au ținut deoparte în acest conflict, în realitate SUA a oferit Irak-ului informații obținute prin rețeaua sa de sateliți. Mai mult, Irak-ul a folosit arme chimice împotriva iranienilor, arme construite cu sprijin obținut de la companii din vest, inclusiv din SUA.

    SUA știau pentru ce urmau să fie folosite substanțele trimise în Irak și chiar a oferit informații culese prin satelit pentru un astfel de atac (da, știau că e un atac chimic). Au avut loc și ceva lupte navale între SUA și Iran în perioada războiului Iran – Irak ca urmare a unor atacuri de ambele părți. Partea proastă e că luptele nu s-au rezumat doar la conflicte armate între militari.

    Pe 3 iulie 1988 o navă de război americană din zona Golfului Persic (USS Vincennes) a doborât o aeronavă civilă iraniană (Iran Air Flight 655) omorând 290 de pasageri. Nu au existat supraviețuitori. Investigațiile ulterioare au confirmat că nava de război americană se afla în ape teritoriale iraniene când a atacat aeronava civilă. Abia în 1996 SUA și-a cerut scuze pentru acest grav eveniment.

    Acum nu spune nimeni că iranienii sunt sfinți, au și ei destule pe conștiință, dar au motive legitime să nu fie fani ai americanilor. Cât despre americani, ei nu sunt la prima izbândă de genul ăsta, au făcut fix aceeași treabă în Chile, unde au dat jos un guvern democratic și l-au înlocuit cu un dictator.

    Arabia Saudită și Iranul

    Aliatul tradițional al Statelor Unite în zona Golfului Persic e Arabia Saudită. Americanii îi sprijină pe saudiți militar, logistic și cum mai vreți voi. Pentru SUA e mai puțin relevant că 15 din cei 19 oameni implicați în atentatul din 11 Septembrie, cel care a dat jos Turnurile Gemene, erau din Arabia Saudită. Sau că membrii din guvernul saudit știau că atentatele urmau să aibă loc.

    Nici faptul că Arabia Saudită exportă o variantă de islam radicalizată, care a fost invocată de mulți dintre cei care au făcut atentate religioase, inclusiv Al-Qaeda. Sau că varianta de islam crează probleme cam peste tot pe unde își face apariția.

    Nu, nu. relația dintre SUA și Arabia Saudită e foarte strânsă, saudiții oferind suport Statelor Unite în campaniile acestora din Irak. Dar acest suport nu a venit pe gratis, Arabia Saudită fiind susținută de SUA să își mărească zona de influență. În nordul Arabiei Saudite se află însă Iordania, Siria și Irak-ul, ultimele două fiind tradițional sub influența Iranului. Cele două puteri regionale își dispută așadar aceste două țări ca și zonă de influență.

    Așa cum vă spuneam și mai sus Iranienii nu sunt arabi, cele două țări vorbind limbi diferite și având culturi diferite.

    Ba mai mult, varianta de Islam practicată de ei e diferită de cea practicată în Arabia Saudită, chestie care a dus de-a lungul istoriei la conflicte între adepții suni și shia. În Arabia Saudită clericii practică wahhabism-ul, o interpretare a învățăturilor din Coran ceva mai extremă decât în Iran.

    Cele două țări concurează așadar pentru aceeași zonă de influență, au culturi milenare diferite și practică forme diferite ale aceleiași religii. Din cauza acestor factori Iranul și Arabia Saudită sunt în conflict. Iranienii susțin rebelii din Yemen, țară aflată la granița de sud a Arabiei Saudite. Arabii au creat o veritabilă blocadă economică și politică în fața Qatar-ului, aliat tradițional al Iranului, dar vecin cu Arabia Saudită. Și bineînțeles cele două țări au susținut grupări diferite în Războiul Civil din Siria.

    Iar Statele Unite susține Arabia Saudită în această competiție pentru sfere de influență în detrimentul Iranului.

    Despre sancțiunile împotriva Iranului

    Iranul a fost mult timp sub embargo și sancțiuni economice din cauza programului său nuclear. Nu e nimic în neregulă cu a avea reactoare nucleare, dar lucrurile devin mai complicate când o țară vrea să fabrice bombe nucleare.

    Lista țărilor care dețin bombe nucleare e foarte scurtă, iar de pe ea lipsesc Arabia Saudită și Iranul. În regiunea Orientului însă Israelul are probabil arme nucleare, dar și Pakistanul. Pakistanul se învecinează cu Iranul în partea din est deci iranienii probabil nu se simt foarte comfortabil cu chestia asta. Iranul și Pakistanul concurează la rândul lor pentru o zonă de influență comună: Afganistatul. Pakistanul are relații cordiale și cu Arabia Saudită

    În același timp relațiile dintre Iran și Israel nu sunt nemaipomenite, ceea ce iarăși nu are cum să îi facă pe iranieni să se simtă comfortabil.

    Arabia Saudită în schimb, în afara de protecția logistică oferită de Statele Unite a început să colaboreze cu diverse țări (inclusiv Pakistanul și Israelul) pentru propriul program de creare a unor bombe atomice. Iranul nu e chiar într-o situație comfortabilă din acest punct de vedere, motiv pentru care a investit masiv în propriul program nuclear.

