Firmelor le pasă de profit nu dacă sunt politically correct

Am văzut că se ceartă iar lumea pe internet pentru lucruri de care 99% din populația globului nu a auzit sau nu îi pasă.

Spre exemplu HBO a decis să retragă ”Pe Aripile Vântului” de pe platforma lor din Statele Unite pentru a băga un carton în față în care zice că ăia de au făcut filmul zic că rasismul și sclavia e ok deși ele nu sunt. O chestie care nu are nicio treabă cu România a devenit super relevantă în România pentru că lumea nu avea pe ce să se certe. Și a curs cu păreri pe interneți.

Apoi a venit Hulu, o altă platformă de streaming similară HBO care a scos un episod dintr-un alt serial în care niște personaje purtau o mască de noroi pe față pentru că semănau cu ceea ce americanii numesc blackface.

Nu în ultimul rând, ce a isterizat și mai tare media românească e că actorul care face vocea lui Cleveland din Family Guy a zis că nu vrea să mai facă asta și ar trebui lăsat un actor de culoare.

”S-a mers prea departe!” am auzit voci spunând. Și da, s-a mers cam departe. Dar nu o zic eu, eu zic oamenii care ies la protestele astea:

Așadar oamenii care protestează nu vor chestiile astea. Dar lucrurile astea se fac cumva ca și când ar fi în numele lor. Deci care e faza?

Capitalismul nu e făcut pentru fapte bune

Adam Smith, unul din părinții (sau bunicii) economiei spunea că:

”Pentru profit şi nu din altruism, ne asigură brutarul, măcelarul sau berarul cina necesară.”

Iar asta e una din cele mai importante chestii pe care trebuie să le rețineți când vine vorba de firme: scopul lor fundamental e acela de a face profit.

Reținem ideile astea două și ne gândim iarăși la evenimentele alea de mai sus:

  • De ce ar da jos HBO Max filmul ”Pe Aripile Vântului” de pe platforma de streaming?
  • De ce ar forța un studio un actor să nu mai facă vocea unui actor de culoare?
  • De ce ar scoate o platformă de streaming o scenă cu o mască de noroi?

Credeți că e bunăvoință față de protestatari? Conform lui Adam Smith nu există așa ceva, nu când vine vorba despre firme. E vorba despre teama de a nu pierde profit. Nu, stați liniștiți, nu e vorba de boicotarea produselor sau serviciilor vândute de aceste firme ci altceva.

Prin 2015 se estima că în 2020 numărul de bebeluși de culoare îl va depăși pe cel al nou-născuților albi.

Însă viitorul e deja aici pentru că la nivel de generație, în SUA, sunt deja mai mulți tineri de culoare în Generația Z (născuți după 2000) decât albi. E important să precizăm aici că în categoria ”de culoare” ei includ și hispanicii, adică oameni din America Latină. Ca o paranteză, o amică din Spania îmi povestea că atunci când a fost în vizită în SUA pe formularele ei oamenii de la imigrație au bifat la origine  ”hispanică” pentru că are tenul natural mai măsliniu. În Europa nu ar fi fost considerată de culoare, în SUA în schimb a fost considerată. Cumva cam orice pigment în afară de albul ăla de la detergent te cam bagă în categoria aia în accepțiunea americanilor.

Ce ne arată însă aceste date demografice? Păi ne arată că una din categoriile cea mai targetată de reclame (adolescenții) are un contingent mare de tineri de culoare în Statele Unite.

Aici ar fi o nuanță interesantă pentru cei care au ochi să vadă: două platforme de streaming au luat măsurile astea dubioase (HBO Max și Hulu), nu două televiziuni. Ați prins nuanța da? La TV rămâne cum am stabilit, pe platforme în schimb e nevoie de schimbări.

Astea nu sunt chestii întâmplătoare, tinerii nu prea se mai uită la televiziune prin cablu. În schimb fac streaming în draci.

Iar firmele astea știu și înțeleg lucrurile astea, altfel la ce dracu ne-ar mai urmări fiecare click pe care îl dăm în online? Măsurile alea exagerate pe care le vedeți mai sus sunt consecință directă a faptului că aceste firme nu vor să își asume riscuri. Și duc lucrurile astea uneori până la ridicol doar pentru a se asigura că profitul lor nu va scădea.

Credeți că e întâmplare că firmelor americane li se fâlfâia de problemele oamenilor de culoare până acum vreo 10-15 ani, dar în ultimii ani brusc au dezvoltat conștiință? Nu, o firmă e o entitate care are drept scop principal să facă profit, nu să îi pese de cauze sociale.

Dar riscă să piardă cotă de piață dacă au conținut care e problematic. Așa că firmele astea au două posibilități:

  1. Decid ele ce anume e rasist și ce nu, chestie subiectivă pe care întotdeauna cineva o va contesta sau
  2. Elimină orice fel de chestie care ar putea fi percepută (chiar și din greșeală) drept rasistă pentru a nu îți asuma riscuri.

Dacă ești o entitate al cărui scop e să facă profit care din cele două opțiuni e cea logică?

Păi și e ok așa?

Sincer să fiu nu știu dacă e ok sau nu. Nu pot să spun că am așteptări deosebit de la o firmă. În fond firmele sunt puse acolo pentru a face profit nu pentru fapte caritabile.

Pe de altă parte ăsta e viitorul pe care lumea îl vrea: hiper-capitalism în care firmele sunt băgate cam în fiecare cotlon al existenței noastre.

De ce spun asta? Pentru că oamenii care stau în gură numai cu piața liberă sunt cam aceiași care sunt ofensați că piața liberă îi cenzurează pe ei și ideile lor. Acestor oameni reglementarea piețelor le miroase a etatism și socialism iar firmele și antreprenorii sunt concepte sfinte. Iar acum la povestea asta cu eliminarea unor scene sau introducerea unor disclaimere de către firme de pe piața liberă au început să dea vina tot pe stânga anarho-sexo-marxistă trepanată care impune corectitudinea politică peste tot.

Chiar sunt curios cum s-au strecut revoluționarii stângiști în board-urile marilor firme americane și au instaurat dictatura corectitudinii politice acolo.

Oare e atât de greu de acceptat că unele firmele au ales să elimine orice conținut potențial controversat de dragul banilor?

E atât de greu de înțeles că unele firme preferă cenzura în locul liberei exprimări de dragul profitului?

Nu de aia lăudăm antreprenorii, pentru că știu să facă profit?

P.S: Dacă vi se întâmplă des să vă simțiți atacați în identitatea voastră (oricare ar fi aia) și vă enervați și faceți spume împotriva dușmanului (oricare ar fi ăla) vă recomand să citiți ce zice Radu Alexandru / Pitici Gratis.




Presa economică americană nu e mai brează decât cea românească

Mă mir de multe ori ce perle poate produce presa românească, dar cu toate astea nu trebuie să uităm că există o lume întreagă idioți și în afara granițelor României. Astăzi un exemplu de la CNN care ne anunța apocaliptic în mai 2020 următoarele (sursă):

Adică tipul zice că economia americană moare (suferă de fapt, dar moare sună mai dramatic), pentru că economisesc oamenii. În momentul în care scade consumul populației e normal ca activitatea să încetinească. Încetinește activitatea, business-urile vând mai puțin. Nu e nimic ieșit din comun până aici, așa funcționează economia.

Dar, și e un mare dar aici, de la asta până la ”moare”, chiar și ”suferă” e o diferență uriașă.

Dacă vreți să citiți articolul o să observați cum întreaga retorică merge în direcția: americanii economisesc mai mult, ceea ce afectează economia. Oare? Vorbim totuși de o țară unde:

Disparitățile economice din Statele Unite se tot adâncesc la rândul lor, în 2018 20% din familiile americane au avut 50% din totalul veniturilor înregistrate la nivel de economie. Asta înseamnă că restul de 80% s-au bătut pe cealaltă jumătate a veniturilor.

De asemenea, ca și răspuns la pandemie, administrația Trump a dat 135 de miliarde de dolari sub formă de scutiri / tăieri de taxe (sursă):

And so as a result, the only people that are going to benefit from this tax change are people that make at least half a million dollars in income outside of their businesses. And just to put that in context, that is literally the top 1% of U.S. taxpayers. So in other words, the government, in the CARES act, is going to give out $135 billion in tax relief only to people that make at least half a million dollars, only to the top 1% of taxpayers in this country.

