1

Una scurtă despre Roșia Montană

Roșia Montană a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, ocazie pentru trei sferturi din România să spună că a fost la proteste.

Am văzut două tipuri de reacții la știrea asta:

  1. Pe de o parte exaltare că ”am salvat Roșia Montană”, pe de altă parte
  2. Oameni care se plâng că s-au pierdut locuri de muncă și venituri la bugetul de stat.

Nu dau linkuri pentru că nu am chef să promovez diverse persoane și ambele atitudini mă enervează.

Pe de o parte mă irită oamenii care salvează Roșia Montană mergând la protest în București, dar care nu au pus niciodată piciorul pe acolo. De ce? Pentru că Roșia Montană și zona în sine e incredibil de săracă comparativ cu Bucureștiul, Clujul sau alte orașe bogate unde s-au ținut protestele. Roșia Montană e săracă și atunci când o comparăm cu restul României.

Se dorește ”salvarea Roșiei Montane”, dar cu zero politici de redistribuire, zero suport economic pentru zonă, zero dezvoltare a infrastructurii din zonă și așa mai departe. Nu am văzut proteste pentru a face guvernul să ajute la regenerarea zonei, nu am văzut niciunul din partidele care s-au urcat pe subiectul ăsta pentru a ajunge la voturi să aibă ceva măcar în programul de guvernare pentru zona asta a României. Nimic, nada!

Singurul politician de care știu că a făcut ceva pentru zonă e Dacian Cioloș, care și-a luat niște șosete făcute acolo.

La fel de tare mă enervează însă și cei care deplâng ”muntele de aur” aflat sub picioarele localnicilor săraci. Doar că muntele de aur nu era munte ci praf foarte fin amestecat cu alte minerale, care praf trebuia separat prin niște procese chimice destul de periculoase.

Știți de ce e nevoie pentru a face asta? De ingineri chimiști, nu de oameni cu târnăcop care scormonesc în munte ca piticii din Albă ca Zăpada. Oamenii ăia nu locuiesc în Roșia Montană și, chiar dacă s-ar fi dat drumul exploatării nu ar fi locuit probabil acolo.

În secolul XXI exploatările miniere nu se mai fac cu brațele ci prin procese tehnologice care necesită intervenție umană minimă. Nimeni din cei care locuiesc acum la Roșia Montană nu ar fi fost implicat în acele procese tehnologice. Poate unii ar fi ajuns paznici pe la carieră, dar cam atât.

”Dar statul român ar fi încasat o grămadă de bani!” se strigă din tribună. De unde? Știți cât e impozitul pe profit în România? 16%! Nu din venit, ci din profit. Adică statul ar primi 16% din ce rămâne după ce se plătește pentru toată tehnologia aia, pentru ce se scormonește în munte, pentru toți consultanții care își vor trage partea de acolo, pentru toți banii dați ca să ungă sistemul șamd.

Ar mai fi redevența minieră care ar trebui plătita, redevență care depinde de prețul aurului. În 2013 erau estimate încasări de 2,3 miliarde euro. Nu sunt 2,3 miliarde pe an ci 2,3 miliarde e tot ce ar încasa statul pe întreaga durată a proiectului în materie de redevențe. Dacă presupunem că proiectul durează 10 ani atunci ar fi 230 milioane euro / an. Încasările totale ale statului român în 2019 au fost 128 miliarde RON adică aproximativ 27 miliarde euro. Redevența aia ar reprezenta sub 1% din total venituri anuale pentru România.

La nivel macroeconomic, veniturile alea nu prea reprezintă cine știe ce. Ar fi reprezentat ceva pentru România anului 2001, dar nu pentru România anului 2021.

”Dar câte spitale s-ar construi cu banii ăia?”  Zero! Fix zero, România are venituri de 27 miliarde de euro și nu face. Nu e că nu sunt bani ci că nu se poate și nu se vrea.

Una peste alta veniturile alea nu sunt ceva extraordinar, nici măcar pentru o țară ca România în prezent. Merită să te alegi cu ditamai lacul cu cianură pentru așa ceva? Mai ales când România are un obicei cam prost să nu se îngrijească de lacurile cu cianură (Baia Mare 2000 gen?)