    Din cauza asta au ajuns pe lista de sancțiuni pentru o perioadă lungă de timp.

    Relațiile dintre Statele Unite și Arabia Saudită s-au răcit însă în perioada președenției lui Barack Obama. Acesta a vrut să retragă o mare parte din resursele militare americane din zona Golfului Persic și să se concentreze pe rivalitatea cu China. Nu putea face asta cu un Iran cu arme nucleare așa că SUA a negociat cu Iranul o încetare a programului nuclear al acestora, aceștia primind în schimb retragerea sancțiunilor economice și politice. Acordul semnat semnat de Iran atunci (Joint Comprehensive Plan of Action sau JCPA) a relaxat un pic lucrurile. Plecarea lui Obama de la conducerea SUA și venirea lui Trump a inflamat însă din nou lucrurile, SUA retrăgându-se din acest acord.

    Ce s-a acum însă de a luat toată lumea foc?

    De la începutul Războiului Civil din Siria Iranul a dus o campanie agresivă de extindere a sferei sale de influență înarmând pe banii săi și chiar controlând direct diverse grupări militare. Influența Iranului prin aceste grupări militare se întinde în Irak, Siria și Liban.

    Iranul, Statele Unite, Israelul și Arabia Saudită s-au șicanat în ultimii ani prin atacuri, contra-atacuri și tot felul de conflicte prin proxy (adică Iranul se folosea de grupări de luptători locali, nu trimitea propriile trupe peste granițe). Chestia asta se tot întâmplă de ceva vreme însă. De ce a luat toată lumea foc acum?

    Rukmini Callimachi, correspondent al New York Times pe problemele Orientului Mijlociu oferă niște informații ”pe surse”:

    Trebuie să dați click pe tweet și apoi să continuați să citiți în comentarii. Pe scurt sursele ei din Washington spun așa:

    • SUA a răspuns prin bombardamente la uciderea unui american în Irak. Ținta bombardamentelor a fost o miliție susținută de Iran.
    • Iranul a răspuns împingând milițiile iraniene să protesteze violent în fața ambasadei americane din Bagdad. Lucrurile se pare că au scăpat de sub control și o parte din protestatari au reușit să pătrundă în perimetrul ambasadei.
    • În acest moment americanii au crezut că lucrurile vor degenera și că un atentat la adresa altor ținte americane e iminent. Dovezile care să susțină această ipoteză erau foarte puține, dar se pare că Trump a ales dintr-un meniu de posibile opțiuni uciderea Generalului iranian Soleimani. Acesta din urmă era unul din oamenii cheie care se ocupau de controlul și coordonarea milițiilor care luptau pentru Iran în Irak, Siria și Liban.
    • Soleimani nu a fost niciodată acuzat oficial de terorism, nu figura pe nici o listă de teroriști sau alte chestii de genul. Gestul americanilor, privit strict din punct de vedere formalistic arată foarte grav: au ucis generalul unei alte țări, pe timp de pace, fără motiv. Realitatea e ceva mai complicată însă.

    De ce a făcut SUA asta? Pentru că au vrut să arate că Iranul a depășit limita tolerabilă pentru agresiune (”red line” cum zic ei).

    Așa cum observă Rym Momtaz, corespondent Politico pentru Orientul Mijlociu Șicanarea e una, pătrunderea în interiorul ambasadei a fost un gest simbolic care a solicit un răspuns disproporțional din partea americanilor, doar pentru a nu pierde prestigiu în exterior.

    Iranienii au înțeles și ei asta, motiv pentru care au pătruns în curtea ambasadei, dar s-au retras relativ rapid. Tot Rym Momtaz remarcă o chestie interesantă: iranienii probabil sunt oripilați nu de faptul că Soleimani a fost ucis ci de faptul că americanii știau unde e. Soleimanii era unul din cei mai importanți oameni ai iranienilor, ceea ce înseamnă că nimeni din clasa politică nu e sigur în Iran. O astfel de penetrare a serviciilor secrete ale unei țări străine în Iran e probabil fără precedent în istoria lor recentă.

    Care vor fi consecințele acestei escalări?

    Nu război deschis probabil, exceptând cazul în care cineva își pierde capul. Iranienii sunt buni strategi și probabil înțeleg că riscă să agraveze și mai rău situația. Dar în același timp trebuie să facă ceva doar pentru a nu părea slabi, în special având în vedere nemulțumirile propriei populații din Iran. La momentul la care scriu postarea asta Iranul lansase rachete balistice asupra unor baze irakiene unde erau staționați și soldați ai coaliției conduse de SUA. Deși Iranul pretinde că ar fi ucis 80 de militari americani, informația nu pare confirmată de nimeni.

    Parlamentul Irakian a votat o rezoluție care solicită retragerea trupelor americane din Irak. De menționat că trupele americane au fost retrase și în perioada 2011 – 2014, lăsând pe Irakieni să se descurce singuri. Consecința a fost atunci apariția ISIS. Problema mai mare e însă faptul că în mentalul colectiv din zona Orientului Mijlociu SUA iese din povestea asta ca un bătăuș iar iranienii ca victime nevinovate (nu e cazul evident, dar cam așa arată).