Deci oamenii care câștigau cel puțin 0,5 milioane de dolari au primit scutiri de taxe de 135 miliarde dolari. Dar conform CNN economia americană suferă din cauza faptului că oameni care nu au deloc economii nu mai cheltuie bani. E mișto cum în situații din astea ”să dăm scutiri de taxe firmelor și oamenilor bogați ca să investească în economie” dispare din discuție. E vina oamenilor care nu își permit că nu cumpără.




Despre scandalul NN Pensii – Wirecard cu banii din Pilonul II

Ce scandal mă întrebați? Păi ăla în care NN Pensii a băgat niște bani de pensii într-o companie care nu știe unde a pus 1,9 miliarde de euro.

Ce s-a întâmplat cu Wirecard?

Wirecard e o companie germană din sectorul Fintech, o chestie foarte la modă și care atrăgea multe investiții anterior pandemiei.

Wirecard oferea servicii de procesare a plăților și emitere de carduri virtuale și fizice. Procesarea plăților e chestia aia care se întâmplă când plătiți o factură online cu cardul. Cineva trebuie să facă partea de arhitectură de servicii care să preia datele de pe card, să le verifice, apoi să spună emitentului cardului să dea drumul banilor iar firmei a cărei factură e plătită de la cine primește banii.

Compania a crescut destul de mult în ultima vreme, la fel ca tot sectorul Fintech de altfel.

Ei bine, prin Ianuarie 2019 Financial Times scria despre cum autoritățile germane anchetau Wirecard pentru o posibilă fraudă. Frauda, explica Financial Times într-un alt articol, era concepută în jurul unor entități din Asia (în special Singapore și Dubai) ale Wirecard.

Tot de la Financial Times aflăm că acuzații de fraudă fuseseră aduse și în trecut:

It is not the first time the group’s accounting practices have been called into question. Accusations of suspect accounting were levelled in 2008, 2015 and 2016. Each time Wirecard has alleged market manipulation, sparking investigations by the German market regulator, BaFin.

În mai 2018, o firmă privată de investigații găsise numeroase nereguli și indicii de fraudă la subsidiara din Singapore. Și ca să fim sinceri, Financial Times scrisese despre tot felul de ajustări ciudate în contabilitatea Wirecard de prin 2015. Puteți urmări firul poveștii pe scurt aici.

Pe parcursul anului 2019 au fost mai multe schimbări de situație ciudate în povestea asta. Spre exemplu, autoritățile Germane au decis brusc să interzică ”shortsellingul” acțiunilor Wirecard, adică pariuri împotriva deprecierii acțiunilor. Apoi autoritatea germană de supraveghere a piețelor financiare (BaFin) a decis să acționeze în instanță jurnaliștii și oamenii care au scris despre neregulile Wirecard.

Acum, cei dintre voi care știu măcar tangențial cum funcționează lumea asta probabil vă întrebați: Wirecard nu avea auditor?

Avea, unul mare chiar, Ernst & Young. Doar că iată ce zicea un tip de la Wirecard Germania despre unul din testele importante făcute de auditor (sursă):

So long as profits claimed for the customer relationship were large enough, “no fuc**ing impairment test is necessary!”, he said.

Așadar, un auditor care s-a lăsat intimidat de client a dat ok-ul pe situații financiare dubioase. Autoritățile de supraveghere au zis că dacă auditorul e ok cu asta, atunci și ei sunt ok. Iar investitorii văzând că autoritatea de supraveghere e ok cu asta au zis și ei că sigur lucrurile sunt ok. Practic mai toată lumea pe lanț se baza pe celălalt că își face treaba fără să mai facă propriile verificări.

Ce s-a ales de Wirecard? Acuzațiile de fraudă s-au dovedit reale: din firmă lipseau 1,9 miliarde de euro. După aflarea veștii, acțiunile de pe bursă ale firmei au scăzut puternic și firma a intrat în insolvență. Șeful Wirecard a fost la rândul lui arestat imediat ce și-a dat demisia.

De ce au făcut asta? Oamenii și-au exagerat veniturile pentru a putea să atragă mai multe fonduri de la investitorii, între care Softbank, unul din cei mai mari investitori în startup-uri de tehnologie din lume.

Ce treabă are Wirecard cu NN Pensii?

Ei bine, la finalul lui 2019 NN Pensii avea 130 de milioane de lei investiți în acțiuni Wirecard. Banii investiți erau din pensiile Pilon II ale românilor. Ziarul Financiar zice că investiția asta ar fi fost cea mai mare în afara României a fondului de pensii.

Bun, am dat multe informații și linkuri mai sus. Dacă ați dat click pe ele poate ați observat că niciunul nu e din 2020. Cel mai vechi articol despre problemele Wirecard este chiar din 2015. În ianuarie 2019, Wirecard era anchetat de autoritățile germane și cele din Singapore. Repet, ianuarie 2019, nu ianuarie 2020.

Cu toate astea, NN Pensii a considerat că e o idee bună să bage banii de pensii ai românilor într-o firmă în care scandalurile de fraudă s-au ținut practic scai continuu de prin 2018 până în iunie 2020 când a intrat în insolvență. Repet, chestia asta nu a apărut de nicăieri, e doar un șir lung de evenimente al căror punct culminant e căderea firmei.

Ce zice NN Pensii?

Ce ne-am aștepta în astfel de situații, că ei nu au făcut nimic greșit (sursă):

Acțiunile Wirecard nu se mai aflau în portofoliul fondului de pensii Pilon II NN la începutul lunii mai, astfel că evoluția recentă a prețului acestei acțiuni nu a afectat sumele din conturile participanților, precizează NN Pensii, ca reacție la informații eronate apărute în anumite publicații pe această temă.

Asta înseamnă că undeva între decembrie 2019 și mai 2020, NN Pensii a vândut acțiunile Wirecard. Haideți să vedem cum a evoluat prețul acțiunilor din decembrie 2019 până în prezent (sursă):

Între decembrie 2019 și mai 2020 diferența de preț e măricică:

  • 140.9 euro / acțiuni a fost maximul atins în intervalul ăsta.
  • Valoarea minimă a fost 72.2 euro/acțiune.

De asemenea, dacă ei nu aveau probleme în a deține acțiuni la momentul decembrie 2019 când deja exista o anchetă în desfășurare, e greu de crezut că le-au vândut în alt moment decât cel în care acțiunile au scăzut substanțial, adică în aprilie 2020. Nu știu cu cât a cumpărat NN Pensii acțiunile, dar îmi vine greu să cred că nu a ieșit în pierdere la vânzarea lor dacă ne uităm la evoluția cotațiilor.

De altfel și Autoritatea de Supraveghere Financiară recunoaște că NN Pensii a început să vândă când au apărut problemele, adică în partea graficului din Aprilie unde scade valoarea (sursă):

Administratorul a lichidat investiţia în actiunile Wirecard AG de îndată ce au apărut informaţii contradictorii cu privire la situaţia financiară a societăţii.

Deci sunt șanse foarte mari ca NN Pensii să fi avut o pierdere măricică de pe urma acestei investiții ratate. Cu toate astea NN Pensii ne asigură că ei știu ce fac (sursă):

Principiile noastre de investiții sunt aliniate cu profilul de risc specific fondurilor de pensii, iar pentru plasamentele în acțiuni urmărim inclusiv diversificarea geografică și sectorială, care asigură distribuția riscului la nivelul portofoliului. Ca parte a administrării active a portofoliului, NN Pensii monitorizează constant evoluția piețelor financiare și a companiilor în care fondul deține acțiuni, evaluând fiecare companie pe baza unui set complex de indicatori financiari și non-financiari.

Așa cum vă spuneam mai sus, toată lumea, inclusiv NN Pensii s-a bazat pe faptul că altcineva face verificări, fără să se mai uite și ei peste cum arată lucrurile. Nu știu ce set complex de indicatori folosește NN Pensii, dar eu m-am uitat peste investigația de la Financial Times și m-am luat cu mâinile de păr. Și asta în condițiile în care eu am cunoștiințe medii de contabilitate-finanțe.

Atenție, nu vorbim despre o investiție oarecare din multe altele, ci de cea mai mare expunere a NN Pensii în afara României. M-aș fi așteptat la mai multă vigilență din partea lor, mai ales că de aia iau comisionul acela, pentru a face astfel de analize.