Așa că haideți să recapitulăm:

  • Oamenilor din București, Cluj sau pe unde au mai fost proteste nu le pasă de oamenii care efectiv locuiesc la Roșia Montană decât la nivel declarativ. Pentru ei Roșia Montană e o chestie de principiu, chiar dacă pe acolo trăiesc oameni în carne și oase care nu se hrănesc cu principii.
  • Statul nu se alege cu mare lucru de pe urma proiectului,
  • Dar ne vom alege cu ditamai lacul cu cianură care mai mult ca sigur la un moment va ajunge într-un râu.

Ce e de făcut atunci? Ar fi multe, dar costă bani și e nevoie de voință politică și implicare din partea societății civile. Ambele lipsesc însă așa că, vorba lui Teo…Aia e! Iar includerea pe lista UNESCO e frecție la picior de lemn care nu va ajuta pe nimeni.

Profit de ocazie asta să vă recomand două dintre cărțile mele preferate, ambele cu subiecte similare:

  • Arhanghelii – de Ion Agârbiceanu, o carte despre exploatarea unei mine de aur (adaptare radiofonică aici)
  • Aurul Negru – de Cezar Petrescu, o carte despre petrol de data asta și efectul pe care descoperirea unor zăcăminte îl are asupra unei comunități. Dacă Arhanghelii e oarecum unidimensională, Aurul Negru explorează povestea mai multor oameni și privește lucrurile din perspective foarte diferite. E una din cărțile care m-a marcat în adolescență.



De ce crește datoria publică sub guverne de dreapta?

Poate ați auzit zilele astea, datoria guvernamentală a ajuns la 50% din PIB. Tot legat de subiectul acesta apare periodic prin social media o postare care arată că datoria publică a României crește sub guvernele liberale, gen asta:

https://www.facebook.com/100002316750038/posts/4046246288795890/?sfnsn=scwspmo

E oare adevărat că guvernările de dreapta duc la creșterea datoriei publice sau e doar întâmplare?

Guvernările de dreapta vs. creșterea datoriei guvernamentale?

Haiaideți în primul rând să mai luăm odată la purecat graficul acela de mai sus:

Graficul se referă la perioada 2000 – 2021. Pentru efect dramatic a fost adăugat și 2022, deși sunt într-adevăr șanse mari ca prognoza pentru 2022 să fie corectă.

La PNL avem așa:

  • Putem observa că actualul Guvern PNL – USR și Guvernul PNL anterior (2019 – 2020) stau peste o perioada cu o creștere accelerată a datoriei publice (vorbim mai jos despre cauze).
  • În perioada 2009 – 2012 Guvernul PDL (absorbit de actualul PNL) coincide iarăși cu o perioadă de creștere accelerată a datoriei publice (știu știu, dar vorbim mai jos despre cauze).
  • Guvernul Tăriceanu e marcat separat de PNL. La vremea respectivă totuși PNL-ul lui Tăriceanu a guvernat o perioadă cu sprijinul PD (Guvernul Tăriceanu 1), o altă perioadă cu sprijinul tacit, dar nedeclarat al PSD (Guvernul Tăriceanu 2). E o situație ușor ciudată asta și sincer aș fi pus măcar primii 2 ani ca fiind liberali.
  • Ar mai fi de menționat și perioada Guvernării Ponta când PSD + PNL = USL iar liberalii au fost practic la guvernare, chestie care nu e arătată în grafic. Și aici lucrurile sunt complicate pentru că miniștri ai finanțelor (ce ne interesează în discuția asta) au fost: Florin Georgescu (PSD), Daniel Chițoiu (PNL) și Ioana Petrescu (PSD). Dar șeful guvernului era de la PSD (Victor Ponta) și orientarea politică era de centru, deci ar fi predominant PSD, dar totuși nu e chiar 100% corect să spunem că doar ei.

Observațiile mele de mai sus complică destul de mult graficul așa că haideți să vedem cum ar arăta graficul ăsta dacă ne-am lua doar după orientarea politică a ministrului finanțelor. Și cu ocazia asta mergem și mai departe în timp (sursa graficului):

Cu galben avem perioadele în care ministrul finanțelor a fost de dreapta, în timp ce cu roșu sunt guverne de stânga / centru stânga predominand ale PSD.

Cum stau lucrurile așadar?

  1. Se pare că datoria scade sub guvernele PSD sau rămâne la un nivel relativ constant. Excepția e 1995 – 1996, dar acolo avem 2 ani de creștere și de la un nivel foarte scăzut.
  2. Sub guverne de dreapta datoria are într-adevăr tendința de creștere. Avem un prim episod în intervalul 1997 – 2000, apoi 2009 – 2014 și iarăși 2019 – 2021. Excepția e perioada 2005 – 2008 de data asta.