    Asta ar duce la o situație în care SUA se retrage din Orientul Mijlociu, dar cu un Iran înarmându-se nuclear. Situația asta e mai proastă decât cea în care se aflau lucrurile la finalul mandatului lui Obama. Atunci Donald Trump critica administrația Obama pentru haosul din Orientul Mijlociu. Acum sunt șanse mari ca SUA să iasă din regiune cu o victorie în buzunar, dar lăsând haos în urmă.

    Donald Trump 

    Sunt voci care spun că întreaga escalare a conflictului se datorează lui Trump pentru a muta presiunea și atenția publicului de la procedura sa de destituire din Congress-ul american.

    Același Donald Trump însă spunea următoarele chestii acum câțiva ani pe Twitter:

    Barack Obama a fost criticat de numeroși experți în securitate pentru politica externă a SUA în regiunea Orientului Mijlociu din mandatul său. Până acum nici mandatul lui Trump nu pare grozav, recenta escalare riscând să arunce Irak-ul și mai puternic în brațele Iranului.

    Concluzii

    • Situația în Orientul Mijlociu e complicată și nu implică doar SUA și Iranul. Cine încearcă să o zugrăvească în cuvinte puține omite lucruri importante.
    • Așa cum ziceam și în altă postare: Nu există ”băieți buni” și ”băieți răi” în astfel de situații. SUA nu sunt cei buni și Iranul cei răi. Singura chestie care contează e balanța puterii, iar acolo SUA e mai puternică iar Iranul mai puțin puternică. Asta e tot ce contează!

    Poza din cover e preluată de pe website-ul Kremlin.ru




Relații politice internaționale între cei puternici

Una din chestiile care scapă din vedere multor oameni din România, inclusiv celor de la care ai avea ceva pretenții, e că nu există ”bun / rău”, ”dreptate / nedreptate” când vine vorba de politică. Cu atât mai puțin când acea politică e făcută de marile puteri.

O știți pe aia cu ”rușii sunt nașpa”, dar ”americanii / europenii sunt buni”? Ei bine, tipul ăsta zice bine (via Twitter):

Românii spun că Churchill a dat România URSS-ului la Yalta la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Acei români nu se gândesc un pic la faptul că aveam deja trupe sovietice staționate în țară și erau zero șanse de a le scoate de acolo. A dictat cel mai puternic: Stalin!

În 2004 România a aderat la NATO, devenind membră a unei alianțe conduse de SUA. Alături de România a intrat în NATO și Estonia, Letonia și Lituania. Astfel, în 2004 armatele NATO se aflau la vreo 7 ore și jumătate de mers cu tancul de Moscova. Era corect? Era greșit? Era etic? Întrebările astea sunt irelevante, NATO era mai puternică.

Poate că și românii ar trebui să învețe că în relațiile internaționale etica e irelevantă. Dacă americanii ne ajută azi o fac pentru că au un interes strategic în această parte a lumii. Dacă acel interes dispare sau riscul dispare atunci dispar și americanii și ajutorul lor. De asemenea dacă SUA va fi slabă atunci vom rămâne iarăși singuri în fața Rusiei.

Și nu e vorba doar de SUA și Rusia aici. Spre exemplu Germania de azi se știe slabă în fața Rusiei fără sprijin american. Iar flirturile lui Trump cu Putin îi neliniștesc pe germani, așa că încearcă să găsească soluții nucleare la aliații francezi. Germanii au fost aliați și cu rușii și cu americanii și francezii. În același timp s-au și războit cu toți trei. 

Ce contează în ochii adversarilor și a prietenilor deopotrivă e cât de puternic ești. Așa joacă băieții mari și dacă vrem să ne întoarcem la masa celor mari trebuie și noi să fim puternici.

Americanii, germani, rușii, chinezii și alte țări mari înțeleg lucrurile astea la un nivel individual, nu doar ca politică. Nu ar strica să îl înțelegem și noi.




No comment: Unde se ascunde Boris Johnson de presă

Sursă: The Guardian




No comment: the world’s greatest president

Sursă (nu, nu e la mișto)




Un economist în concediu: Chile și protestele

Începusem să scriu un articol despre cele câteva zile pe care le-am petrecut în Chile în Aprilie anul acesta. Am făcut un tur de 2 săptămâni al Americii de Sud, timp în care am vizitat Brazilia, Argentina și Chile. În Chile am stat din păcate doar în Santiago, dar a fost suficient încât să îmi fac o idee despre această țară.

Iar când au izbucnit protestele în Octombrie nu pot spune că am fost surprins.

Contrastul dintre Chile și Argentina

Chile și Argentina sunt două țări separate de unul din cele mai înalte lanțuri montane ale planetei: Anzii. Această barieră naturală separă fizic Chile de restul continentului sud-american. Dar dacă veți călători din Argentina în Chile sau invers veți înțelege că între cele două țări există și barieră de mentalitate.

Chile și Argentina sunt tratate foarte diferit de economiști:

  • Argentina e oaia neagră a Americii de Sud când vine vorba de economie. Argentina a intrat în incapacitate de plată de 7 ori față de creditorii externi și de 5 ori față de cei interni de când a obținut independența.
  • Chile e considerat copilul minune al Americii de Sud fiind dat ca exemplu pozitiv pentru tot felul de chestii legate de economie: cum să nu ai probleme cu datoriile, cum să cheltui banii publici cu cap și așa mai departe.