Ce zice ASF de problema asta?

Pentru cei care nu știu, ASF e Autoritatea de Supraveghere Financiară. Așa cum îi spune și numele, ASF are obligația de a supraveghea instituții financiare non-bancare, cum ar fi, de exemplu fondurile de pensii. Ce zice ASF despre investiția NN Pensii în Wirecard? Păi zice o chestie foarte amuzantă în primul rând:

Cu privire la situaţia societăţii Wirecard AG, amintim faptul că în mass media au apărut ştiri cu privire la o fraudă de proportii, care nu a putut fi anticipată şi nici prevenită, cum s-a mai întamplat şi în cazul societăţilor Parmalat şi Enron. 

Deci aveți mai sus linkuri din 2015, adică de acum 5 ani, legate de Wirecard. În ianuarie, februarie și octombrie 2019 Financial Times a publicat dovezi ample legate de Wirecard (toate linkurile sus). Și ASF vine și spune că ”nu a putut fi anticipată și nici prevenită”.

Dar stați, că ASF spune că de fapt ce publică presa e irelevant:

Conform informaţiilor din presa internaţională, BaFin a făcut plângere în justiţie împotriva unor ziarişti de la Financial Times care au publicat informaţii cu privire la posibile neregularităţi în activitatea societăţii, ceea ce a reprezentat un semnal de infirmare a informaţiilor apărute în presă.

BaFin e autoritatea financiară de supraveghere din Germania. Și da, într-adevăr, au dat în judecată jurnaliști și oameni care au venit cu dovezi în scandalul Wirecard. Dar dacă ați citit mai sus, ați observat că investigații au avut loc și în Singapore de către autoritățile de acolo și ele au descoperit nereguli.

Iar faptul că o autoritate de supraveghere dă în judecată jurnaliști, pentru ASF asta reprezintă ”un semnal de infirmare a informațiilor apărute în presă”. Adică voi nu ați ridica măcar o sprânceană la știrea asta? Nu vi se pare în neregulă că autoritatea aia face fix invers de ce ar trebui să facă și dă în judecată pe cei care vin cu dovezi? Vorbim totuși de Financial Times, nu de tabloide.

Ei bine ASF a zis: dacă BaFin dă în judecată înseamnă că nu e nimic adevărat. Au ignorat probabil faptul că și KPMG a fost chemat să facă un audit extern. Vă dați seama că un audit extern făcut de un al doilea auditor nu e ceva complet normal, nu? Ei bine, aparent e ok, nu avea cum să fie anticipată sau prevenită chestia asta. Exceptând dacă ați fi citit cel mai influent ziar din lume pe partea de economie și finanțe. Altfel, da, complet imposibil de anticipat.

Despre ASF vă mai spun doar că e momentan în haos, neavând un șef cu greutate politică.

Știți ce e aiurea aici?

Mult prea multe lucruri:

  • Că NN Pensii nu citește presa economică din afară sau o ignoră cu desăvârșire. Oamenii iau comisioane pentru a face fix treaba asta: a citi presa, a verifica indici financiari și a decide care e cea mai bună investiție pentru banii de pensii ai românilor.
  • Că ăștia sunt bani de pensii, nu bani de investiții riscante. Înțeleg să bagi bani de pensii în investiții ceva mai riscante, dar zău că pe lângă astea pluteau acuzații de fraudă de ani buni de zile. Riscant nu înseamnă ”fraudă”, înseamnă s-ar putea să dea faliment, dar din motive economice, nu pentru că cineva a făcut 1,9 miliarde de euro să dispară.
  • Că ASF nu vrea să tragă de urechi NN Pensii pentru problema asta și spune că frauda ”nu a putut fi anticipată şi nici prevenită”. Măcar așa de ochii lumii să spună și ei ceva de genul: NN Pensii nu a făcut nimic ilegal, dar ar fi bine să fie mai atenți data viitoare. Dar nu, nici măcar atât, dimpotrivă, totul s-a întâmplat din senin și nu putea fi evitat conform ASF.
  • Că toată povestea asta pare să fi trecut pe lângă ASF, care se face că plouă. Oameni buni, Wirecard avea filială și în România. Care filială e supravegheată cel puțin teoretic de ASF. Aștept cu interes să văd dacă frauda asta implică și filiala din România, având în vedere că apare și ea prin corespondența publicată de Financial Times.

Discuția despre pensii private și pensii de stat

Mai țineți minte când PSD și Dragnea vreau să mute banii din Pilonul II în Pilonul I? S-a clamat atunci că din Pilonul I nu o să vedem nimic, dar Pilonul II e baza!

Am scris încă de pe atunci că discuțiile nu sunt sincere pentru că niciuna din părți nu prezintă avantajele și dezavantajele celor două sisteme. Zilele astea am aflat că fondurile de pensii pot să investească acești bani destul de prost uneori. Și că acele investiții proaste pot duce la pierderi. Ceea ce e normal, nimic pe lumea asta nu e lipsit de risc, dar unele riscuri pot fi evitate. Pierderile cauzate de Wirecard de exemplu puteau fi evitate dacă oamenii își făceau treaba pentru care erau plătiți.

Și apropo, să nu se creadă că am ceva cu NN Pensii, sunt șanse ca și alți administratori de pensii să fi băgat bani prin te miri ce unicorni și apoi să nu mai fi scos nimic înapoi.




Chestii amuzante în economie: cireșele lui Dragnea

Cred că am să fac o mini-rubrică de chestii amuzante din economie.

Debutăm cu o declarație de care am aflat abia anul acesta din păcate, dar care e atât de bună încât nu pot să nu îi dau share. O punem în categoria ”oldies, but goldies” chiar dacă e din  Foarte pe scurt în mai 2019 Blaga de la PNL dădea vina pe Dragnea de la PSD pentru prețul mare al cireșelor (sursă):

”De 30 de ani ne batem cu PSD-ul care, într-adevăr, este cea mai proastă formă a lui, dar încă nu-i învins. Să nu ne culcăm pe-o ureche (…) Niciodată n-am avut o şansă ca acum să-l îngenunchem (…) PSD-ul care spune că vrea să fie patriot în Europa. Într-o Europă care nu-l vrea. Cei din familia lor europeană vor să-i dea afară. Păi de ce mai vor să meargă acolo, atunci? Ăştia care au spus că vor să facă nu ştiu câte spitale regionale, nu fac niciunul. De autostrăzi nu se ocupă. Au făcut ca preţurile să crească halucinant. Săptămâna trecută, în Bucureşti, un kil de cireşe era la acelaşi preţ ca mielul de Paşti, 100 de lei. Ăsta-i PSD-ul”, a spus Blaga, la mitingul electoral liberal de la Suceava.

Acum că Dragnea e la pușcărie, au ajuns cireșele la 2-3 lei / kg? Nu? Nu știu de ce, dar probabil tot PSD e de vină cumvă pe undeva.

Altfel, trebuie să recunosc că mi-au apărut considerabil mai puține glume cu cireșe anulă ăsta în feed față de anii trecuți. Ori s-a săturat lumea de ele ori am renunțat eu la persoanele toxice din feed-ul meu.

 




Ipocrizia liberalilor cu bugetarii

Un update scurt despre atitudinea PNL față de bugetari. Așa cum scriam într-o postare anterioară oamenii de la PNL, în frunte cu doamna Violeta Alexandru nu au nici un fel de jenă să dea în bugetari ori de câte ori are ocazia.

Cu toate astea același guvern PNL bate record după record în materie de angajat bugetari (sursă):

Numărul de posturi ocupate în instituțiile și autoritățile publice a crescut și în luna martie, astfel că totalul de la schimbarea guvernului PSD cu un executiv PNL, la începutul lunii noiembrie a anului trecut, a ajuns la un plus de 12.268 de posturi. Totalul angajărilor este mai ridicat decât reflectă numărul de posturi ocupate, indicator raportat de Ministerul Finanțelor, întrucât acesta nu evidențiază impactul posturilor eliberate prin pensionări, demisii sau demiteri, fiind cunoscut că la schimbările de guverne sunt înlocuite de foarte multe ori conducerile instituțiilor publice chiar și la eșaloane inferioare.