Știți cum se zice: prima dată e întâmplare, a doua oară e ghinion, dar a treia oară deja e clar că e ceva acolo care duce la situația asta. Acum întrebarea e ce anume? Am să iau câteva dintre cauzele posibile la analizat:

Au fost ani de criză

Aud frecvent chestia asta în discuții:

  • în 2009 – 2010 a fost criză și doar ghinionul a făcut ca dreapta să fie la putere atunci.
  • Iar în 2020 a venit pandemia, de aia a crescut datoria.

Problema cu argumentul ăsta e următoarea:

  1. Între 1996 și 2000 nu a fost nicio criză globală care să ducă la creșterea datoriei, acolo a fost pur și simplu consecința acțiunilor guvernului CDR de dreapta.
  2. În 2009 și 2010 a picat economia și am luat împrumutul de la FMI. De acord aici, dar totuși de ce a crescut datoria și în perioada 2011 – 2014? Între 2011 și 2014 avem o creștere cu 10% a datoriei publice. Cum mandatul e preluat de un ministru de finanțe PSD-ist datoria se stabilizează și începe să o ia în jos.
  3. În trimestrul 4 din 2019 și primul trimestru din 2020 (când PNL era la putere cu Florin Cîțu Ministru al Finanțelor) datoria publică a României începuse să o ia în sus rapid deși nu începuse pandemia. Avem o creștere a datoriei publice de vreo 3% – 4% în 6 luni care nu poate fi atribuită pandemiei.

Sursă CEIC DATA 

Scuzați graficul ajustat în Paint, dar e complicat cu screenshoturile.

Așadar datoria publică a României crește și în perioade de criză, dar crește și în afara crizelor sub guvernele de dreapta. Deci nu crizele economice globale sunt motivul pentru care crește datoria publică sub guvernele de dreapta. Atunci despre ce e vorba?

Două viziuni economice diferite

Keynesismul PSD

PSD și partidele de dreapta au avut istoric viziuni diferite în ceea ce privește felul în care se manageriază o economie.

PSD a fost adeptul (cel mai des) al școlii keynesiste / neo-keynesiste. Școala keynesistă de gândire consideră că o economie de piață se comportă destul de imprevizibil, numeroși factori putând împinge economia fie spre recesiuni adânci fie spre exuberanță nejustificată. Keynesiștii consideră că statul și ar trebui să intervină pentru a împinge economia de la spate în perioadele de recesiune, respectiv pentru a o încetini în perioadele de exuberanță pentru ca lucrurile să nu scape apoi de sub control. Pentru a face asta keynesiștii se concentrează pe controlul cererii agregate dintr-o economie pentru că în doctrina keynesistă majoritatea recesiunilor apar ca urmare a unei scăderi a cererii.

În astfel de cazuri statul poate interveni și crește cererea din economie prin cumpărarea de bunuri și servicii. Altfel spus, când economia e în rececesiune statul se poate apuca de proiecte noi de infrastructură, poate da bani oamenilor (ex: ajutoare de șomaj) pentru a stimula cererea sau face alte lucruri pentru a suplini scăderea cererii private de bunuri și servicii. În felul ăsta firmele nu trebuie să dea afară oameni, pentru că vor primi comenzi de la stat. Un exemplu bun e atunci când pică piața imobiliară și trage economia după ea, statul poate interveni și poate crea un program de construire de locuințe sociale. Astfel, constructorii care înainte ridicau blocuri pentru economia privată nu trebuie să dea afară oameni pentru că vor fi ocupați să contruiască locuințe sociale pentru stat. Între timp și cu ajutorul programelor guvernamentale recesiunea economică va trece și lucrurile vor reveni treptat la creștere economică.

Managementul eficient al cererii agregate într-o economie sub doctrina keynesistă poate conduce la o ”netezire” a creșterii economice, adică recesiunile să nu fie prea nasoale, dar nici perioadele de boom economic să nu fie prea intense.

Keynesismul e ok cât timp e aplicat în ambele direcții iar măsurile luate de guvern sunt temporare. Altfel spus, atunci când trece criza statul ar trebui să își retragă suportul și să reducă cererea de bunuri și servicii din economie în exces. În exemplul de mai sus, odată încheiată recesiunea și statul ar trebui să închidă sau să reducă programul de construire de locuințe sociale. Mai mult, în perioadele de creștere economică statul ar trebui să tempereze avântul mediului privat crescând taxele. Banii încasați din acele taxe pot deveni rezerve cu care statul să poate interveni la următoarea criză. Politica e însă complicată așa că în practică treaba asta nu se prea întâmplă, ajungându-se astfel de situații în care statul joacă un rol din ce în ce mai însemnat în economie și ajunge la dimensiuni care îl fac teribil de ineficient.