Ei bine, călătorul care traversează Anzii va privi lucrurile foarte diferit:

  • Argentina e țara curată, civilizată, dar ușor rămasă în urmă. Are un iz foarte european și o aromă de ”dolce far niente” italian.
  • Chile în schimb pare o țară îmbâcsită, murdară, dar cu zgârie nori, o combinație între business-ul nord american și sărăcia sud americană.

Evident că atunci când am văzut că au apărut protestele de stradă nu am fost surprins.

Un pic de istorie economică

Criza sub Allende

Chile a fost mai mereu o țară ceva mai bogată decât media sud americană. Țara are resurse imense de cupru și alte minereuri care au adus o parte importantă a veniturilor bugetare. La începutul anilor 70 însă, ca urmare a scăderii prețului cuprului pe piețele internaționale și ca urmare a unui management bugetar prost sub președintele Allende, țara a intrat într-o recesiune puternică.

Și pentru că Chile se baza pe bani din vânzarea de cupru, scăderea prețului a redus puternic veniturile statului și a trimis finanțele țării într-un deficit considerabil. Statul a început să tipărească bani și a apărut și inflația cu ocazia asta.

Sursă: Macroeconomic Populism in Latin America Rudiger Dornbusch, Sebastian Edwards

Evident că întotdeauna în astfel de situații populația are de suferit. Mai jos puteți vedea cum a evoluat salariul real sub Allende:

Sursă: Macroeconomic Populism in Latin America Rudiger Dornbusch, Sebastian Edwards

Ei bine, pe fondul acestor probleme și cu bani și suport de la CIA, Pinochet vine la putere printr-o lovitură de stat. De ce s-a băgat CIA în Chile? Pentru că guvernul Allende era unul marxist, deși ales democratic nu instaurat prin forță.

SUA a preferat însă un regim dictatorial de dreapta unui regim democratic de stânga.

Ca notă separată cu ocazia loviturii de stat este ucis (cel mai probabil) și poate cel mai mare poet al Americii de Sud, chilleanul Pablo Neruda.

Regimul lui Pinochet

Regimul lui Pinochet a luat câteva măsuri economice dure:

  • a tăiat cheltuielile guvernamentale
  • a tăiat subvențiile guvernamentale pentru firmele de stat și populație
  • a privatizat multe dintre companiile de stat din Chile
  • a liberalizat contul curent (oricine putea transfera bani în Chile sau în afara Chile)

Toate aceste măsuri vin din manualul dreptei neo-liberale. Unele dintre ele sunt necesare atunci când te confrunți cu probleme bugetare. Altele în schimb nu doar că nu ajută, dar fac situația chiar mai rea. mai ales atunci când tai cheltuieli cu investițiile spre exemplu.

În perioada în care aceste măsuri erau luate prețul cuprului, pe care se bazau finanțele statului Chilian, a început și el să crească, ajutând considerabil efortul de recuperare de după criză.

Suprapunerea acelor tăieri de cheltuieli cu creșterea încasărilor din vânzarea de cupru a dus la așa numitul ”miracol chilian”. Cei care au promovat acest concept spuneau că datorită tăierii cheltuielilor guvernamentale economia o ducea nemaipomenit. Chile a devenit astfel un studiu de caz și exemplu faimos în cercurile neo-liberale despre cum tăierile de cheltuieli guvernamentale sunt bune pentru economie.

Nimeni nu menționa evident creșterea prețului cuprului ca factor de stabilizare a veniturilor bugetare.

A fost totuși un miracol?

Dar așa cum bine explică cineva aici ”miracolul” nu prea e miracol:

Creșterea PIB potențial e un indicator care estimează cu cât ar putea să crească economia unei țări fără să genereze inflație sau alte probleme. Dacă PIB-ul crește cu o valoare peste PIB potențial apare inflația și se spune că ”economia e supraîncălzită”. Când PIB-ul crește cu o valoare sub PIB potențial înseamnă că Guvernul poate face mai multe pentru a stimula economia.

PIB potențial e un indicator teoretic însă, el nu poate fi măsurat ci se estimează. Și ca orice estimare uneori poate fi ok, alteori nu. De regulă estimarea PIB-ului potențial în prezent e foarte dificilă, dar estimarea e, de regulă mai realistă pe date istorice.

Graficul ne spune așa:

  • economia a subperformat sub Allende, adică în perioada crizei economice, ceea ce era de așteptat.
  • După căderea lui Allende și instaurarea dictaturii lui Pinochet avem creștere economică, dar sub potențial.

Ce s-a întâmplat în cazul Chile e simplu de explicat: ”miracolul chilian” e doar revenirea economică de după o criză majoră. Adică economia pur și simplu a început să se recupereze după șocul inițial. Toate reformele lui Pinochet nu au reușit să ducă economia dincolo de ce s-ar fi întâmplat și cu măsuri mai puțin dureroase.

Și ca să fie clar că unele măsuri ale lui Pinochet au fost proaste, dacă vă uitați pe graficul de mai sus se poate vedea o nouă cădere a creșterii economice în anii 80.