Așadar cel puțin 12.268 de posturi noi de bugetari adăugate din noiembrie 2019 de când a preluat PNL puterea și până în martie 2020. Iar numărul ăsta e minim pentru că Ministerul Finanțelor raportează doar totaluri, nu și fluctuația de personal. Puteți să vedeți cifrele cu ochii voștri pe siteul Ministerului Finanțelor. La nivelul lunii februarie erau 10.551 oameni angajați în plus.

Ca să vă faceți o idee, PSD a angajat în 2 ani și 10 luni cât au stat la putere în jur de 45.000 de oameni (sursă):

Numărul angajaților din sectorul public a crescut cu peste 45.000, 3,8%, în intervalul decembrie 2016 – octombrie 2019, perioada de doi ani și 10 luni în care guvernarea a aparținut PSD, arată date ale Ministerului Finanțelor analizate de Profit.ro.

Tot repet chestia asta poate intră în cap la cât mai multă lume:

Doctorii, profesorii, pompierii, oamenii de pe ambulanțe, cei din centrele de îngrijire a bătrânilor de stat, cei care au grijă de copii abandonați și mulți alții sunt bugetari. Când cineva cere scăderea numărului de bugetari, din categoriile astea se taie cel mai mult.

Apoi ne plângem că nu se face educație în școli și că ne pleacă doctorii în afară. Avem nevoie de bugetari din categoriile astea.

Majoritatea românilor se gândesc însă la oameni din spatele unui birou care împing hârtii când aud de bugetari. Da, sunt și din ăia, unii utili, alții nu prea. Dar numărul lor e relativ mic atunci când îl compari cu cel al categoriilor utile.

E nevoie de reformă în administrația publică românească? Da, probabil că e nevoie. Trebuie să dăm afară la grămadă bugetari? Clar nu!

Altă problemă, dacă se hotărăște PNL să dea afară bugetari, de unde credeți că vor da afară? Din cei cel puțin 12,268 angajați de ei sau din ceilalți?

Altfel da, e mișto să arunci cu rahat în bugetari pentru publicul larg, dar sub mandatul tău să crească numărul bugetarilor în câteva luni aproape cât în 1 an la PSD.




De ce încă lucrăm 8 ore pe zi?

Ocazional mai apar discuții despre viitorul locului de muncă și cum ar trebui să ne îndepărtăm de un model de lucru bazat pe altceva decât valoarea muncii. Un exemplu aici despre cum Facebook vrea să nu mai plătească salarii de San Francisco.

Astfel de discuții sunt acompaniate de asemenea de eterna dilemă: de ce muncim în continuare 8 ore? De partea firmelor și antreprenorilor există dorința asta de a plăti doar pe bază de proiect, gândindu-se că în felul ăsta nu vor plăti și pentru timpii morți ai angajaților.

Dar de fiecare dată când văd astfel de discuții observ că oamenii care spun că nu avem nevoie de 8 ore de lucru nu înțeleg concret ce reprezintă acele 8 ore. Așa că las aici o idee care trebuie rumegată bine.

Un loc de muncă în care salariatul primește o sumă fixă de bani pentru un număr fix de ore e o înțelegere între părți din care și unii și alții câștigă ceva.

Angajatul spre exemplu are următoarele beneficii:

  • salariul e stabil și nu oscilează mult de la o lună la alta. Asta ajută la planificarea cheltuielilor, obținerea de credite și așa mai departe.
  • faptul că nu trebuie să își caute altceva de muncă atunci când angajatorul are o perioadă cu mai puțină muncă îi oferă stabilitate la nivel mental și securitate în muncă.
  • faptul că lucrează un număr fix de ore (8 să zicem) îi oferă posibilitatea de a-și planifica viața personală.

Angajatorul are însă și el parte de beneficii de pe urma unui contract cu plata fixă la numărul de ore:

  • are un cost fix (salariul angajatului) și nu trebuie să țină cont de fluctuații pe piața muncii. Dacă angajatul ar lucra pe bază de proiect atunci costul muncii sale ar crește și scădea în funcție de cererea și oferta de pe piață. Dacă e cerere mare pe piață atunci cei mai performanți oameni își vor crește mult suma cerută. Angajatorul evită asta oferind un salariu fix indiferent de volumul efectiv al muncii.
  •  angajatorul nu trebuie să caute oameni cu care să lucreze ori de câte ori are un proiect nou. A recruta oameni de pe o zi pe alta are costuri destul de mari iar proiectele urgente nu se pot face dacă îți pierzi zile întregi să găsești oameni și apoi să negociezi cu ei.
  • cele 8 ore (sau câte sunt agreate) lucrate de angajat sunt ore în care angajatul e efectiv la dispoziția angajatorului. Angajatorul nu plătește angajatul doar pentru munca efectiv prestată ci și pentru a avea acel angajat la dispoziția lui oricând în acel interval de 8 ore / zi, 5 zile / săptămână. Costul de oportunitate al recrutării de oameni noi la fiecare nou proiect e de regulă mult mai mare decât costul de a plăti un angajat să fie la dispoziția ta. Ca să nu spun că un colaborator extern nu va livra la fel de repede ca un angajat pentru că mai are și alte proiecte de care trebuie să se ocupe. Ăsta e dezavantajul colaboratorilor externi: vor avea și alte chestii de făcut iar proiectul tău e unul din mai multe.

Așadar cele 8 ore pe zi lucrate în zilele noastre nu sunt neapărat rezultatul faptului că lumea nu ar vrea să lucreze pe bază de proiect ci a faptului că angajatorii au nevoie de oameni la dispoziția lor.

Chestia asta cu lucratul pe bază de proiecte nu prea are sens atât timp cât lucrezi în servicii și vrei să te diferențiezi prin calitate.

Platformele și flexibilitatea muncii

Îmi aduc aminte cum apăruseră tot felul de articole acum mulți ani care proclamau moartea locului de muncă tradițional odată cu apariția firmelor care oferă servicii prin platforme. E vorba despre platformele din Silicon Valley, de genul UBER, Lyft, Deliveroo, Food Panda șamd care promiteau să transforme felul în care muncim prin creșterea flexibilității relației dintre angajat și angajator. Vrei să faci taximetrie 1 oră pe zi, după job? Fain, bagă-te pe UBER. Vrei sp livrezi mâncare? La fel, hop pe Deliveroo sau Glovo sau ce o mai fi.

Firmele astea au încercat să schimbe paradigma asta. Cum?

Considerând că toți oamenii de pe platforma lor sunt colaboratori independenți, nu angajați. Problema e că aceste platforme nu prea respectau nimic în materie de ce înseamnă ”independență”. Adică aproape toate chestiile de care v-am vorbit mai sus erau bifate de către UBER de exemplu. Și nu o spun eu ci curțile de justiție din California, Marea Britanie, Franța și multe alte țări.

Practic firme de genul UBER se ascundeau sub umbrela tehnologiei pentru a nu își îndeplini partea lor din înțelegerea de mai sus, dar în principiu aveau cam toate beneficiile de mai sus. Costurile de intrare pe platforma lor erau modice, dar odată intrat toată stimulentele erau orientate în jurul ideii de a face persoana respectivă să conducă cât mai mult pentru UBER.

Așadar a trece de la un model de business bazat pe angajați la unul bazat pe ”proiecte” nu e ușor deși există tehnologie pentru așa ceva. Motivul? Firmele, pentru a fi competitive, au nevoie de oameni care să fie la dispoziția lor imediat și de multi ori chiar exclusiv.

Cum ar fi ca un inginer de la Tesla să lucreze și pentru Volkswagen? Dar nici nu trebuie să mergem atât de departe, nici măcar UBER nu prea vrea ca oamenii care conduc pentru ei să fie și pe alte platforme deși îi consideră independenți. La fel cum UBER oferă stimulente pentru a avea acces la acei oameni cât se poate de repede (prin ”surge price”).

Adevărații liber profesioniști nu sunt pe platforme

Cred că de mai sus se poate înțelege deja că piața menține ideea de angajat cu program de X ore și plată fixă în viață, nu angajații sau tribunalele.

Dar există și oameni care sunt liber profesioniști în adevăratul sens al cuvântului, oameni care tradițional au fost considerați independenți, chiar și din punct de vedere juridic. E vorba despre avocați, doctori, contabili, consultanți fiscali, actori, instalatori, electricieni șamd.

