Big Mac Index sau Avocado Index: au sens economic?

Big Mac Index sau Avocado Index fac parte din acele categorii de articole care transformă prețurile la chestii în număr de (ceva-uri) amuzante.

De exemplu BBC a publicat recent așa numitul ”avocado toast index” care ar trebui să ne spună de câte pâini cu avocado e nevoie pentru a cumpăra o casă în diverse locuri din lume.

Sau poate Indicele Big Mac, de la The Economist, vă sună cunoscut (ne spune dacă o monedă e sub-evaluată sau supra-evaluată).

Sunt sigură că ați mai văzut indexuri din astea de-a lungul timpului și v-ați gândit fie că sunt stupide fie că sunt drăguțe. Pentru mine în schimb întrebarea e, mai degrabă, au sens economic?

Adevărul e că unele indexuri sunt chiar ok, dar ca să fie utile ar trebui să îndeplinească niște condiții. Altfel sunt doar reclamă gratuită și un articol prost. Haideți să ne uităm un pic despre ele:

Big Mac Index

Big Mac Index de la The Economist a apărut în 1986 și era folosit pentru a vedea care e cursul de schimb real. O să mă întrebați: nu există o altă modalitate de a vedea care e cursul?

Răspunsul e: nu e doar o modalitate ci sunt mai multe, dar toate sunt aproximative.

Și atunci de ce folosim prețul unui cheesburger?

Pentru că acel cheesburger e vândut de aceeași corporație la nivel global, folosind aceleași ingrediente și aceleași proporții. Altfel spus, dacă un Big Mac se vinde cu 1 EUR în Franța, dar cu 1,5 USD în SUA înseamnă că avem un curs de schimb real de 1,5 USD pentru 1 EUR. Luăm raportul acesta și îl comparăm cu cursul oficial:

  1. Cursul oficial e, spre exemplu, 1 USD pentru 1 EUR. Asta înseamnă că Big Mac-ul ar fi trebuit să coste 1 USD, nu 1,5 USD conform cursului oficial. Diferența e de -33% (1 USD – 1,5 USD)/1,5 USD. Asta înseamnă că moneda euro e sub-evaluată față de dolar cu 33% în cazul acesta. Pe românește, dacă ar fi lăsată ”liberă” moneda euro s-ar aprecia față de dolar.
  2. Cursul oficial e, spre exemplu 2 USD pentru 1 EUR. Asta înseamnă că Big Mac-ul ar fi trebuit să coste 2 USD, nu 1,5 USD conform cursului oficial. Diferența e de 33% = (2 USD – 1,5 USD)/1,5 USD. Asta înseamnă că moneda euro e supra-apreciată față de dolar cu 33% în cazul acesta. Pe românește, dacă ar fi lăsată ”liberă” moneda euro s-ar deprecia față de dolar.

Paritatea Puterii de Cumpărare

Indexul se bazează pe conceptul de PPP (purchase parity power), o chestie care în română se numește ”paritatea puterii de cumpărare”. PPP e un concept economic care tratează diferențele dintre economii în baza ideii că viața poate fi mai ieftină sau mai scumpă în termeni reali, nu nominali.

De exemplu, faptul că mâncarea e în general mai ieftină în România decât în Anglia înseamnă că, deși salariul românesc e mai mic, cu aceeași sumă poți cumpăra mai multă mâncare în România decât în Anglia.

Ceea ce e adevărat. Cu 100 de lire englezești cumperi mai multă mâncare în România decât în Anglia. Asta înseamnă că puterea de cumpărare în România pentru 100 de lire e mai mare decât în Anglia.

Știu, știu, salariul în Anglia e mult mai mare decât în România. Dar asta nu schimbă faptul că există o diferență de putere de cumpărare. Atunci când se măsoară indicatori economici între Anglia și România, aceștia pot fi ajustați cu PPP. Adică indicatorii românești se vor îmbunătăți ușor ca urmare a faptului că în România poți cumpăra mai mult cu 100 de lire.

Cât de mult se va îmbunătăți? Cât e PPP în România vs. Anglia? Fix asta face Big Mac Index, încearcă să calculeze diferența de PPP rezultată din diferențe de curs valutar.

Sursă: Wikipedia Antti Vuorela [CC BY-SA 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)]
Sunt mulți oameni care nu prea înțeleg ideile astea și ajung să spună enormități prin media, uneori voit, alteori nevoit. E important să înțelegeți de unde apar diferențele astea.

Indicele Avocado

Totul a plecat de la un dezvoltator imobiliar care a spus că el a reușit în viață pentru că ”nu a dat 19 dolari pe avocado și 4 dolari pe o cafea”. Așa că cei de la BBC au vrut să vadă dacă într-adevăr reușești să răzbești în viață renunțând la avocado.

Evident că s-a dovedit că tipul mânca rahat (nu avocado). Ar fi fost nevoie de 67 de ani de nemâncat avocado zilnic pentru a cumpăra o casă în Londra spre exemplu

Indicele avocado e un pic diferit. Producția mondială de avocado provine în mare parte din țări în curs de dezvoltare. Principala lor piață de consum totuși e Europa de Vest, SUA, Australia și țările asiatice mai dezvoltate. Așadar niciuna dintre țările care consumă avocado nu îl și crește. O excepție e SUA, unde ceva avocado e cultivat în California. Dar producția locală e mult sub consumul național.

Din punct de vedere economic, prețul în SUA pentru avocado nu ar trebui să fie așadar diferit de cel din Marea Britanie, Australia, Germania sau alte piețe unde avocado se consumă în cantități mari. De ce? Pentru că întreaga producție vine din afara țării și toate aceste țări cumpără avocado de pe piața mondială.

SUA produce un pic, dar nu suficient încât să influențeze prețul avocado pe piața națională.

Prin urmare logica economică a unui index avocado e similară cu logica indexului Big Mac. Dacă un avocado costă 1,5 dolari în SUA, dar 1 euro în UE atunci avem un raport de 1,5 USD pentru 1 EUR.

Putem compara acest raport cu cursul oficial de schimb. Concluziile vor fi identice cu cele de mai sus, de la indicele Big Mac.

De ce Big Mac Index și Avocado Index? De ce nu avem un indice ”brânză de vacă index”?

Pe românește, de ce nu putem calcula prețul apartamentelor din Londra cu cel al apartamentelor din SUA pe baza unui kg de brânză de vacă?

Pentru că atât SUA cât și Marea Britanie produc brânză local, cu costuri locale. Mai mult, atât în SUA cât și în UK prețul brânzei e ținut jos de subvenții acordate de stat (în SUA) sau de UE (în UK). Așadar o mulțime de factori specifici industriei de lactate în ambele țări ”ascund” prețul real al 1 kg de brânză.

Asta înseamnă că dacă am compara prețul brânzei din UK cu cel din SUA raportul dintre cele două ar fi puternic influențat de alți factori, nu doar costuri reale.

Nimeni nu subvenționează Big Mac-ul sau avocado.

Ar mai fi apoi și alți factori. Spre exemplu dacă o țară e mare amatoare de lapte cu cereale (SUA), o parte considerabilă din producție se va duce acolo. Dar dacă acea țară e amatoare de brânză, dar nu neapărat de lapte cu cereale (Franța), atunci laptele va fi direcționat spre brânză. Prețul brânzei va fi influențat așadar și de consumul de lapte, materia primă pentru brânză. Comparând prețul din SUA cu cel din Franța pentru brânză nu ar prea avea sens.

Care e regula deci pentru un index ciudat?

Cei de la The Economist mai folosesc și ”Tall Latte index ”, unde compară prețul la o cafea Starbucks. De ce? Pentru că e o combinație a celor două explicații de mai sus:

  • Rețeta și ingredientele sunt aceeași peste tot în lume și produsul e vândut de aceeași companie. Se presupune că puterea de negociere (cu furnizorii) și atracția brandului e suficient de mare încât să obțină rezultate similare peste tot.
  • Produsul principal e un produs ce nu crește în țările dezvoltate. Așadar prețul pentru un american e același ca prețul pentru un englez.