A doua criză

În anii 80 Chile intră iarăși în bucluc ca urmare a suprapunerii a 3 evenimente:

  1. FED-ul american crește dobânda pentru a combate inflația în SUA. Chestia asta conduce la repatrierea masivă de capital al investitorilor americani care până atunci țineau banii în afara SUA în căutare dobânzi mari. Acum dobânzile din SUA sunt mari așa că banii mulți sunt retrași din țări precum Chile și transferați în bănci americane.
  2. Transferul banilor rapid în SUA a fost posibil pentru că Chile a liberalizat contul curent adică oricine putea muta orice sumă în Chile și din Chile în afară. Retragerea masivă de capital a destabilizat puternic moneda.
  3. prețul cuprului scade iarăși la nivel mondial ceea ce duce la o scădere a veniturilor guvernamentale.

Așa că iată guvernul Pinochet confruntându-se cu aceeași problemă precum guvernul Allende, în ciuda măsurilor de tăieri de cheltuieli, privatizări și așa mai departe.

Dar cercurile liberale americane aveau nevoie de un exemplu cu care să se laude, așa că multă lume a ignorat realitatea.

De ce au apărut totuși protestele?

Vă spuneam la începutul postării că nu mă surprinde deloc situația din Chile. De ce? Pentru că inegalitatea economică se vede cu ochiul liber. Și cum o poză face cât 1000 de cuvinte poate asta vă va convinge:

Acum știu că unii din voi sunteți cârcotași și veți spune că asta nu dovedește nimic. Așa că haideți să ne uităm un pic la niște statistici.

Iată cum arată distribuția veniturilor când comparăm Chile cu Uruguay, o țară mai saracă dacă ne raportăm la PIB/locuitor (sursă):

Q1 – Q5 sunt quintile, adică bucăți de 20% din populație distribuiți în funcție de venituri. Graficul de mai sus zice că în ciuda PIB/locuitor mai mare în Chile, Uruguayenii câștigă mai bină decât chilieni în mai toate circumstanțele mai puțin cei mai bogați 20% din populație.

Altfel spus majoritatea chilienilor sunt mai săraci decât majoritatea uruguayenilor deși Chile e mai bogată decât Uruguay.

Haideți să vedem cât muncesc chilienii față de vecinii lor (sursă):

În timp ce argentinienii muncesc mult mai puțin (sursă):

Puteți urmări și evoluția numărului de ore lucrate și veți observa că acesta e în permanență mai ridicat.

E de mirare că oamenii din Chile au luat foc atunci când s-a pus problema de noi măsuri de austeritate?

Ce zic protestatarii?

Că s-au săturat de inegalitate și de un sistem de stat represiv:

S-a ajuns la tunuri cu apă, cocktailuri Molotov și lege marțială în Santiago. Și cu toate astea chilienii nu sunt un popor oarecare, au un spirit revoluționar aparte la fel ca restul americii latine. Iar acel spirit se vede de la oamenii care sunt gazați pe stradă până la soprane care sfidează legea marțială:

Și să nu uităm că protestele acestea s-au lăsat deja cu morți. Au fost incendiate clădiri:

Și evident că se lasă și cu confruntări:

Și totuși cum arată Chile pentru un călător simplu?

Am vizitat Chile în Aprilie 2019, înainte ca protestele acestea să înceapă. Așa cum vă ziceam, Chile are un iz de busines american, cu zgârie nori presărați prin zone centrale:

Cu case cu grădini frumoase, dar închise publicului:

În timp ce parcurile publice erau închise și arătau groaznic, așa că a trebuit să fac poză de la distanță:

Poliția era prezentă peste tot deși când am vizitat eu țara nu începuseră protestele. Cumva toate statele care merg la extreme (stânga sau dreapta) ajung să se folosească de forțe de poliție disproporționat de mari:

Oamenii simpli încercau însă să își vadă de viață, între piețe pline de turiști și clădiri de birouri:

Dar dacă ieșeai din zona centrală a orașului sau din cartierele de birouri priveliștea se schimba drastic:

Dar casele cu grafitti sunt în cartierele sărace, dar boeme. Cartierele oamenilor obișnuiți arată ceva de genul ăsta:

Cultura revoluției e însă puternică în America Latină, pământ prea tânăr ca să fi uitat fremătările facerii națiunilor:

 




Anii tinereții mele – Winston Churchill: Recenzie

“History will be kind to me for I intend to write it.”
― Winston S. Churchill

Nu am nici un fel de dubiu că ați auzit de Winston Churchill, unul din cei mai fascinanți oameni politici ai secolului XX. Puțini însă știu că Winston Churchill a câștigat un premiu Nobel. Probabil și mai puțini știu că Winston Churchill nu a câștigat Premiul Nobel pentru Pace ci pentru Literatură în 1953. E genul acela de informație care mi-a plutit mult timp în cap. Dar iată că într-o zi, în timp ce treceam pe lângă un charity shop, mi-a sărit în ochi o copertă de carte.