De ce nu există platforme de succes pentru ei? Puteți numi 3 platforme care să ofere serviciile acestor categorii de persoane fără să căutați pe google? Nope! Dar culmea e că fix genul ăsta de meserii s-ar fi pretat cel mai bine la modelul de business introdus de platformele din Silicon Valley, bazat pe punerea în legătură a liber profesioniștilor cu publicul lor. Și totuși treaba asta nu s-a întâmplat.

De ce? Din mai multe motive, dar cele mai importante mi se par astea:

  • Modularizarea și apoi agregarea acestor servicii e mult mai dificilă decât în cazul șoferilor. Nu poți pune prețuri pe o platformă pentru serviciul de ”mi s-a luat lumina, nu știu ce s-a întâmplat, dar am nevoie de un electrician să repare”. Poți în schimb pentru ”vreau să ajung din punctul X în punctul Y”.
  • Platformele astea, pentru că nu pot modulariza, nu oferă nimic diferit față de ce ar oferi un site tradițional de anunțuri, de genul OLX.

Cine ar putea schimba relația dintre angajat și angajator?

Pandemia?

Nu cred. Cu pandemia asta s-ar putea să lucrăm mai mult de acasă (sper). Poate cu un pic de noroc ne alegem și cu program ceva mai flexibil, nu neapărat 9 – 18, dar relația dintre angajat și angajator nu se va schimba prea curând având în vedere felul în care e structurată economia modernă. Dar asta nu e o problemă, ambele părți au de câștigat momentan.

Tehnologia?

Da și nu.

Începem cu ”Nu”: Nu tehnologia pe care o avem în prezent. Problema cu tehnologia nu e lucrul la distanță, putem face asta de când calculatoarele au ajuns cam prin toate casele (adică de când desktop-urile au ajuns să nu mai coste cât jumătate din prețul unei mașini).

Adevăratul motiv e nevoia de stabilitate atât a angajatului cât și angajatorului. Angajatul are nevoie de stabilitate financiară, angajatorul de stabilitate în accesul la resurse.

Atunci când una din părți nu va mai avea nevoie de stabilitate relația dintre angajat și angajator se va schimba.

Stabilitatea financiară a angajatului

Pentru angajat stabilitatea financiară ar putea să apară odată cu:

  • introducerea Venitului de Bază Universal (UBI – Universal Basic Income). Din păcate suntem încă departe de acel punct în care UBI e o opțiune viabilă din punct de vedere politic și social. Spania a făcut un pas în direcția aia, dar ei au introdus un ajutor social mai generos și mai extins, nu UBI. Ar fi nevoie de un șoc mult mai puternic decât 2 luni de carantină pentru asta.
  • apariția și răspândirea unei tehnologii similare cu replicatoarele din Star Trek, care puteau produce orice, de la mâncare până la haine sau alte obiecte. Avem imprimante 3D, dar tehnologia e încă departe de acel punct. Poate odată cu explorarea spațiului mai mulți bani vor fi alocați cercetării unei astfel de tehnologii. Atât timp cât există lanțuri logistice eficiente, nu există motiv pentru a dezvolta o astfel de tehnologie. Chestia asta nu ar fi posibilă însă pe Lună, pe Marte sau pe alte planete.

După cum vedeți se pare că suntem încă departe de soluții pe partea asta. UBI e un concept perfect fezabil în Vest chiar și în momentul acesta, dar nu există suficientă susținere politică sau socială pentru el. Ca să nu spun că UBI nu poate funcționa într-o societate cu diferențe mari de nivel de educație sau socio-economice între populații.

Ca o paranteză, există și conceptul de ”Fully Automated Luxury Communism”, o societate în care toată lumea are de toate și prin urmare nu mai e nevoie de muncă sau de capitalism. Aia e societatea descrisă în Star Trek apropo. În pop-culture-ul românesc ideea asta am văzut-o în melodia ”Globul de Cristal al lui Vlad Dobrescu cu Delirici și Doc:

Accesul la resurse al angajatorului

Pe partea angajatorului stabilitatea accesului la resurse pare mai aproape și a câștigat ceva avans în ultimele 2-3 decenii. Numele ei? Automatizarea muncii.

Automatizarea poate schimba fundamental relația dintre angajat și angajator pentru că va reduce mult din dependența angajatorului de asigurare a unui flux stabil de resurse. Teoretic roboții sunt acolo oricând, zi și noapte, nu doar 24 de ore (în ideea că acei roboți sunt proprietatea firmei).

Automatizarea nu va elimina complet nevoia de muncitori, nici măcar în cazul automatizării complete. Motivul e explicat foarte bine în cartea lui Yanis Varoufakis – Economia pe înțelesul fiicei mele: pe măsură ce se va automatiza munca, din ce în ce mai mulți oameni vor rămâne fără loc de muncă. În absența altor măsuri, asta va duce la o scădere a plății acceptate pentru munca lor. Prin urmare munca oamenilor ar putea ajunge să fie mai ieftină decât cea a roboților.

Problema și mai mare însă e că în lipsa unor venituri suficient de mari, cine va cheltui ce produc companiile?

Deci până și automatizarea asta nu poate elimina complet nevoia de angajați. Dar e de menționat că automatizarea va schimba fundamental această relație pentru că o va înclina puternic în favoarea angajatorului.

Concluzii

Angajații continuă să muncească un număr de 8 ore / zi pentru că angajatorii au nevoie ca ei să fie disponibili oricând în acel interval. Nu pentru că ar trebui să muncească neîntrerupt 8 ore ci pentru că, atunci când e nevoie de ei, angajatorul să se poată baza pe prezența lor.

Relația asta e reciproc benefică momentan. În viitor e posibil să vedem niște schimbări majore. Cea mai probabilă și care se petrece deja de ceva timp e în favoarea angajatorului, ca urmare a răspândirii soluțiilor de automatizare. Dar și UBI e perfect fezabil deși pare improbabilă pentru moment (nu e exclus să o vedem implementată mai rapid însă).




Ar trebui guvernul să susțină creditul comercial între firme private?

E ceva agitație zilele astea prin bula mea în legatură cu o presupusă intenție a guvernului liberal de a garanta creditul comercial (sursă):

Ce e creditul comercial?

E un termen care descria situația în care un client nu își plătește furnizorul pe loc ci după un anumit număr de zile. În mod normal astfel de plăți se fac într-un număr rezonabil de zile de la livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor (15 – 30 de zile). Sunt unele firme însă care plătesc furnizorii la 60 sau 90 de zile, adică la 2-3 luni după ce au primit bunurile sau serviciile de la ei. În perioade de recesiune / criză economică termenele de plată pot merge și mai departe.

Între momentul livrării bunurilor / prestării serviciilor și data plății facturilor cumpărătorul se folosește de banii pe care ar fi trebuit să îi dea furnizorului. E ca și cum cumpărătorul ar lua banii aceia sub formă de împrumut de la furnizor.

Practic creditul comercial e suma de bani pe care furnizorul îi permite cumpărătorului să o plătească cu întârziere.

În mod normal creditul comercial se acordă de către furnizor, dar în România creditul comercial e acordat cam cu forța pentru că multe firme mari nu lucrează altfel decât cu termene de plată de 60 – 90 de zile.

Există și o piață de asigurări pentru credit comercial. Adică firmele de asigurări merg la astfel de furnizori și le spun:

”te-ai gândit că o parte din creditul comercial dat către clienții tăi nu va fi plătit la timp (adică nici după 60-90 de zile) sau poate deloc? Dacă îmi plătești o asigurare lunară de X RON eu te despăgubesc în astfel de situații”.

E așadar o tranzacție de asigurăre între o firmă privată și un asigurator privat. Statul nu prea are treabă cu ce fac cele două.

Atunci care e problema?

Mai multe detalii despre acuzații găsiți aici. Pe scurt ele sună cam așa:

  • Guvernul liberal vrea să ajute 3 firme mari din domeniul asigurărilor prin garantarea unor obligații ale acestora.
  • Firmele respective asigură creditul comercial dintre firme.
  • Atât clienții cât și firmele de asigurări sunt firme private. De ce se bagă statul?
  • Guvernul PNL va suporta pierderile acestor firme private de asigurare în timp ce profitul făcut de ele de-a lungul timpului va rămâne la ele.
  • Mai mult respectivele firme de asigurări sunt parte din grupuri financiare uriașe la nivel mondial. Prin urmare ar trebui să se poată descurca și singure nu să ceară ajutor statului.