Așadar orice produs care îndeplinește cele două criterii de mai sus va funcționa ca un indice bun, dar și amuzant.

P.S: Mai sunt și alte feluri de indicatori mai mult sau mai puțin ciudați (vedeți aici de exemplu), dar ei spun altă poveste.




România și deficitul ei de cont curent

Alphaville, unul din blogurile celor de la Financial Times e probabil cea mai interesantă sursă de informații financiare gratuite de pe internet. Și spun asta pentru că oamenii vin cu chestii care te fac să zici: ”Aha…ok, asta explică multe!”. Un exemplu excelent în sensul ăsta ar fi un articol despre țările care înregistrează mai mereu deficite de cont curent:

The best way to spot problems in a country’s accounts, according to King, is to figure out which countries have run persistent current account deficits. The longer a deficit goes on, the deeper the entrenchment and the harder the adjustment when capital decides to flee. In national accounts, it often doesn’t pay to continuously depend on the kindness of strangers.

Ce spun ei e că țările își schimbă cu greu obiceiurile când vine vorba despre deficite. Prin urmare, dacă ne uităm la istoricul lor putem să înțelegem care sunt șansele ca o nouă criză cauzată de un deficit de cont curent să se petreacă.

Înainte de toate însă, câteva explicații:

Ce e contul curent

”Deficitul de cont curent” și ”deficitul bugetar” vor fi expresiile care vor domina discursul economic în 2019 și 2020. Suntem obișnuiți cu termenul de ”deficit bugetar”, dar nu și cu cel de ”cont curent”.

Pentru a înțelege ce înseamnă cont curent atunci când vorbim de economia unei țări trebuie să vă gândiți la un cont curent bancar.

Un cont curent bancar e un cont deschis la o bancă unde, dacă ești un om normal:

  • îți intră banii din salariu sau alte surse, astea apar cu plus în extrasul de cont
  • îți ies bani pentru diverse cheltuieli, rate la credite și altele. Astea vor apărea cu minus în extrasul de cont.

La fel e și cu țările, doar că acolo nu există 1 singur cont bancar pentru țară ci milioane de conturi. ”Contul curent” la nivel de economie a unei țări înseamnă să aduni tot ce e în ”conturile” din România:

  • toate intrările de bani în România venite din străinătate. De exemplu dacă o firmă din România vinde utilaje către o firmă din Anglia, acei bani vor apărea ca un plus în ”contul curent” al României. Le fel pentru servicii furnizate de firmele românești celor din afara României. Orice bani care intră în conturile bancare românești din străinătate vor fi considerați ”venit” în contul curent al României și vor apărea cu plus.
  • toate ieșirile de bani din România către străinătate. De exemplu dacă o firmă din România cumpără echipament din Germania, va trebui să facă plăți către furnizorul său neamț. Acei bani vor fi virați din contul său bancar. La fel pentru orice servicii plătite de firme românești către furnizori străini. Banii care ies din România și merg în străinătate vor fi văzuți drept ”cheltuieli” în contul curent al României și vor apărea cu minus.

Atenție, aici intră TOATE intrările și ieșirile de bani în și din România, atât private (companii, cetățeni români), dar și guvernamentale (adică ale primăriilor, Ministerul de Finanțe etc.).

Deficitul și surplusul de cont curent

Contul curent e așadar ca un cont bancar, doar că este al României ca țară și intrările și ieșirile se contabilizează în raport cu străinătatea. Ce e deficitul de cont curent atunci?

Păi la final de lună te uiți la extrasul bancar și vezi ce mai ai acolo. Dacă ai primit mai mult bani decât ai plătit atunci ai un surplus în contul curent. Tradus la nivelul economiei, dacă intră mai mulți bani decât ies din economia României atunci avem un surplus de cont curent.

Dacă la final de lună ai cheltuit mai mult decât ai primit ca venituri atunci vei avea un deficit. E posibil să ai deficit? Da, îți iei un overdraft de la bancă sau un credit de consum ca să plătești mobila în casă ori să faci renovări. La nivel de economie, e posibil să ai un deficit de cont curent atunci când economia are nevoie să cumpere lucruri din afară.

Problema cu deficitul de cont curent

Haideți să revenim la ideea cu contul bancar. E rău dacă îți cumperi mobilă și electrocasnice în casă și cheltui timp de câteva luni mai mult decât câștigi? Ce faci în cazul ăsta? Te duci la bancă și iei un credit. Banii ajung în contul curent și îți faci treaba. Apoi timp de 1, 2, 5 sau mai mulți ani trebuie să returnezi banii plus dobândă.

Sau poate te ajută părinții cu bani și atunci chiar dacă veniturile tale sunt mai mici decât cheltuielile, ai de unde acoperi.

Așadar un deficit temporar e ok. Când vorbim despre o economie ”temporar” poate înseamna și ani de zile, dar aici intervine un factor important: ce faci cu banii.

Dacă îți iei un credit și îți cumperi o mașină de spălat e un lucru bun. În loc să pierzi 2-3 ore la fiecare câteva zile spălând de mână haine o face mașină. În timpul ăla te poți odihni și vei fi mai productiv la muncă.

Dacă deficitul de cont curent rezultă din faptul că firmele românești cumpără utilaje pentru producție din Germania e un lucru bun. Pe termen lung vor produce mai mult și vor vinde la prețuri mai bune decât dacă ar produce cu utilaje vechi.

Dar dacă îți iei un credit de la bancă și în loc să îți cumperi mașină de spălat spargi banii pe femei și băutură? Te face mai productiv treaba asta? Nu.

La nivel de economie, dacă banii care intră în economie sunt folosiți pentru a finanța consum pe termen scurt, atunci chestia asta nu e ok. Ca o paranteză, consumul în general nu e un lucru rău. Oamenii trebuie să consume. Problema apare când economia respectivă DOAR consumă și produce prea puțin.

Nu poți cheltui la nesfârșit mai mult decât încasezi. Poți să te împrumuți pentru a acoperi temporar diferența, dar la un moment dat tot trebuie returnat și împrumutul acela.

E rău să ai deficit de cont curent?

Deci, e rău să ai deficit de cont curent? Răspunsul e: nu, pentru câțiva ani de zile. Dacă acel deficit se prelungește pe o perioadă lungă de timp însă atunci DA, devine o problemă. Deficit înseamnă că se fac plăți mai multe decât se primesc bani. Pe termen lung asta duce la faliment. Al cui faliment însă?

Aici e partea interesantă, contul curent are în vedere pe toată lumea din economia unei țări adică:

  • firme
  • cetățeni
  • Guvern

Deficitul de cont curent înseamnă că 1, 2 sau toate cele 3 categorii plătesc mai mult decât încasează. Cetățenii nu se prea împrumută din afara țării, deci la ei nu prea e problemă. Dar firmele și Guvernul da!

Un deficit de cont curent arată că firmele sau Guvernul (în general) cheltuie mai mult decât încasează. Repet, asta e o problemă pe termen lung pentru că, în cele din urmă, duce la insolvență sau faliment. 

Dacă o firmă dă faliment nu e o problemă. Dacă foarte multe firme dau faliment în același timp atunci avem o problemă. Iar asta duce discuția la cealaltă problemă a deficitului de cont curent: Contagiunea! 

Ăsta e un termen care descrie situația în care investitorii străini, cei care dau împrumuturi către firmele românești sau Guvern și finanțează deficitul intră în panică. De ce? De teamă că nu vor mai primi banii împrumutați înapoi. Uneori ei se tem că Guvernul nu poate rambursa banii, alteori se tem că firmele din economie nu o pot face. Cert e că dacă se tem de capacitatea de plată a unei categorii, acea teamă se poate răspândi peste tot.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat în Asia în anii 90 atunci când teama de a investi în anumite țări din regiune s-a împrăștiat la toate țările din regiune, deși multe dintre ele erau solvabile. Dar panica generală i-a făcut pe investitori să se retragă complet din toată regiunea, nu doar din țările cu probleme.