Un tânăr în uniformă era desenat pe copertă și cum istoria armatei britanice e teribil de interesantă am decis că trebuie măcar să răsfoiesc cartea. Ei bine cartea era ”My Early Life” sau ”Anii tinereței mele” (cum a fost tradusă în română) a lui Winston Churchill și după cum ați putut să vă dați seama nu am plecat din magazin fără ea.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată în limba engleză publicată de cei de la Folio Society. Ca o paranteză, cei de la Folio Society scot cărți pentru colecționari. Unele sunt la prețuri decente, altele sunt ediții limitate și arată absolut uluitor, dar și cu prețuri pe măsură. Ca să vă convingenți e suficient să vă uitați peste secțiunea ”Limited Edition” de pe siteul lor. Și vă spun sincer că mă mănâncă rău palmele (și tastatura) să iau prima carte din seria Game of Thrones de la ei.

În fine, revenind la ”Anii tinereței mele”, cartea a fost publicată pentru prima oară în 1930. De atunci a fost editată și reeditată de nenumărate ori.

Așa cum vă spuneam mai sus cartea mea e publicată de Folio Society, cumpărată dintr-un magazin de mâna a doua din UK. Nu fiți triști însă, puteți găsi cartea și în România (în limba română) la ElefantLibrisCărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository (restul lumii) în engleză.

Despre ce e ”Anii tinereții mele”?

Păi cred că e destul de clar că e o carte autobiografică a unuia dintre cei mai mari oameni ai secolului XX. Ce veți găsi în această carte sunt povestiri din tinerețea lui Winston Churchill. Nu veți găsi perioada celui de-al Doilea Război Mondial, deși dacă vreți să aflați despre perioada asta puteți citi ”The Second World War”, scrisă tot de el.

Chiar fără acel episod marcant din viața lui, Anii tinereții mele e o carte surprinzător de captivantă.

Iată și Cuprinsul:

Bun, să trecem la cartea propriu zisă:

O autobiografie ca oricare alta?

Auto biografiile sunt întotdeauna subiective (duh!) motiv pentru care trebuie citite nu neapărat pentru a obține informații precise ci pentru a înțelege felul în care persoana în cauză gândește și cum vede lumea.

Evident că nu mă așteptam ca autorul să admită că a făcut greșeli, că putea face lucrurile mai bine sau să își critice prietenii. Ei bine, spre surpriza mea însă am găsit astfel de lucruri în ”Anii tinereții mele”. Deși e scrisă cu un evident caracter subiectiv, Churchill nu ezită să admită propriile erori, erorile prietenilor săi sau situații în care ar fi putut să facă lucrurile mai bine (și sunt destule, de la momentul la care a sărit de pe un pod când era copil până la momentul când a fost capturat de buri în timpul războiului din Africa de Sud).

O altă chestie enervantă la autobiografii e faptul că majoritatea sunt scrise cu limbajul și din perspectiva unui om adult, de multe ori ajuns deja la 50-60 de ani.

Nu e cazul aici. Spre exemplu, primele câteva capitole sunt dedicate copilăriei sale. Ei bine, sunt teribil de amuzante fiind scrise din perspectiva unui copil de 6-7 ani, nu a unui adult. Ca să înțelegeți la ce mă refer am să redau mai jos una din situațiile care descriu cel mai bine acest stil de a scrie:

Contextul ar fi următorul: britanicii din clasele de sus puneau foarte mare preț învățarea limbii latine. Dacă erai foarte bun la latină puteai intra la școli de elită. Altfel, mergeai la școli mai slabe.

Când tânărul Winston a fost dus de părinți la o astfel de școală pentru a fi evaluat, lucrurile au decurs cam așa:

Familia Churchill

Churchill nu s-a născut într-o familie modestă, ba dimpotrivă! Tatăl său, Randolph Churchill (stânga sus în poza următoare) a fost Chancellor of the Exchequer (echivalentul Ministrului Finanțelor) al Marii Britanii!

Deși nu făceau parte dintre familiile foarte bogate britanice, reputația tatălui său a făcut ca tânărul Churchill să își poată urmări cariera dorită.

Cu o candoare de care nu l-ai fi crezut capabil pe un asemenea om de stat recunoaște că și-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu tatăl său, pe care a încercat să îl facă mândru. Figură distantă pentru copilul Churchill, tatăl său e văzut ca un fel de zeu, care rar își apleacă privirile spre copii săi. Lordul Randall se stinge înainte ca Winston să apuce să îl cunoască.

Nici pe partea maternă lucrurile nu par prea grozave, privite prin ochii noștri de secol XXI. Mama (prima poză de jos) sa e o figură pe care o iubește, la care se întoarce permanent, dar care paradoxal joacă un rol mai important pentru Winston abia după moartea tatălui său. Winston copilul însă e mult mai atașat de bona sa (a doua poză de sus) în copilărie.

Și să nu uităm pe fratele său mai mic, Jack, alături de care va lupta în Africa de Sud împotriva burilor.

Cariera militară 

Copiii născuți în familiile elitei britanice aveau 2 opțiuni când venea vorba de educație:

  1. Eaton (echivalentul Sf. Sava din București), apoi Oxford sau Cambridge pentru cei considerați ”deștepți”. De aici se orientau spre lumea afacerilor și/sau politică
  2. Carieră militară pentru cei mai puțin ”deștepți”.

Criteriul pentru a intra la o școală bună era să stăpânești foarte bine latina. O chestie un pic bizară la sistemul acesta era că latina se preda intensiv în școlile bune de la gimnaziu până la facultate. În echivalentul liceului abia tinerii începeau să studieze ceva mai bine limba engleză (gramatică, frazare etc.).