Oarecum neașteptat (pentru mine) au apărut ceva voci și la dreapta economică pe subiectul ăsta (firave, e adevărat). Între acele voci și Claudiu Năsui (sursă):

Ca o paranteză, nu îmi vine să cred că un libertarian vorbește despre ”socialism pentru bogați”. Acuzațiile lui Năsui sunt similare cu ce am descris mai sus, dar au și o perspectivă de dreapta. Mai exact, el spune că statul nu ar trebui să se bage în tranzacții între privați.

Care e de fapt problema?

În mod normal numărul de firme care au probleme cu încasări întârziate nu e foarte mare. Firmele de asigurări își iau măsuri la rândul lor pentru a se proteja de situații neprevăzute și își asigură la rândul lor activitatea.

În prezent însă nu trăim vremuri normale. O parte importantă a economiei a fost pusă pe pauză timp de 2-3 luni cu zero încasări în unele sectoare economice. E normal ca firmele de asigurări să se confrunte cu un număr mult mai mare de întârzieri la plata facturilor. Prin urmare în astfel de circumstanțe există riscul ca obligațiile lor de plată să se înmulțească și implicit ca ele să nu facă față acestor plăți fără să aducă bani de acasă.

Ei bine, firmele astea s-au dus acum la Guvern prin intermediul Coaliției pentru Dezvoltarea României și cer Guvernului să garanteze el aceste facturi. Altfel spus, dacă un client nu plătește și nici firma de asigurare nu poate plăti atunci să plătească Guvernul.

Profit.ro are un articol foarte detaliat despre ce au cerut asiguratorii aceștia de la Guvern. Pe scurt ar vrea așa:

În schema discutată de Executiv, Ministerul Finantelor Publice, în calitate de furnizor de ajutor de stat, ar garanta o cotă-parte din despăgubirile datorate pentru creditele comerciale (furnizor) asigurate de către asigurători clientilor săi. Administratorul schemei ar urma să fie Fondului Roman de Contragarantare (FRC).

Cei de stânga spun că se vor cheltui bani de la buget pentru a acoperi pierderile unor firme care au oricum bani. Cei de la dreapta spun că nu ar trebui să se bage statul în relația dintre două firme private.

Cum stau lucrurile de fapt?

Americanii au o vorbă:

”The Devil is in the details”

Adică Diavolul se ascunde în detalii și nu îl poți vedea de la depărtare. În cazul de față problema nu e una specific românească. Articolul celor de la Profit.ro vorbește despre cum Germania și Danemarca au implementat deja o măsură similară cu cea cerută de asiguratori. Ei bine, mult mai multe țări vor implementa probabil acea măsură, nu doar cele două.

Cei de la Financial Times vorbesc despre Germania, Franța, Belgia și evident Marea Britanie. De asemenea problema nu e faptul că aceste firme de asigurări nu își pot onora obligațiile din trecut. Pot face asta. Adevărata problemă e faptul că nu vor mai oferi astfel de asigurări decât unei categorii foarte restrânse de firme refuzând să asigure firme cu un risc mai ridicat. Iată ce spun cei de la Euler Hermes, una din firmele care au fost la discuții cu Guvernul liberal, conform Financial Times:

Credit risk is by nature dynamic and levels of risk vary according to circumstances. Due to the current crisis, certain buyers may present heightened levels of risk of non-payment and deteriorated credit worthiness. As a response, Euler Hermes may adapt the risk ratings of these buyers and reduce the credit limits available to clients accordingly. This always applies only to future trade transactions and is primarily aimed at steering clients away from imminent and predictable risk of non-payment.

Riscul așadar e ca aceste firme să nu mai ofere asigurări tuturor clienților și să se rezume doar la cei cu risc scăzut. Cei rămași fără acoperire ar urma să își încaseze banii cu întârziere în lipsa asigurării care ar fi plătit banii la timp.

Astfel de întârzieri de plată s-ar propaga apoi pe lanț pentru că firmele care încasează cu întârziere vor plăti la rândul lor proprii furnizori cu întârzieri. Asta ar putea duce multe firme în insolvență și poate chiar faliment pentru că se vor trezi cu executări silite, imposibilitatea de a cumpăra, vinde sau produce bunuri ori de a presta propriilor servicii.

Cât de mare e problema?

Depinde din ce perspectivă vrei să privești. Tănase Stamule, consilier pe probleme al primului ministru, spune într-un editorial în Ziarul Financiar următoarele:

Ca să înţelegem volumul de credit comercial din economia noastră este de trei ori mai mare decât creditul bancar, respective 383 de miliarde (credit comercial) versus 117 de miliarde de lei (credi bancar). În acelaşi timp, termenul mediu de plată al facturilor în România a ajuns la 114 zile, de două ori peste media europeană şi faţă de nivelul înregistrat în urmă cu un deceniu.

Altfel spus firmele românești se bazează pe finanțare din credit comercial mai mult decât din credite bancare. Înseamnă că e o problemă mare, nu?

Ca o paranteză asta se întâmplă pentru că o mare parte din firmele românești nu sunt pur și simplu bancabile, din motive explicate de mine într-un alt articol.

Ceea ce nu spune dl. Stamule e cât din acele 383 de miliarde RON sunt asigurate de acei asiguratori. Cei de la Profit.ro avansează niște cifre interesante:

Vor, de asemenea, un plafon de garantare mult mai mare, deoarece au o expunere de 20-25 miliarde de lei, nu doar 1 miliard, arătând  că creditul comercial din țară depășește 300 miliarde lei, deși acesta e în mare parte neasigurat.

Așadar acele firme asigură undeva la 5-6% din creditul comercial de pe piață. Se justifică atunci măsura? Revenim la domnul Stamule în ZF:

Aceşti beneficiari sunt de fapt cele 3 000 de companii care îşi asigura facturile şi vreo 60 000 de companii care primesc credit comercial de la aceste companii. De fapt cam 80% din cifra de afaceri a tuturor companiilor din Romania şi cea mai mare zonă productivă a României. 

E cam mare discrepanța dintre cifre, nu? Adică 5-6% din creditul comercial al României e generat de firmele care au 80% din cifra de afaceri a tuturor companiilor din țară? Nu prea are sens pentru că cifra de afaceri e formată din acele facturi care ar trebui încasate.

Sau poate avea sens dacă acea cifră de afaceri e generată în mare parte de tranzacții ale firmelor respective cu clienți din alte țări, nu din România. Iar acele tranzacții nu sunt asigurate. Dar de ce nu și-ar asigura o firmă mare parte din tranzacții? Poate pentru că respectivele tranzacții sunt făcute cu firme din același grup, caz în care asigurarea e inutilă.

Are sens măsura asta?

Eu cred că suntem într-o situație economică excepțională. Am fost format în școala de gândire economică keynesistă și sunt prin urmare adeptul intervenției statului în economie pentru a salva locuri de muncă acolo unde are sens. Eu nu am o problemă de doctrină (stânga – dreapta) din punctul ăsta de vedere.

Înțeleg logica asiguratorilor și propunerile lor, dar la nivel de Guvern a acorda facilitatea asta pentru 5-6% din potențialii beneficiari mi se pare o greșeală. De ce? Pentru că deși sunt adeptul intervenției statului pentru a salva niște locuri de muncă și a evita blocaje în lanț, nu sunt adeptul acordării de avantaje unor firme care au deja resurse financiare importante.

Altfel spus, din punctul meu de vedere măsura garantării asigurărilor de credit comercial de către stat e bună ca principiu. Dar nu ar trebui oferită doar asiguratorilor ci ar trebui extinsă unui număr mai mare de firme din economie. Concentrarea ajutorului de stat doar pe un număr restrâns de companii va ajuta disproporționat de mult fix companiile care oricum au resurse.

Ca alternative s-ar putea avea în vedere crearea unei firme de asigurări cu capital de stat care să ofere astfel de asigurări la prețuri mai mici unui număr mai mare de firme. Sau se poate condiționa acordarea ajutorului guvernamental de creșterea numărului de clienți care ar beneficia de o astfel de asigurare.