Firmele și deficitul de cont curent

În România sunt puține firme care se împrumută de la bănci străine. Dar deficitul de  cont curent pe partea de firme e susținut de împrumuturi acordate de firmele mamă către filialele lor românești. Acele împrumuturi pot fi stopate dacă piața nu merge cum trebuie iar filialele românești pot rămâne fără bani de investiții.

O mare problemă când vine vorba de firme și deficitul de cont curent sunt prețurile de transfer, multe dintre multinaționale fiind acuzate că transferă profiturile în străinătate sub formă de cheltuieli și plăți fictive.

Guvernul și deficitul de cont curent

Cum ziceam mai sus Guvernul are o influență importantă când vine vorba de contul curent. El nu cumpără neapărat utilaje (deși firmele de stat o fac), dar se împrumută de la străini. Deci finanțarea datoriei naționale și plățile făcute de Guvern către creditorii internaționali vor influența contul curent.

Așadard cu cât un Guvern se împrumută mai mult de afară cu atât contribuie la apariția unui deficit de cont curent. Cu cât deficitul de cont curent cauzat de Guvern e mai mare și mai prelungit, cu atât sunt mai mari șansele ca Guvernul să nu poate să își onoreze obligațiile.

Dacă o firmă dă faliment nu e mare lucru. Dar dacă un Guvern dă semne că ar putea să dea faliment (i.e. să nu își plătească datoriile) atunci toată țara, nu doar Guvernul, va suferi.

Cetățenii și contul curent

În țările cu imigrație mare banii trimiși de cetățeni în și dintr-o țară pot influența contul curent. Mulți români lucrează în UE și trimit bani acasă familiilor. Acei bani sunt intrări și apar ca plusuri în contul curent (venituri dacă vreți), deci îmbunătățesc situația, nu o fac mai rea. Căpșunarii de care făceau mișto românii atât de des țineau în viață consumul în România și contribuiau la reducerea deficitului de cont curent.

Cum stă România la capitolul cont curent? 

Dacă aveți nevoie de informații referitoare la contul curent al României, cea mai bună sursă e siteul BNR, care are o rubrică dedicată:

Ce vedeți mai sus e situația la nivelul lunii octombrie 2018, cea pentru care există cele mai recente informații. După cum puteți vedea în octombrie 2017 România avea un deficit de cont curent de 5,6 miliarde de euro. În octombrie 2018 acel deficit urcase la 7,9 miliarde.

Cea mai mare parte din deficit vine din bunuri, adică România importă mai multe bunuri decât export. Deficitul acolo e de 11,5 miliarde de euro. O parte din acea gaură e acoperită de servicii, unde avem un surplus de 6,7 miliarde euro.

Ce nu ne spune acel tabel e cât din bunurile acelea sunt bunuri de consum imediat și cât sunt utilaje și echipamente de producție, cele care ar ajuta economia pe termen lung.

România și deficitul de cont curent după Revoluție

Aici devine interesant articolul din Alphaville pentru că oferă un tabel cu țările care, istoric vorbind, au avut mai mereu deficite de cont curent. Am încercuit de fiecare dată când România apărea în top 10 mondial (ca procent din PIB):

România e constant în deficit. Asta înseamnă că România plătește în mod constant mai mult decât încasează. Ba mai mult e mai mereu în top10 mondial.

E oarecum normal ca România să aibă deficit de cont curent persistent. România a ieșit din comunism destul de nasol, cu infrastructură veche, cu oameni care nu aveau chestii de bază în casă (nu aveau mașini de spălat, nu aveau televizoare etc.). Haideți să vedem cum ne comparăm cu alte țări foste comuniste din zona noastră, Polonia și Ungaria:

Observați niște tipare, nu-i așa? De exemplu:

  • Ungaria are deficite mai mari decât România până în 2004. Ce s-a întâmplat în 2004? Ungaria a intrat în UE. La fel și Polonia. Disciplina fiscală a statului a avut un impact asupra deficitului de cont curent. Deficitul nu a dispărut din aceste țări, dar s-a redus. Nu e cazul României.
  • Polonia are deficite mai mici decât România în mod constant. Merită reținut că Polonezii sunt mai prudenți din punct de vedere economic decât Românii. În același timp Polonia e vecină cu Germania, cea mai mare piață de desfacere din UE și multe produse poloneze se vindeau în Germania.
  • Deficitul Ungariei dispare din Top10 în 2009, iar Polonia dispare din 2012. De ce? Criza evident a făcut ca investitorii să vadă aceste țări drept mai riscante. Pe lângă asta țările au reușit să își ajusteze economiile devalorizând monedele locale. În felul acesta au crescut exporturile și balanța comercială s-a ajustat.
  • România dispare din Top10 în perioada 2013 – 2016, dar revine în forță în 2017 – 2018. Aici discuția e interesantă. România rămâne în top în 2009 – 2012, perioada când criza era în toi. Cu toate astea a reușit să își ducă deficitul la valori mici în 2013 – 2016. Cine a fost la guvernare atunci? Guvernul Ponta iar în 2016 Guvernul Cioloș. Cine a fost al putere în 2017 – 2018? Guvernele Dragnea.

”Deficitul de cont curent” va fi expresia anului 2019 în economie

Cu un deficit de cont curent care va sări probabil de 9 miliarde de euro în 2018 și cu un deficit bugetar care e posibil să fie și el la cote istorice, România va avea probleme în 2019. Nu e vorba doar de felul în care se comportă economia noastră ci și ce se întâmplă la nivel mondial.

În 2019 toată lumea se așteaptă că FED-ul american (banca centrală a SUA) să crească rata dobânzii acolo. SUA e mai puțin riscantă decât România așa că mulți investitori își vor retrage finanțarea din România și o vor duce în SUA. Dar împrumuturile deja acordate trebuie rambursate, fără a putea fi reînnoite. Asta înseamnă că atât Guvernul României cât și firmele din țara noastră vor avea probleme în a da acei bani înapoi. Costurile finanțării deficitului vor crește iar expresia ”Deficit de cont curent” va fi pe buzele tuturor.

A mai avut probleme România cu deficitul de cont curent?

Da, în 2009! Știți acel împrumut luat de la FMI? Majoritatea dintre voi știți că a fost luat de România pentru a plăti pensii și salarii și a nu intra în faliment. Ei bine, FMI nu împrumută Guverne cu bani. FMI împrumută băncile centrale cu bani pentru a acoperi deficitul de cont curent.

Problema României în 2009 era că Guvernul avea probleme în a se împrumuta la dobânzi mici, dar avea de rambursat împrumuturi la dobânzi mari. De ce? Pentru că investitorii își retrăseseră banii din toată regiunea (Contagiunea de care vă spuneam mai sus). În piața românească rămăsese destul de puțină valută. Așa că FMI a dat BNR un împrumut în valută. Acea valută a fost eliberată apoi de BNR în piață.

Problema a fost că banii nu au ajuns la firme și Guvern ci în mare parte doar la Guvern pentru că BNR a schimbat normele de creditare astfel încât doar Guvernul să se poată împrumuta la dobânzi mici.

Cum au stat lucrurile după criză

După criza economică deficitul de cont curent a coborât la minime istorice, dar și activitatea economică a scăzut considerabil.

Ce vedeți cu roșu reprezintă ani în care România a avut un acord cu FMI. Cum a dispărut acordul cu FMI cum deficitul a început să urce considerabil iarăși.

De ce există corelația între un acord cu FMI și deficit de cont curent mic? Pentru că FMI ne spune să fim prudenți, să nu scădem taxele ca niște tâmpiți și apoi să dăm din colț în colț că nu avem bani. FMI e bestia neagră a politicii românești, dar multe dintre lucrurile promovate de ei au fost bune pentru economia României.

Ne îndreptăm probabil spre o nouă ajustare bruscă a deficitului de cont curent, fie în a doua parte a lui 2019, fie în 2020. Nu e o chestie de ”dacă se va întâmpla asta” ci de ”când se va întâmpla” ajustarea.