După cum ați putut să vă dați seama Winston nu s-a împăcat prea bine cu latina, așa că pentru el calea evidentă a fost Academia militară de la Sandhurst. Winston Churchill urma să intre în cavaleria britanică în Regimentul 4 Husari. A fost trimis alături de regimentul său în India.

India

India a marcat începutul carierei militare a viitorului prim-ministru. Zilele sale în India sunt împărțite între pregătirea militară și meciurile de polo, sport favorit între militarii britanici. În același timp Churchill are contact cu câțiva oameni foarte educați și brusc își dă seama de propriile sale neajunsuri. Pe românește se simte prost (la propriu) între ei (și o spune cu candoarea sa specifică) așa că decide să se educe de unul singur. Citește mult și haotic în perioada asta, încercând să suplinească lipsa de pregătire istorică și filozofică pe cât posibil.

În același timp însă în tânărul Churchill ardea focul neastâmpărului specific adolescenței. Își dorește cu orice preț să vadă și ceva acțiune într-un război, nu doar să călărească în meciuri de polo.

Așa că atunci când armata britanică are o campanie în nordul Indiei împotriva unor triburi războinice (Mohmand, din familia paștunilor – adică înrudite cu afganii), Winston trage niște sfori apelând la diverse cunoștiințe ale familiei sale și reușește să obțină un post în trupele care urmau să pornească în campanie spre Malakand. Nu putea însă participa drept ofițer cu drepturi depline așa că se atașează corpului armat în calitate de corespondent militar pentru Daily Mail (tot prin intermediul cunoștințelor familiei).

Din această campanie se va naște prima sa carte ”The Story of the Malakand Field Force”. Nu am să vă povestesc detaliile campaniei, dar pot să vă spun că sunt relatate într-un mod viu și foarte antrenant.

Sudan

Odată cu finalizarea campaniei din India, tânărul Churchill și-a dorit să participe și la ceea ce se prevedea a fi o campanie masivă a armatei britanice în Sudan. O expediție militară britanică anterioară suferise o înfrângere dureroasă iar britanicii doreau răzbunare.

Felul în care a ajuns Churchill să facă parte din această expediție e uluitor. Pentru a se putea alătura corpului expediționar a apelat la mai multe cunoștințe din armata, apoi la prieteni de familie, culminând cu, atenție, Primul Ministru Salisbury! Acesta din urmă a trimis chiar o telegramă tipului care urma să conducă întreaga campanie (Lordul Kitchener). Care Lord Kitchener și-a permis să îi dea cu flit Primului Ministru și să îi spună că nu îl va lua pe Churchill.

Sunt curios câți generali din armata româniei și-ar fi permis să îi spună Primului Ministru ”Nu” la o asemenea intervenție.

Una peste alta, Churchill trage niște sfori și reușește prin rețeaua sa de prieteni și cunoștințe să ajungă totuși în corpul militar care urma să participe la acțiunea din Sudan. Cu ocazia asta tânărul Winston va avea parte de luptă efectivă împotriva dervișilor care stăpâneau Omdurman, capitala Sudanului.

Din campania sudaneză se va naște o altă carte a lui Winston Churchill: ”The River War” în care vorbește pe larg despre istoria Sudanului și campania britanică. Cartea este un succes și îi aduce nu doar faimă tânărului ofițer din armata britanică ci și bani. Dar cu faimă vin și controversele, în special din partea corpului militar.

În particular din partea Lordului Kitchener pe care Churchill îl critică în carte pentru felul în care s-a purtat cu luptătorii derviși răniți și pentru că a distrus mormântul Mahdi-ului din Omdurman (un sfânt al Dervișilor), a aruncat oasele lui în Nil și a păstrat craniul ca trofeu de război. Istoria îi va da dreptate lui Churchill.

Africa de Sud

Imperiul Britanic era în plină expansiune în perioada în care Churchill a fost parte din armată. Așa că nu e de mirare că nu a trecut mult până la următoarea campanie militară. De data asta britanicii au pus ochii pe așa numitele ”Republici bure” colonizate de olandezi (buri). Relația britanicilor cu coloniștii buri nu a fost niciodată una nemaipomenită astfel că era doar o chestiune de timp până când un război generalizat urma să se petreacă.

Churchill a intuit bine faptul că acest conflict va fi unul de durată și a reușit, din nou, să își asigure un loc în campanie. De data asta a fost trimis ca și corespondent de război.

Campania din Africa de Sud e partea cea mai palpitantă a cărții.

Churchill nu doar luptă în acest război ci e chiar luat prizonier, dus în capitala burilor și închis alături de alți prizonieri britanici. Reușește însă o evadare spectaculoasă și o fugă plină de peripeții spre granița cu Mozambicul portughez. Nu îi ajunge însă și se înscrie înapoi în armată și participă la luptele cu burii.

Nu vreau să stric lectura așa că nu dau mai multe detalii, dar vă spun sincer că bucata asta e mai bună decât multe cărți de aventură.

Începutul carierii politice

Odată cu finalizarea campaniei din Sudan, Churchill se întoarce în Anglia, unde încearcă, fără succes să candideze pentru un post de parlamentar în circumscripția Oldham.