Așadar, privind lucrurile la nivel macroeconomic, cam toată lumea ratează esența problemei:

Măsura nu e nici o țeapă pe bani publici, dar nici nu va avea un impact major asupra economiei dacă e să ne luăm după cifre. Va favoriza indirect firme care au deja resurse financiare peste medie. 




Cum a eșuat un startup din Silicon Valley – povestea fondatorului

Un tip pe Twitter povește cum a eșuat în tentativa lui de a crea un startup de succes.

Trebuie să dați click pe comentarii ca să citiți continuarea. Pe scurt povestea lui sună în felul următor:

  • a înființat un startup în Silicon Valley, unde lucrase înainte. Zona San Francisco e plină de startupuri și oameni cu bani.
  • pentru că lucrase la Lyft (competitor Uber pentru cine nu știe) omul s-a gândit: ce ar fi dacă în loc să transport oameni aș transporta mâncare.
  • Dar a vrut să se diferențieze așa s-a băgat și pe partea de făcut mâncare, nu doar de livrat. În termeni tehnici se spune că a încercat integrare pe verticală: producție și distribuție a produsului.
  • A început prin a crea o aplicație cât mai ușor de folosit. Apoi când a fost mulțumit a început să se gândească și la mâncare.
  • Firma creștea binișor, vânzările erau bune (22 milioane dolari), numărul de comenzi era mare (4.500 comenzi / zi), dar firma pierdea 1-2 milioane de dolari pe lună.
  • La un moment dat însă vânzările s-au prăbușit și nimeni nu știa de ce. Le-a luat un pic să afle, dar în cele din urmă și-au dat seama că intrase UBER pe piață cu firma lor Uber Eats.
  • În acest punct au încercat să își schimbe oarecum modelul de business și, spune el, să mute atenția companiei spre calitatea produsului.
  • În cele din urmă, după ceva încercări eșuate au închis firma.

Asta e povestea multor startup-uri eșuate în Silicon Valley, dar am vrut să o prezint pe asta pentru că arată câteva chestii despre antreprenoriatul din zona tech.

Antreprenoriatul tech nu e antreprenoriat tradițional

Scopul unei firme e de a face profit. Cu cât mai repede cu atât mai bine pentru că apoi firma se poate dezvolta prin propriile resurse.

Modelul ăsta de a face business e tradițional și pleacă de la premiza că e greu să găsești finanțare ieftină. Prin urmare dacă vrei să te dezvolți ca și companie ai de ales între a genera profit pe care să îl reinvestești sau să vină acționarii cu mai mulți bani de acasă.

Dar de la criza economică din 2008 încoace băncile centrale au inundat piața cu bani la o dobândă foarte mică (”cheap money” adică bani ieftini). Banii ăștia nu au ajuns la oameni ci la bănci și fonduri de investiții. Care ar fi trebuit să facă ce știu mai bine cu ei, anume să dea credite și să ajute firmele să se dezvolte.

În același timp însă pe piață au apărut firmele tech. Firmele tech sunt un pic diferite de cele tradiționale prin faptul că multe dintre ele nu crează valoare adăugată singure ci o redistribuie. Sună a comunism sau socialism, știu, dar cam ăsta e adevărul.

Haideți să luăm UBER ca exemplu, că am mai scris de el. Ce valoare adăugată crează UBER? UBER nu are mașini, nu angajează șoferi (oficial). Ei doar pun în contact omulețul care are nevoie de a merge din punctul A până în punctul B cu cineva dispus să îl ducă.

Dacă un șofer e implicat într-un accident și nu mai poate conduce acea mașină atunci UBER nu are o problemă cu asta. Mașina nu era a lor, deci ei nu au pagube iar șoferul dacă nu mai poate conduce sau, Doamne ferește, moare atunci iarăși nu e problema lor, pentru că nu era angajatul lor.

Inovația adusă de UBER e posibilitatea de a acorda un rating șoferului. Un rating prea mic înseamnă că șoferul va fi dat afară de pe platformă. Chestia asta face ca șoferii să facă un efort în plus pentru a ține mașinile curate. Asta nu exista înainte de apariția UBER.

Ce altă valoare adăugată aduce UBER? Păi, în principiu cam nimic, asta e tot.

Dar UBER are un avantaj uriaș față de un business tradițional: legătura cu clientul. Acum aplicația aia e legătura ta cu locul de unde iei taxiul. O experiență bună pe aplicație te va face să o folosești din nou. Vei avea motiv să încerci altă aplicație similară? Doar dacă oferă ceva mai ieftin la aceeași calitate. Consumatorul câștigă în felul ăsta, dar cel care oferă serviciile propriu zise (adică șofatul) va fi sub presiune să livreze și mai ieftin.

Firmele de tech sunt numite ”agregatori” pentru că ele preiau activitate care există pe piață și o prezintă sub propriul brand. Șoferii ăia care conduc pentru UBER conduc și pentru Lyft acolo unde pot, dar concurența dintre cele două e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Cum au ajuns firmele astea atât de mari? Păi ”cheap money” de la fonduri de investiții în principiu. UBER nu a fost niciodată profitabil, dar supraviețuiește din banii investitorilor. Care e scopul acestor investitori? Să ajungă să domine piața la un moment dat și să își recupereze investiția din prețuri de monopol / oligopol atunci.

O ultimă chestie importantă: multe dintre firmele astea fentează legea prin faptul că legislația în domeniul lor nu se referă explicit la companii de tehnologie. UBER spre exemplu spune că ei nu sunt firmă de taxi ci de tehnologie. Dacă faci abstracție de aplicația lor și o înlocuiești cu o stație / telefon atunci UBER e doar un dispecerat de taxi, dar internațional. Dar ei spun că nu sunt asta. De ce? Pentru că altfel ar cădea sub incidența legilor taximetriei din fiecare țară. Iar astfel de legi există pentru a proteja atât clienții cât și șoferii. Știți cum a ajuns UBER atât de mare? Pe lângă bani a ignorat complet legea și nu luat niciodată licențe de taxi așa cum făceau firmele tradiționale. Ei spuneau ”noi suntem firmă de tech, e responsabilitatea șoferilor să fie acreditați”. Doar că același UBER îi lăsa pe șoferi neacreditați să folosească aplicația intenționat.

Câteva concluzii despre business-urile tech:

  1. experiența clientului pe aplicație e crucială pentru ele – o experiență proastă va face clientul să se ducă în altă parte.
  2. ele nu crează valoare adăugată ci o redistribuie. Ele nu oferă propriu zis acele servicii ci sunt doar intermediar între cel care oferă serviciul și client. (agregatori de oferte).
  3. Nu au active fizice propriu zise. Asta le permite să nu bage bani în active fizice ci să profite de activele altora și să se concentreze pe dezvoltare.
  4. Scopul lor nu e de a face profit ci de a ajunge suficient de mari încât să poată scoate prețuri de monopol / oligopol.
  5. De cele mai multe ori fentează legile pe principiul ”eu sunt firmă de tech, nu de …”.

Ce a fost în neregulă cu business-ul tipului de mai sus

Haideți să ne uităm la punctele de mai sus:

  1. A plecat la drum prin crearea unei aplicații. E în linie cu punctul 1 de mai sus pentru că experiența clientului e crucială pentru astfel de bussines-uri.
  2. În loc să fie agregator s-a apucat să își creeze propria valoare adăugată. Altfel spus au investit bani în propriul produs în loc să ofere posibilitatea de a folosi aplicația altor restaurante. Firma nu era intermediar ci producător cu aplicație.
  3. Pentru că avea active fizice a trebuit să investească în ele, să cheltuie bani producând efectiv chestii. A trebuit să angajeze oameni, nu să îi considere ”liber profesioniști” ca UBER. A trebuit să se descurce cu stocuri, logistică, achiziții șamd.
  4. Nu s-au concentrat pe profit ci pe a crește, la fel ca o firmă de tech.
  5. Nu prea puteau fenta legea în schimb. În ceea ce privește normele de igienă în locuri unde se gătește nu prea ai cum să ocolești legea. Riști să îți îmbolnăvești clienții și atunci e cam nasol. Nici nu puteai pasa riscul ăsta altcuiva pentru că tu erai restaurantul.

Așadar un tip care lucrase într-o firmă tech s-a apucat de un business. Însă numai 2 din 5 caracteristici ale firmelor tech erau îndeplinite.