Vom avea o criză din cauza asta?

Nu neapărat, dar dacă Guvernul continuă să se poarte ca acum, vom avea cel puțin o recesiune când deficitul de cont curent va deveni nesustenabil.




De ce majoritatea studiilor medicale din presă sunt false

Câteodată uit cât de cretină poate fi presa, indiferent că vorbim despre România sau cea străină. Și asta nu doar din cauza tabloidelor sau cancanurilor ci și din cauza lipsei totale de gândire critică. Credeam de exemplu că am scăpat de articolele de genul ”cercetătorii britanici au descoperit că”. Dar m-am înșelat, a dispărut expresia ”cercetătorii britanici”, dar studiile apărute prin presă sunt la fel de cretine. Haideți să vă arăt unul pe care îl veți vedea shareuit și tradus des pe la noi via Marketwatch:

The amount of time you sleep, which includes daytime naps, is linked to your risk of developing cardiovascular disease and early morbidity, according to a study of over 116,000 people in seven regions of the world, published in the peer-reviewed European Heart Journal on Wednesday.

Adică, dacă dormi prea mult riști să ai probleme cu inima, zic cei de la Marketwatch pe baza unui studiu. Pentru mine o astfel de chestie nu are nici un sens așa că am vrut să văd cu ochii mei studiul sau articolul citat. Dau cu click-ul pe sursă, adică ”European Heart Journal” și văd că zice la un moment dat așa:

This study provides important epidemiological information, but causative factors explaining the described associations with increased CV risk remain speculative   
Pe românește: studiul oferă informații importante, dar legătura între probleme cu inima și dormitul prea mult sunt speculative. ”Speculative” e cuvântul academic pentru ”nu putem să dovedim nimic, dar ne-ar plăcea să fie așa”.
Iar ăștia de la Marketwatch nu zic ”s-ar putea să existe o legătură”, ei zic ”is linked”, adică treaba e sigură. Articolul citat spune însă că nu există nici o legătură dovedită!

Cine ar mai fi dat click pe articol dacă ar fi scris că nu au nici o dovadă? Păi rahat, nimeni!

Care e treaba cu studiile astea

Studiul e făcut de niște doctori. Dacă ați avut contact cu ei (nu vă doresc), atunci știți probabil că, atunci când vine vorba de matematică, singura lor abilitate decentă e număratul. Așa că orice studiu din lumea medicală trebuie privit cu scepticism dacă e făcut de doctori și nu de statisticieni. De ce?

Pentru studiul de mai sus pare să sufere de o problemă elementară din statistică: ”corellation does not imply causation”.

Practic doctorii aceștia au observat că oamenii cu prea puține ore de somn sau prea multe mor mai repede. Așa că au zis: dacă dormiți prea mult sau prea puțini crește riscul să muriți. Ori asta e o prostie și vă explic și de ce.

Exemple

Iată un grafic cu vânzările globale de iphone-uri (via Statista):

Iată și un grafic cu populația României (via Tradingeconomics): 

După cum puteți observa pe măsură ce vânzările de iphone-uri au crescut, populația României a scăzut. Concluzia ar fi că vânzarea de iphone-uri duce la o scădere a populației României! Cineva să îi oprească pe ăia de la Apple că altfel se depopulează complet țara!

Credeți că există vreo legătură între cele două informații? Nope! Doar pentru că există o corelație între cele două, nu înseamnă că există și o legătură directă.

În alte situații, e posibil ca un factor extern să influențeze cele două tendințe. De exemplu (via Wikipedia):

Young children who sleep with the light on are much more likely to develop myopia in later life.

Therefore, sleeping with the light on causes myopia.

This is a scientific example that resulted from a study at the University of Pennsylvania Medical Center. Published in the May 13, 1999 issue of Nature,[7] the study received much coverage at the time in the popular press.[8] However, a later study at Ohio State University did not find that infants sleeping with the light on caused the development of myopia. It did find a strong link between parental myopia and the development of child myopia, also noting that myopic parents were more likely to leave a light on in their children’s bedroom.[9][10][11][12] In this case, the cause of both conditions is parental myopia, and the above-stated conclusion is false.

Un studiu publicat în revista ”Nature” așadar trăsese concluzia că dacă lași lumina aprinsă, copii tăi riscă să devină miopi. De fapt miopia se transmitea de la părinți la copii. Doar că părinții miopi lăsau lumina aprinsă pentru copii pentru că părinții nu prea vedeau. Copiii lor moșteneau miopia oricum, indiferent că era lumina aprinsă sau nu.

Studiul a crezut că lumina lăsată aprinsă cauzează miopia, ceea ce e ridicol.

Preferata mea e asta însă:

Cum apare Nicolas Cage într-un film cum începe să crească numărul de oameni care se înneacă în piscine!

Care e treaba cu studiul ăsta

Fără să fiu medic cardiolog pot să vă spun din propria experiență că oamenii bolnavi tind să doarmă mai mult pentru a se recupera. Cei care au dureri puternice în schimb nu pot dormi din cauza lor. Asta înseamnă că oamenii bolnavi dorm ori un număr de ore peste medie, ori un număr de ore sub medie (cei cu dureri).

Altfel spus, boala te face să dormi prea mult sau prea puțin. Nu somnul te îmbolnăvește! Cercetătorii lui pește au citit corelația dintre cele două evenimente (Dormit vs. îmbolnăvit) exact invers. Pe lângă asta studiul acela a fost făcut pe bani, nu pe biscuiți, iar o concluzie de genul: ”oamenii bolnavi dorm ori un număr de ore peste medie, ori un număr de ore sub medie (cei cu dureri)” o să îi facă pe finanțatori de ce cheltuie bani pe astfel de studii.

Un studiu cu o concluzie bombastică de genul ”prea mult somn duce la probleme cardiace” poate fi însoțit de ”ne mai trebuie bani pentru a studia problema în mai mult detaliu”.

Poză din cover: BruceBlaus [CC BY-SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0)], from Wikimedia Commons




Pachetele medicale diferențiate sunt o idee proastă

România e o țară tare frustrantă. Se schimbă lucrurile atât de repede încât o declarație cu potențial de scandal uriaș poate trece neobservată doar pentru că următoarea zi cineva face sau spune ceva mai cretin. Acum doar câteva zile Eugen Teodorovici, Ministru al Finanțelor, și-a dat cu părerea pe tema introducerii unor pachete medicale diferențiate deși el nu are nici în clin nici în mânecă cu Sănătatea. Domnul Teodorovici ar vrea să (via Hotnews):

“În funcție de cât plătești pe CASS, să ai făcute mai multe variante, pachetul 1, pachet de bază, ai un alt venit la care se plătește CASS, deci implicit o contribuție mai mare, atunci ai al doilea pachet, cu alt tip de servicii, ăsta cred că e sistemul logic”

Acum nu știu exact ce să cred despre Eugen Teodorovici, dar nu pot să nu mă întreb:

  1. Ce treabă are el cu pachetele de la sănătate? Nu se ocupă Ministerul Sănătății de treaba asta?
  2. De unde curiozitatea și predispoziția asta bruscă spre a revoluționa (iar) sistemul de sănătate?
  3. În afară de a arăta ministeriabil îl mai recomandă altceva pe dl. Teodorovici pentru funcția de ministru?

Nu o să îmi răspundă evident nimeni la întrebările astea, dar cred că trebuie explicat un pic de ce ideea asta e una proastă înainte de a o vedea pe masă și la partea aia din Opoziție mai libertariană.

De ce un sistem public de sănătate e eficient

S-ar putea să fii surprins de ce urmează să scriu, dar sistemul de sănătate din România e ok la nivel principial. Gândirea din spatele sistemului e una cât se poate de sănătoasă și e aplicată cu succes și în alte țări bogate din Vestul Europei:

Întreg sistemul de sănătate se bazează pe împărțirea riscului și a costurilor la o masă cât mai mare de oameni astfel încât costul să fie cât mai mic iar serviciile cât mai bune.