Capturarea sa și evadarea spectaculoasă din timpul campaniei sud-africane face senzație în țara mamă astfel că Churchill se întoarce ca un veritabil erou în Anglia. Având această reputație de erou de război nu mai are nici un fel de problemă să câștige locul său de parlamentar la a doua încercare.

Ultima partea a cărții îl prezintă pe Churchill foarte emoționat în fața parlamentarilor britanici. Urma să susțină primul său discurs în Parlamentul Britanic, acolo unde, tatăl său fusese de atâtea ori implicat în chestiuni importante de politică la rândul său. Chiar și în secțiunea asta se simte o candoare și un stil foarte onest de a povesti, ceva ce am văzut destul de rar atunci când vine vorba de oameni politici.

Ei bine, aici se oprește cartea pentru că, probabil și Churchill a simțit că odată cu întoarcerea din Africa de Sud și ocuparea postului de parlamentar s-a încheiat și tinerețea sa. Dar stați liniștiți, cariera lui Churchill va continua, culminând cu rolul magistral jucat în al Doilea Război Mondial. Dar pentru asta sunt alte cărți

Ce mi-a plăcut la ”Anii tinereții mele”?

Stilul în care scrie Churchill e încântător: e de o sinceritate debordantă iar aventurile sale sunt redate într-un mod foarte colorat și viu. Aventurile sale sunt aproape incredibile pentru un om de stat, astfel de personaje fiind oameni născuți și crescuți departe de orice fel de pericol sau risc.

Capturarea și evadarea sa din mâinile burilor îl vor face teribil de popular, dar chiar și fără acea bucată a vieții sale Churchill dă dovadă de un caracter mai rat întâlnit în rândul oamenilor politici.

Vă spun sincer că nu mi s-a mai întâmplat să las din mână biografia sau autobiografia unui politician și să îmi pară rău că s-a terminat. Ei bine, pentru orice există un început așa că iată-mă regretând că am terminat cartea și îl las pe Churchill nu ca pe un politician ci ca pe un aventurier ajuns din greșeală parlamentar.

Ce nu mi-a plăcut

Nu pot să spun că a fost ceva care mi-a displăcut. Mă așteptam sincer ca stilul să fiu mai greoi, mai pompos, dar sec așa cum sunt obișnuit să văd la oamenii de stat. Nu a fost cazul.

Singura chestie care pare nelalocul ei în toată cartea e felul ingenuu în care Churchill reușește să obțină ce vrea apelând la personaje foarte înalte din politica britanică. Așa cum vă spuneam mai sus, a reușit să îl convingă pe Prim Ministru să îi scrie lui Kitchener pentru a pune o vorbă în campania din Sudan.

Churchill e întruchiparea elitei britanice care sare peste reguli pentru a obține ce vrea. Dar cu toate astea felul în care povește și ce a ajuns să facă cu acele favoruri te face să îi ierți aceste lucruri.

Iar ideile sale politice par haotice înainte de a citi cartea. Dar după ce afli un pic mai mult despre el și felul în care a citit și s-a auto-educat ajungi să înțelegi cât de unică e doctrina sa politică și cât de atașată de propria sa personalitate e. Asta explică și de ce a trecut de la un partid la altul de-a lungul timpului.

Pentru cine e ”Anii tinereții mele”?

Anii tinereții mele e pentru oricine vrea să citească o carte de aventuri, o carte despre un politician faimos sau amândouă.

Îmi pare sincer rău că nu am putut citi cartea în perioada adolescenței mele. Adolescentului Daniel i-ar fi plăcut teribil de mult cartea asta.

Pe de altă parte mă bucur că am reușit să o citesc la vârsta asta. Am putut să înțeleg mai bine cum arăta lumea britanică la final de secolul XIX și cât de complicată a fost politica imperială britanică.

Așadar e ceva pentru toată lumea în cartea și o recomand cu căldură pasionaților de politică, istorie sau pur și simplu oamenilor care vor să citească o carte de aventuri care pare desprinsă din Indiana Jones uneori.

Cine e autorul?

Rubrica asta e rezervată pentru autorii mai puțin cunoscuți oamenilor obișnuiți. Despre Churchill nu are sens să vă spun prea multe pentru că deja știți probabil cine a fost și ce a făcut. Aveți și pagina de Wikipedia dedicată lui dacă aveți alte curiozități.

Verdictul

”Anii tinereții mele” nu e o autobiografie tipică, e o carte de aventuri care livrează mai mult decât te-ai aștepta. A fost o plăcere să o citesc și va ocupa cu siguranță un loc de cinste în biblioteca mea. Nu pot să nu amintesc și faptul că actualul prim-ministru al Marii Britanii, Boris Johnson, e fan Winston Churchill. Ce ar fi spus oare Winston Churchill despre Brexit și haosul din actuala legislatură britanică?

Așa că Anii tinereții mele primește un 10/10 din partea mea pentru că oferă mult mai mult decât ce mă așteptam să găsesc în ea.

P.S: Găsiți și alte cărți citite de mine pe blog în secțiunea ”Recenzii

Later edit: Randolph Churchill, tatăl lui Winston Churchill a fost Chancellor of the Exchequer, nu prim ministru cum scrisesem inițial.