Un restaurant nu e o firmă tech

Dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume tipul ăsta și-a deschis restaurant care avea aplicație de livrare a mâncării. Firma lui nu era de tech ci un banal restaurant cu aplicație. Mâncarea era livrată, nu se consuma în restaurant.

Dar el vorbește despre el ca despre un antreprenor de tech din Silicon Valley. Iar firma lui a fost prezentată ca o firmă de tech. Un restauarant cu aplicație a fost prezentat ca firmă de tech. Și dacă vă uitați în thread a reușit să strângă 60 de milioane de dolari până la punctul la care a închis business-ul.

Repet: 60 de milioane investiție pentru un restaurant cu aplicație.

O altă chestie ciudată e că abia după ce a intrat pe piață UBER a încercat să se axeze pe calitate nu cantitate. Asta e o chestie care vine din mentalitatea de firmă tech. Pentru ei standardizarea produsului e esențială, iar orice chestie extra se plătește separat.

Dar un restaurant nu așa funcționează, dimpotrivă e fix pe dos: lumea preferă mâncarea de la un restaurant sau altul în funcție de cât de bună e. Calitatea și diferențierea mâncărurilor sunt cruciale în industria restaurantelor. Vrei să ai o anumită experiență, vrei ca mâncarea să fie gătită într-un fel poate. Chestia asta e valabilă chiar și în cazul mâncării livrate.

Iar aplicația tipului ăsta încerca să aplatizeze fix experiența și diferențierea pe care mai toți patronii de restaurante o căutau.

Apoi când a venit UBER Eats credeți că i-a păsat cuiva de restaurantul și aplicația tipului? Nu, pentru că mâncarea livrată prin UBER Eats era la fel ca mâncarea livrată de el. Probabil publicului nu i-a păsat deloc de schimbarea asta. Dar dacă s-ar fi diferențiat de la bun început nu prin aplicație ci prin mâncare și ar fi făcut mâncarea exclusivă pentru acea aplicație altfel ar fi stat lucrurile.

Dar tipul nu și-a dat seama de chestiile asta. El a condus firma al cărui cel mai important activ era restaurantul ca pe o firmă tech.

Antreprenoriatul nu e pentru oricine

Cumva s-a creat în ultimele decenii ideea asta că antreprenoriatul ar trebui să fie deschis oricui. Eu nu sunt de acord cu asta. Mi se pare că se irosesc teribil de multe resurse pe lucruri despre care poți vedea de la o poștă că vor da chix.

Dacă tipul de mai sus s-ar fi dus la un consultant mai de Doamne ajută ar fi aflat de chestiile de care v-am zis eu mai sus. Asta nu l-ar fi făcut să se răzgândească poate, dar ar fi aflat că nu are sens ceea ce face. Nu poți conduce un restaurant cum conduci o firmă tech.

Cred că cel mai mare bine pe care l-ar putea statul român propriei economii ar fi să ofere cursuri gratuite, dar obligatorii, persoanelor care vor să își facă o firmă. Nu chestii super elevate, ci niște noțiuni elementare de contabilitate, management, economie și excel. Așa cum trebuie să dai un examen și o probă practică pentru a lua carnetul ar trebui să fie un examen și pentru a putea să îți faci un business.




Cât cheltuie statul român cu beneficii acordate familiilor față de restul UE

Răspunsul pe scurt: mult prea puțin. Iată ce zice Eurostat:

Cine e pe ultimul loc? România cu 104 euro. Acei 104 euro sunt suma medie cheltuită de statul român cu beneficii acordate familiilor. La ce se referă suma de 104 euro? Conform metodologiei Eurostat acea sumă acoperă asistență oferită de statul român familiilor cu cheltuieli privind sarcina, nașterea, adopția, creșterea copiilor și ajutorarea altor membri ai familiei. Suma e raportată la numărul de locuitori al țării.

Cheltuiala totală a României în 2017 s-a ridicat la 2,03 miliarde EUR conform Eurostat. Polonia a cheltuit 12 miliarde, Ungaria cu o populație la jumătatea României cheltuia mai mult decât noi (2,7 miliarde). La fel și Cehia care la o populație de 10 milioane de oameni cheltuia cu 50% mai mult decât România în 2017. În total Uniunea Europeană cheltuie 301 miliarde de euro pentru a ajuta familiile de pe teritoriul său.

Pentru o țară care a avut recent un referendum privind apărarea familiei tradiționale România cheltuie surprinzător de puțin pentru ea.




La Factual se doarme în post?

Probabil știți de Factual, site-ul de factchecking al bulei de facebook care vrea să salveze România de PSD. Cei de la Factual fac factchecking doar când vor, doar cum vor și câteodată dau niște rezultate strâmbe rău.

Am mai scris în trecut când au bușit factchecking-ul la niște achiziții făcute de ANAF. Am crezut atunci că e întâmplare (cu toții greșim). Apoi au urmat o serie întreagă de factchecking-uri făcute cu dedicație și cu bătaie într-o singură direcție.

Și treaba asta continuă de ceva timp și uneori cu niște ”factcheck-uri” de îți stă mintea-n loc.

Orice venit care de fapt e unul singur

Un exemplu de analiză părtinitoare (sursă):

Persoana care a făcut verificarea în cazul ăsta nu avea cum să treacă examenul de capacitate sau BAC-ul în condiții normale. De ce zic asta?

Ați văzut afirmația de mai sus, da? Doamna Prună zice clar ”10% din orice ban câștigăm se duce la stat pentru sistemul de sănătate”. Chestia aia cu ”din orice ban” ce înseamnă pentru voi? Pentru mine înseamnă că dacă fac bani în România, indiferent de sursă dau 10% la stat pentru sănătate. Că de aia e ”orice ban” ăla acolo, nu?

Ce verifică Factual?

Care este contribuția unui angajat la sistemul de sănătate și care este contribuția unui angajat pe salariu minim pe economie.

Brusc ”orice ban” câștigat în România s-a transformat în salariu și atât. Pentru că în România toată lumea câștigă bani din salarii! Nu există oameni pe PFA, oameni pe micro, oameni care câștigă bani din drepturi de autor, pensii și multe altele. Dacă ar fi după cei de la Factual Codul Fiscal ar fi probabil la un sfert din dimensiune.

Așa că să îi sune cineva pe ăia de la Academia Română și să le spună că ”orice” mai nou înseamnă de fapt o singură chestie, nu mai multe.

”Pot să mănânc orice” înseamnă ”pot să mănânc doar salată”?

”Pot să bat orice persoană șah” înseamnă ”pot să îl bat pe Gigel la șah”?

”Pot să repar orice mașină” înseamnă ”pot să repar doar Renault Clio”?

Și nu, nu e o scăpare. În România nu toate veniturile sunt impozitate cu contribuția de asigurări de sănătate la care se referă doamna Prună. Și e foarte simplu de aflat care sunt veniturile care sunt scutite. Uite, vă arăt și vouă și celor de la Factual cât de ușor e cu un simplu click aici. Serios, e o listă lungă de situații în care contribuția asta nu se plătește, listă pe care o găsiți la art. 154 din Codul Fiscal. Ca fapt divers știți cum se numește acel articol? Ei bine fix așa:

ART. 154 – Categorii de persoane fizice exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate

E suficient să dai un google search si te trimite google acolo, nu trebuie să ai cunoștințe avansate de fiscalitate.

O altă problemă, care pare fizică cuantică pe lângă căutatul pe google, e că nu întotdeauna se duc la stat 10% din venituri pentru sănătate. Unele venituri sunt scutite, așa cum scriam mai sus. Altele în schimb au parte de tot felul de deduceri sau modalități mai complicate de impozitare astfel încât atunci când tragi linie nu dai 10% din venit statului. Un exemplu foarte des întâlnit e în cazul veniturilor obținute din chirii unde e o poveste întreagă cu ce se impozitează și ce nu.

Pot să înțeleg că nu știu de faza cu impozitarea chiriilor, că e destul de specifică, dar aia cu ”orice venit” care e de fapt venitul din salariu e complet ridicolă.

Nu știu cui îi pasă de chestiile astea, dar nu luați pe nemestecate astfel de chestii. Faceți și voi un minim de google search pe subiect pentru că în România factchecking-ul e o artă, nu o știință, la cât de subiective sunt lucrurile.