Pe românește: dacă luăm 100 de oameni la întâmplare și îi urmărim pe parcursul vieții lor vom observa că ei nu se îmbolnăvesc cu toții în același timp (vorbim de anul 2018 nu de Evul Mediu când făcea ravagii ciuma, holera, tifosul, vărsatul de vânt și alt minuni). Pe parcursul unui an poate 2 își vor rupe o mână sau un picior, 10 vor avea o răceală, 1 va suferi de o boală mai nasoală. Dar în mare parte, peste 80% dintre ei, în orice moment vor fi sănătoși.

Acum mult timp oamenii de stat deștepți au înțeles că dacă toți cei 100 de oameni ar plăti o sumă modică de bani lunar, atunci cu toții ar putea avea parte de servicii de sănătate. În cazul în care unul se îmbolnăvește nu trebuie să cheltuie o avere pentru că acele costuri pot fi plătite de ceilalți. Bolnavul la rândul lui va pune acei bani înapoi în timp (dacă nu i-a pus deja cotizând până în acel moment), presupunând că va trece cu bine de acea problemă medicală.

Sistemul acesta se numește ”asigurare publică de sănătate” pentru că fix asta e: o asigurare plătită lunar care îți garantează accesul la servicii medicale în cazul în care ai nevoie de ele. Și funcționează pentru că nu toată lumea se îmbolnăvește în același timp. Iar cei care se îmbolnăvesc de cele mai multe ori contribuie oricum mai mult de-a lungul vieții decât beneficiază. În plus cei care suferă de boli ceva mai rare nu trebuie să poarte grija unor costuri uriașe cu asistența medicală pentru că baza mare de contribuabili și nr. mic de cazuri înseamnă că acele costuri pot fi acoperite din banii celorlalți.

E un sistem foarte bun care împrăștie riscul către o bază mare de oameni astfel încât, atunci când tragi linie, suma de plată e modică iar serviciile de care beneficiezi sunt bune.

Ca o paranteză: exact la fel funcționează și asigurările private de sănătate: plătești o sumă lunară către o companie privată și primești la schimb acces la serviciile lor medicale. Diferența e că firma de asigurare nu va ajunge să aibă acces la toți angajații dintr-o economie și prin urmare nu poate fi la fel de eficientă în a minimiza riscul.

Apoi mai e o chestie importantă: firma aia de asigurare privată trebuie să se gândească la a face profit. Acel profit va fi inclus în prima de asigurare. Statul nu trebuie să facă profit în schimb, deci teoretic, la stat costurile pot fi mai reduse (în practică lucrurile pot fi diferite uneori).

De ce nu ar fi bune pachetele diferențiate într-un sistem public de sănătate

Și bineînțeles că vine întrebarea firească: de ce nu e compatibilă ideea de asigurare de sănătate publică cu pachete diferențiate? În fond, dacă plătești mai mult, de ce să nu beneficiezi de mai mult? Pentru că în clipa în care faci chestia asta sistemul începe să dea rateuri. De exemplu:

  • Solidaritate socială – Ce ne facem cu care suferă de o boală rară sau au o dizabilitate fizică / psihică și care nu vor ajunge probabil niciodată să fie contributori neți la sistem? Adică nu vor ajunge niciodată să contribuie mai mult decât cheltuie statul cu ei. În plus ei vor avea nevoie de îngrijire mult mai complexă decât ce i se oferă unui om normal pe parcursul vieții sale. Cu ei ce facem? Nu îi primim în sistem? Facem o excepție pentru ei? Dacă da pe nota de plată ai cui îi punem? Ai celor din pachetul de bază? Al celor din clasa de mijloc sau al celor bogați?
  • Solidaritate între generații – Ce facem cu bătrânii? Au fost contributori neți la sistem în cea mai mare parte a vieții lor pentru că au fost sănătoși și în putere și nu s-au îmbolnăvit. Ei bine, acum că i-a prins din urmă bătrânețea se vor îmbolnăvi ceva mai des. Plus că mulți dintre ei nu mai au venituri așa mari (au trecut la pensie sau salarii mai mici din cauza vârstei avansate). Ce facem cu ei? Îi trecem la pachetul de bază pentru că nu mai contribuie la fel de mult acum fix acum când au nevoie mai mare de servicii medicale? Ați vrea să vă vedeți bunicii cum sunt obligați să își vândă casa pentru a putea să își permită servicii medicale?
  • Ghinionul – Ce se întâmplă dacă lucrezi pe șantier și ai un accident de muncă? Angajatorul se fofilează de responsabilitate și ajungi să fii răspunzător de costurile tale medicale pe o asigurare medicală de bază. Dacă ai fi fost bogat ai fi avut o asigurare extinsă, dar angajatorul tău a plătit minimul pe economie așa că ai doar serviciile de bază. Așa că ai de ales între a rămâne cu sechele pe viață pentru că asigurarea de bază acoperă doar serviciile de urgență, nu și fizioterapie sau recuperare SAU a vinde casa în care locuiești cu soția și copiii pentru a plăti costurile suplimentare neacoperite de asigurarea de bază. Vinzi casa pentru a putea munci apoi tot restul vieții și poate să poți cumpăra alta? Sau rămâi cu sechele și traume riscând să nu mai poți găsi de muncă și să îți moară familia de foame?

Problemele de mai sus nu sunt prezente în momentul în care toată lumea are parte de aceeași asigurare. Ele apar în schimb în momentul în care începem să umblăm cu concepte de genul ”pachet de bază”, ”pachet extins” și așa mai departe.

Și altă chestie interesantă: toate problemele de mai sus apar în cazul asigurărilor private care folosesc astfel de pachete. E presa din SUA plină de cazuri în care oameni simpli au trebuit să își lichideze economiile de o viață din cauza unui accident care i-a băgat în spital sau de bătrâni care nu își permit să meargă la doctor.

Când nu funcționează sistemul public de asigurare de sănătate?

Bun, păi dacă sistemul acesta cu asigurări de sănătate de stat e așa bun, de ce România are un sistem infect de sănătate atunci? Sistemul de sănătate public funcționează bine atât timp cât:

  1. numărul celor bolnavi e considerabil mai mic decât al celor sănătoși – întrebare: câți dintre românii apți de muncă și care se îmbolnăvesc rar au plecat peste graniță? Bătrânii și copiii au plecat cu ei? Unii copii poate, bătrânii cu siguranță nu.
  2. numărul celor care cotizează e mai mare decât al celor care beneficiază – Aceeași întrebare: câți români au plecat peste graniță și câți mai sunt în România ca să cotizeze. Altfel, din cei rămași în țară câți beneficiază de scutiri de la obligația de a cotiza? Conform Economica.net ar fi 10,3 milioane de români care nu cotizează la sănătate, dar teoretic beneficiază de servicii medicale și în jur de 6,8 milioane de oameni cotizanți.
  3. suma plătită de contribuabili e suficient de mare încât să acopere necesarul celor care beneficiază de pe urma serviciilor medicale – Aici lucrurile devin dramatice pentru România.

La nivelul anului 2016 România cheltuia 4% (din total cheltuieli guvernamentale) cu sănătatea, în timp ce media UE 28 era de 7,1%. Bulgaria cheltuia 5%, Grecia lovită de criză cheltuia 4,9% iar Cehia, fostă țară comunistă cheltuia 7,4%. Cifrele sunt de pe Eurostat.

Sistemul de sănătate românesc era subfinanțat în 2016! Numărul de beneficiari raportat la cel al contributorilor e mult prea mare! Și la toate problemele astea se adaugă poate problema cea mai mare: CORUPȚIA! Astea sunt cele 3 mari probleme ale sănătății românești! Restul e spoială și apă de ploaie!

Dar hei, în loc să băgăm DNA-ul, ANI și poliția în sistemul medical preferăm să schimbăm legea pentru că, nu e așa, toți corupții din România vor înceta să mai fie corupți odată ce vor exista pachete diferențiate! Nu? Și apropo, luni, 17 septembrie dl. Teodorovici a dat înapoi însă și a spus că (via Hotnews):

Este o discuție care se va purta cu doamna ministru al Sănătății. Este important ca românii să primească din partea unui Guvern cea mai bună opțiune, abordare și mai multe alternative.  Nimeni nu va avea mai puțin decât are astăzi ca serviciu medical. Ce se va purta, ca discuție, pleacă de la ce este astăzi”

Adică brusc doamna ministru al Sănătății e cu treaba asta cu pachetele, nu mai e el neapărat. A da și bineînțeles: ”Nimeni nu va avea mai puțin decât are astăzi ca serviciu medical”. Dacă e să considerăm că în momentul de față serviciile medicale sunt zero dacă nu dai șpagă, atunci da, orice chestie în plus e un bonus. Ba mai mult, intri în spital pentru operație de apendicită și ieși cu infecții nosocomiale.

Și să nu uităm: oamenii încă mai cred că PSD e de stânga. Sigur că e!




Economia reducerilor la cinema și discriminarea

Trebuie să fie unul din cele mai stupide subiecte despre care am scris până acum, dar e și ocazia ideală de a explica niște concepte de bază despre reduceri.

În cazul în care nu ați fost atenți, o doamnă cu doi copii s-a dus la cinema și vrut reducere de tip ”family”. Cei de acolo au zis că nu se poate pentru că reducerea se aplică doar pentru cei care vin în format bărbat, femeie și copii. Doamna respectivă era divorțată așa că era doar ea și cei doi copii. Puteți citi pe Hotnews mai multe.

Reacție doamnei cu copii a fost:

Nu pot să vă explic cât de tare m-au rănit vorbele ei. În primul rând pentru că familia mea – da, o numesc famile indiferent de ce va spune constituția – este una mișto, așa, schioapă de un al doilea părinte cum este ea. Suntem uniți, avem grijă unii de alții, ne iubim și ne respectăm. Locuim împreună sub același acoperiș, ne gospodărim împreună, avem buget comun și împărțim aceleași lucruri. Ba mai mult, avem o legătură de sânge și niște documente care atestă faptul că suntem rude. Nu asta ar trebui să definească, până la urmă, termenul de familie?”, a scris Raluca Zdrobiș.

Răi aia de la cinema, nu? Păi…nu prea și vă explic și de ce:

Una dintre regulile de bază ale capitalismului e că există un singur fel de discrimare în lumea asta: cea dintre cei care au bani și cei care nu bani. Capitaliștii nu discriminează în funcție de sex, rasă, etnie, culoare a părului sau ochilor, nume sau orice altceva. De ce? Pentru că în sistemul capitalist partenerul tău de afaceri vrea un singur lucru de la tine: banii.

Ori fix regula asta mă face să nu simpatizez cu doamna cu cei doi copii de mai sus: pe ea nu a discriminat-o nimeni, pur și simplu nu se încadra în condițiile comerciale de acordare a reducerii.

Haideți să ne gândim un pic: are un cinematograf vreun interes să promoveze familia tradițională constituită din bărbat și femeie? Nu prea, pentru că nu are nimic de câștigat dacă oamenii stau împreună sau divorțează. Lor li se fâlfâie de alegerile noastre personale așa că nu au nici un interes să le încurajeze sau să le descurajeze. De ce i-ar păsa unui cinematograf că doamna cu doi copii a divorțat de soț? Banii unui om divorțat sunt mai buni sau mai răi decât cei ai unei persoane căsătorite? Nu sunt și lor chiar nu le pasă.

Discriminarea vine de la popcorn și cola

Le pasă în schimb de următoarea chestie:

Un adult care merge la film își cumpără de regulă o pungă medie sau mare de popcorn și un suc mediu sau mare. Unui copil i se cumpără o pungă mică sau (rar) medie de popcorn și primește un suc mic (dacă primește suc, că deh, sunt pline de chimicale). Ce treabă are cât de mare e popcornul cu discriminarea?

Păi fix de acolo vine discriminarea!


Ținem legătura pe mail?

Dacă îți place articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână, cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]


Industria operării de cinemauri e una destul de contraintuitivă: cinemaurile nu fac bani din biletele pe care vi le vând pentru a vedea filmul ci din popcorn, suc și alte dulciuri. În general cinemaurile păstrează undeva la 20% – 30% din prețul plătit de o persoană pentru nu film. 70% – 80% merg la studiourile care dețin drepturile asupra filmelor pentru care plătiți biletul. Ceea ce înseamnă că cinemaurile trebuie să își scoată banii din alte locuri. Nu vă întrebați de ce trebuie să dai 7 – 8 – 12 – 15 RON pentru o pungă de floricele pentru care studioul a cheltuit probabil 0.5 RON? Ei bine fix de asta, pentru că veniturile cele mai mari și marja de profit cea mai zdravănă vine din vânzările de popcorn și suc. Ba sunt unii manageri de cinemauri care spun:

”We’re not in the movie business… we’re in the candy business”

Acum să revenim la doamna cu doi copii: cinema-ul oferă o reducere la prețul biletelor dacă vine o familie întreagă. Cum definește cinemaul familia? Păi ne zice un comunicat al cinemaului respectiv:

În cazul pachetului Family, oferta este valabilă pentru doi adulți și un copil sau doi adulți și doi copii – în cazul celor dintâi, pot fi mamă, tată, bunic, mătușă, unchi, prieteni, apropiați etc.

Le pasă celor de la cinema că vine femeie + bărbat? Nu, nu le pasă, tot ce vor ei e să vină doi adulți pentru că doi adulți consumă porții mari de suc și floricele iar ei fac bani din treaba asta. Asta e singura conditiție! Doi adulți! Adultul poate să fie mamă, tată, bunică, mătușă, unchi, prieten, apropiați! Oricine oameni buni! Și nu pentru că sunt ei drăguți ci pentru că oferă reducere la intrare la film pentru doi adulți, în ideea că își vor scoate banii din floricele și sucul vândut acelor adulți!

Măsura logică după ce li s-a întâmplat chestia asta e fie să schimbe denumirea pachetului fie să îl elimine complet așa că din toată povestea asta câștigă doar o bloggeriță care și făcut trafic.

Concluzii

După cum spuneam capitalismul nu discriminează în funcție de sex, statut social sau alte caracteristici: banii tăi sunt la fel de buni ca banii oricui!

Cât despre doamna cu doi copii, pe ea nu a discriminat-o nimeni la cinema pentru că reducerile nu discriminează. Întâmplător sau nu e și blogger și a făcut trafic grămadă din povestea asta așa că vă las pe voi să apreciați motivația ei pentru toată gălăgia asta.




Cum a schimbat UE viața românului obișnuit, în cifre

Politicienii români au prins gustul discursurilor anti-multinaționale și anti-UE. De partea cealaltă, argumente de genul: Dar uite cu cât a crescut PIB-ul!

Dacă spun cuiva pe stradă că în 2007 PIB-ul României a fost de 125,4 miliarde de euro, iar în 2016 a atins 169 miliarde euro va înțelege ceva?

O creștere de 34,8% în 10 ani e mult sau e puțin? Poate să spună PIB-ul dacă viața românului obișnuit e mai bună? Din păcate nu. Așa că m-am apucat să caut pe Eurostat indicatori sociali și economici care să îmi spună dacă viașa românilor e mai bună sau nu de când România a devenit membră UE. Iată ce am găsit:

UE ne-a băgat mai mulți bani în buzunar

Cel puțin asta susțin statisticile. Din 2007 și până în prezent fondul de salarii la nivelul economiei a crescut cu aproximativ 35,8%, adică în linie cu creșterea PIB-ului. În același timp însă venitul median (adică venitul a 50% + 1) al unei gospodării tipice românești a crescut cu 44,33% în perioada 2007 – 2015. Ritmul de creștere e destul de ridicat dacă avem în vedere reducerea de 25% din sectorul public înregistrată în 2009 și ajustările similare din sectorul privat.

Pe de altă parte însă productivitatea muncii, nu a crescut la fel de mult: doar 22,9% în intervalul 2007 – 2015, ceea ce înseamnă că acele creșteri salariale au mers în parte și spre sectoare în care productivitatea a crescut mai încet decât au crescut salariile sau nu a crescut deloc. Cea mai probabilă explicație e că această diferență se datorează creșterilor salariale din sectorul public.

Dar tot UE ne-a împrăștiat prin toate colțurile Europei

Din 2007 până în 2015 populația României a scăzut oficial cu aproximativ 1 milion de locuitori. Dintre aceștia în jur de 806 mii erau persoane aflate în câmpul muncii, oameni care munceau în România, care plăteau impozite în România, dar mai important însă, erau oameni care contribuiau la creșterea PIB-ului. Acei oameni lucrează acum cel mai probabil în UE. Lipsa lor se simte pe piața muncii în România, acolo unde avem un deficit sever de electricieni, instalatori, mecanici, medici și alții.

Pentru cei care practică aceste meserii însă emigrația a reprezentat o mare oportunitate. Au putut să plece în țări mai dezvoltate economic și să câștige mai mult decât o puteau face în România. Nici cei care au rămas în România nu o duc rău pentru că lipsa persoanelor calificate a dus la competiție între angajatori sau creșterea tarifelor pentru liberi profesioniști.

În același timp însă salariile mai mari s-au tradus în creșteri ale prețurile pe care populație le plătește pentru serviciile prestate de medici, electricieni și celelalte categorii aflate la mare căutare. Și să nu mai zic de bugetul de pensii care e aproape de colaps din cauza scăderii numărului de contribuabili (deși trebuie precizat că nu din cauza românilor care au emigrat s-a ajuns în această situație).

Aș spune că UE ne-a împrăștiat prin toată Europa, dar a și băgat bani în buzunarul românilor care practică meserii pentru care există cerere în UE.

Mai mulți români au acum loc de muncă

În 2007 gradul de ocupare al forței de muncă era de 64,4%. În 2015 atinsese 66%. Gradul de ocupare al forței de muncă arată cât la sută din totalul populației apte de muncă și muncește efectiv. Creșterea poate părea mică, dar având în vedere emigrația puternică și cât de răspândită e munca la negru în România, creșterea e un semn îmbucurător.

Am căutat însă și indicatori care să arate dacă și românii săraci își găsesc mai ușor de muncă sau doar cei cu meserii la mare căutare. Și am găsit la Eurostat un indicator numit: ”Persoane care trăiesc în gospodării / familii cu intensitate a muncii scăzută”. Mai pe românește, indicatorul ne arată câte persoane locuiesc în familii în care membrii nu muncesc deloc sau muncesc cel mult 20% din timpul normat (adică mai puțin de 2 luni și jumătate pe an). În general astfel de gospodării / familii pot fi considerate sărace sau la limita sărăciei. Din acest punct de vedere, în România, oficial, existau 1,67 milioane de persoane care trăiau în astfel de familii în 2007 (suprinzător, nu?). În 2015 numărul scăzuse însă la 1,19 milioane de persoane. Asta înseamnă că viața a jumătate de milion de români s-a îmbunătățit cel mai probabil pentru că, în acești 9 – 10 ani de UE, ei, părinții lor sau alți membrii ai familiei au putut să își găsească un loc de muncă.

Românii săraci și-au îmbunătățit viața

Și nu e propagandă, chiar asta spun cifrele: în 2007 9,4 milioane români, adică 47% din populația totală a țării, erau incluși de Eurostat în categoria ”risc de sărăcie sau excludere socială”, un indicator care măsoară numărul de persoane cu venituri reduse sau care provin din familii fără locuri de muncă (indicatorul de mai sus) și alte criterii legate de sărăcie. În 2015 Eurostat raportează un număr de 7,4 milioane de români aflați în această categorie, adică 37,4% din populația țării. Asta înseamnă că în 9 – 10 ani 2 milioane de români au ieșit din sărăcie. Repet, 2 milioane de români!

Nivelul de privațiune materială (Material Deprivation rate în engleză) era de 54,5% în 2007. Pe românește asta înseamnă că 54,5% dintre români nu aveau bani pentru cel puțin 3 din următoarele 9 lucruri:

  • să fie la zi cu chiria, rata la casă sau plata utilităților;
  • să aibă căldură în casă;
  • să facă față unor cheltuieli neprevăzute;
  • să mănânce carne sau proteine în mod regulat;
  • să plece în concediu;
  • să aibă un televizor;
  • să aibă mașină de spălat;
  • să aibă mașină;
  • să aibă un telefon;

În 2015 procentul scăzuse la 39,5%, o diferență de 15% față de 2007 care se traduce în 3,5 milioane de români care duceau în 2015 o viață mai bună decât în 2007.

Avem mai puține WC-uri în curte

Știți cu toții statistica aia care spune că X% din români au WC în curte. Ei bine, în 2007 41,5% dintre familiile românești nu aveau WC, duș sau baie în casă. În 2015 procentul scăzuse la 30,5%, care, deși în continuare foarte ridicat, e o îmbunătățire considerabilă pentru că acel 11% diferență înseamnă că 2,6 milioane de români au parte de instalații sanitare moderne.

Și nu e vorba numai despre WC în curte ci și despre calitatea locuințelor în general. În 2007 30,7% dintre români trăiau în locuințe cu igrasie, acoperișul stricat, cu infiltrații de apă sau  ferestre care nu izolau de intemperii. În 2015 procentul scăzuse la 12,8%. Asta înseamnă că 3,7 milioane de români care în 2007 locuiau în case umede și reci au acum locuințe decente.

Suntem însă neatenți cu banii

Vrem să ne fie bine, dar mai important vrem să le fie lor bine. Copiii să aibă calculator, soția să nu spele la mână rufele, bunica are acoperișul stricat și vine iarna. Ne-am dus la bănci și ne-am îngropat în datorii pentru că vrem să fie bine, dar asta vine cu un preț, iar acel preț se numește DAE și se măsoară în procente. Românii s-au împrumutat mult în anii de dinainte de criză iar asta se vede și în indicatorii Eurostat:

Dacă în 2007, an în care creditele se dădeau doar cu buletinul, doar 10,7% dintre români aveau facturi de întreținere sau rate la bancă sau chirie restante, în 2015 s-a ajuns la 19,6%, adică aproape dublu. Criza și-a spus cuvântul iar mulți români încă mai au de achitat credite luate la dobânzi foarte mari înainte de 2008.

De asemenea dacă în 2007 46,2% dintre români spuneau că nu ar face față unor cheltuieli neprevăzute, în 2015 procentul a urcat la 51,4%. Da, credite, cheltuieli, dar și o oarecare inconștiență și lipsă de responsabilitate sau educație financiară.

Dar cu sănătatea cel puțin stăm mai bine

Speranța de viață la naștere a crescut de la 73,1 ani în 2007 la 75 de ani în 2015. E mai bine, dar se poate mult mai bine, având în vedere că media UE e în prezent de 80,6 ani.

Și poate că nu ai să crezi, dar în ciuda a ce auzi pe la TV și pe internet, erau mai mulți doctori practicanți în 2015 decât erau în 2007. Astfel, dacă în 2007 aveam 208 doctori la 100.000 locuitori în 2015 proporția ajunsese la 270 doctori la 100.000 locuitori. De ce a crescut numărul de doctori? Ar fi două motive cred eu:

  1. a scăzut populația, deci dacă numărul de doctori a rămas constant sau a scăzut mai puțin decât scăderea populației, s-a înregistrat o creștere a indicatorului.
  2. salarizarea peste medie a unui doctor (da, un doctor în România câștigă peste media veniturilor unui român obișnuit), face meseria foarte atractivă.

Ceea ce nu poate să măsoare însă acest indicator e cât de buni sunt acei doctori sau dacă iau șpagă.

Și apropo de șpagă, în 2007 11,3% dintre români spuneau că nu au putut beneficia de asistență medicală corespunzătoare din cauza costurilor financiare prea mari. Într-o țară în care tratamentul medical era teoretic gratuit (în 2007 nu se introdusese coplata) asta se poate traduce prin ”români care nu au avut bani de șpagă”. În 2015 procentul scăzuse la 8,3% . Cum sistemul medical nu a fost reformat îmbunătățirea se datorează fie faptului că românii au mai mulți bani de dat șpagă fie că au început să se trateze la privat. Cert e însă că accesul la tratament medical s-a îmbunătățit.

Concluzii

UE a ridicat milioane de români din sărăcie și nu o spun eu o spun cifrele seci raportate de INS către Intrastat. Ne-a oferit posibilitatea de a ne face viața mai bună, mai sănătoasă. Ne-a ajutat să punem mancare caldă pe masă, să ne facem casele mai primitoare și să ne cumpărăm lucruri necesare în orice gospodărie.

E adevărat, nimeni nu ne-a dat lucrurile astea pe gratis, am muncit pentru ele, dar dacă nu eram în UE, nu am fi avut niciodată șansa de a face asta.




Ce spune Cioloș în prea multe cuvinte

Aveam în plan să scriu o postare care se potrivea cam 90% cu ce spune Dacian Cioloș în opinia asta despre viitoarele negocieri privind scenariul Europei cu mai multe viteze și poziția României. Cioloș demonstrează prin postarea asta că înțelege subtilitățile politicii europene și pare în momentul de față singurul politician din eșalonul 1 cu adevărat preocupat de subiect, deși implicațiile economice și politice ale negocierilor sunt uriașe.

În fine, deși mi-a luat-o înainte, eu pot să explic de ce România nu ar trebui să se opună Europei cu mai multe viteze în cuvinte mai simple și mai ușor de înțeles:

  1. Uniunea Europeană știe că e în rahat – Nici Merkel, nici Hollande nu sunt idioți. Știu și ei foarte bine în ce rahat e Uniunea Europeană și că e nevoie de o reformă pentru a supraviețui. S-a întâmplat de multe ori ca o țară să nu fie de acord cu o propunere agreată de alte 15 sau 27 de state membru și măsura, deși bună, să nu fie pusă în aplicare. Așa că, dacă nu se ia o decizie rapid cu privire la viitorul UE există riscul ca toată șandramaua să se destrame, mai ales în contextul în care Rusia face presiuni în sensul ăsta. În plus, o decizie cu privire la viitorul Uniunii trebuie luată înainte de Brexit pentru a putea negocia de pe poziții de forță cu Marea Britanie. A pretinde că știm mai bine decât Germania sau Franța ce trebuie făcut pentru a reforma Uniunea e ridicol.
  2. Nu are sens să ne punem cu fundul în mijlocul drumului – Reprezentanții României în cadrul consultărilor, adică K W Johannis și Grindeanu (îmi e lene să îi caut numele întreg) au mers pe ideea că România trebuie să se opună unei Uniuni cu mai multe viteze pentru că nu vrem să fim lăsați pe dinafara. Asta e drăguț doar că din 1999 și până în prezent Uniunea Europeană a avut mai multe viteze și nu ne-a deranjat. Nu putem avea pretenția de a fi membri ai zonei euro încă, la fel cum nu putem susține că Uniunea Europeană e nașpa că ne supraveghează justiția în condițiile în care guvernul român dă ordonanțe de amnistie a faptelor de corupție. Nu are sens așadar să punem piedici procesului de reformare a Uniunii Europene pentru că, în caz contrar, există riscul de a nu mai avea o Uniune în viitor.
  3. România nu își dă seama cât de aproape e de prăpastie – Guvernul PSD pare mai preocupat de a-l scăpa pe Liviu Dragnea de pârnaie decât de a guverna țara. Avem copii bolnavi de leucemie care nu au medicamente iar ministrul află de la reporteri de chestia asta. Avem un ministru al energiei în al cărui CV scrie că poate să conducă orice departament mai puțin cel economic și un ministru al muncii care promite dublări de salarii deși măririle de salariu nu sunt în jurisdicția ei. Există un risc destul de mare ca economia noastră să intre în șanț în următorii 2-3 ani iar asta nu va face altceva decât să arate că suntem incapabili de a ne conduce țara. În condițiile acestea cine o să ne ia în serios la negocierile europene?
  4. Am ratat ocazia de a fi relevanți în Uniunea Europeană: Știți ce au în comun Gigi Becali, Elena Băsescu, Adrian Severin, Mircea Diaconu, Corneliu Vadim Tudor și Maria Grapini? Vă spun eu: toți au fost sau sunt europarlamentari. Deși Parlamentul European nu are putere legislativă și servește mai mult un rol decorativ, era o ocazie bună pentru politicienii români de a acumula experiență în instituțiile europene. Cu excepția lui Dacian Cioloș, care a ajuns comisar european pentru agricultură, o poziție foarte importantă (și nu comisar european al xeroxurilor cum a fost Orban), putem spune că nu am reușit să ne impunem ca forță politică în Europa. Chestia asta e importantă pentru că în prezent clasa noastră politică e incapabilă să înțeleagă sau să anticipeze schimbările care se vor întâmpla în perioada următoare în Uniune. Asta înseamnă că singura noastră strategie politică va fi ”hai să așteptăm să decidă ei ceva și apoi vedem cum facem”. Există un risc real de a ne da seama că deja s-a luat o decizie și noi nu știam de ea.
  5. E nevoie de multă muncă – Iar munca asta trebuie direcționată prioritar spre două locuri: creștere economică sustenabilă (adică nu 8% anul ăsta și -8% anul viitor) și stat de drept (adică un stat bazat pe instituții funcționale nu pe glumele proaste de azi numite Parlament sau Guvern). Nu există nici o formulă magică sau scurtătură, trebuie să construim și modernizăm infrastructura, să dezvoltăm mai bine piața muncii, să avem finanțe stabile și multe altele. România trebuie să își creeze singură condițiile care o vor ajuta sî devină un membru de rang 1 al Uniunii. Trebuie să fii nebun să crezi că vom primi acest statut doar în baza unor negocieri politice. 
  6. Zona euro nu e (încă) de noi – Nu suntem pregătiți pentru a intra în zona euro deși îndeplinim criteriile formale de aderare. Așa cum am să explic mai pe larg într-o postare viitoare acele criterii sunt făcute pentru țările din Vest, nu pentru România. Ba mai mult, a intra în zona euro acum, în condițiile în care ea are câteva defecte structurale majore ar fi sinucidere economică pentru România. Grecia, Spania, Portugalia și Italia au simțit pe pielea lor ce înseamnă să împarți aceeași monedă cu Germania. Degeaba spunem că vrem și noi moneda euro, adevărul trist e că nu suntem pregătiți. Ce trebuie să facem însă e să susținem orice măsură care va ajuta statele membre ale zonei euro să repare defectele monedei. Putem avea avantajul de a nu suferi alături de alte state și de a intra într-o uniune monetară funcțională, nu în una care crează dezechilibrele pe care le vedem în sudul Europei. Ce sens are atunci să ne opunem statelor care vor să reformeze zona euro?

Poziția României în relație cu schimbările care se prevăd în viitor ar trebui să fie una realistă. Știm că nu suntem suficient de buni ca să ne jucăm de la egal la egal cu băieții mari, dar hai să nu stricăm jocul din cauza asta, pentru că e posibil ca băieții aceia să își ia mingea și să plece.

Altfel spus, ar trebui să susținem o Europă cu mai multe viteze atât timp cât avem garanția că nu ne va fi refuzat dreptul de a fi parte din nucleul ei dur atunci când vom fi pregătiți. 


Ținem legătura pe mail?

Dacă ți-a plăcut articolul te poți abona la newsletter-ul și vei primi mail, odată pe săptămână cu ce articolele am scris. Fără spam! Fără mizerii!

[email-subscribers namefield=”YES” desc=”” group=”Public”]