O altă problemă cu keynesismul e că nu toate crizele economice pot fi rezolvate prin intermediul politicii fiscal-bugetare și prin managementul cererii agregate. Așa cum au demonstrat șocurile petroliere din anii 70 sunt situații în care crizele nu sunt cauzate neapărat de probleme pe partea de cerere, ci pe partea de ofertă. Recesiunea creată de șocurile petroliere nu putea fi combătută prin intermediul unei politici keynesiste, fiind necesare reforme structurale ale economiei pentru a depăși acel tip de criză.

Un alt aspect interesant e relația dintre politica fiscală și politică monetară sub keynesism. Keynesiștii intervin în economie iar acțiunile lor vor avea un impact asupra politicii monetare (ex: pot duce la accelerarea inflației sau la scăderea ei, pot crea lichiditate prea mare sau pot scoate lichiditate din piață etc.). Băncile centrale nu sunt neapărat ale keynesismului din cauza asta.

PSD a fost de regulă fidel acestui model de management al economiei prin intermediul cererii agregate. În perioada recentă cel mai bune exemplu de politică de management a cererii agregate au fost ”Wage led growth” practicat de PSD în perioada 2016 – 2019. Wage led growth a presupus creșterea veniturilor pentru populație prin intermediul creșterii salariului minim și a salariilor personalului din sectorul public (ex medici). Asta a băgat bani în buzunarul românilor, ceea ce a stimulat consumul, adică cererea agregată de bunuri și servicii din economie. PSD a folosit cererea agregată pentru a manageria economia, chestie tipică keynesismului.

Neoliberalism / libertarianismul dreptei

Pe de altă parte dreapta românească a fost în permanență adepta neo-liberalismului. Neo-liberalismul e o filozofie economică axată pe o extindere cât mai amplă a principiului piețelor libere în toate ramurile economiei. Altfel spus, activitatea statului ar trebui să fie restrânsă cât mai mult iar locul lui ar trebui luat de mediul privat.

În teorie însă neo-liberalilor nu le place intervenția statului în economie, nici măcar în perioadele de criză, considerând că e nevoie de astfel de crize pentru a putea elimina actorii economici mai slabi / mai puțin eficienți de pe piață.

Pentru că nu le place intervenția statului neo-liberalii nu prea vor să folosească politica bugetar-fiscală pentru a scoate o economie din criză, lăsând astfel de ajustări economice sub jurisdicția politicii monetare practicate de banca centrală. Neo-liberalismul pune așadar considerabil mai mult accent pe scăderea dobânzilor pentru a face creditul mai ieftin, considerând că asta va scoate economia din criză (ie firmele se împrumută mai mult deci au bani de cheltuit mai mult și pot investi în capacitate mai mare de producție). Din păcate chestia asta duce de multe ori la acumularea de datorii masive, atât în sectorul privat, cât și în cel public, chestie care în timp poate duce la altă criză.

Mai mult, pentru a putea stimula economia de piață neo-liberalii sunt adepții unei taxări cât mai scăzute. Chestia asta duce la creșterea activității economice, dar în același timp limitează și spațiul de manevră al statului care nu are surse de finanțare atât de generoase la nevoie. Și care e problema? o să mă întrebați. Problema e că inclusiv în neoliberalism se cere intervenția statului, dar de data asta doar pentru anumite sectoare și veșnic pe motiv că ”se pierd locuri de muncă altfel”. Reglarea pieței sub neoliberalism e sublimă, dar cam lipsește cu desăvârșire.

Dar taxele scăzute și intervențiile pentru a ”salva” anumite sectoare înseamnă că statul nu va avea bani pentru a finanța anumite servicii publice, iar acolo unde o va face acestea vor fi reduse și de proastă calitate. Iar cu ocazia asta vor apărea antreprenorii privați și vor spune că statul e ineficient și că mai bine s-ar privatiza acel serviciu public.

Nu știu dacă ați observat, dar prin fixația asta a neoliberalismului pentru piață și antreprenoriat, se stimulează considerabil oferta de bunuri și servicii, dar nu și cererea.  Altfel spus majoritatea politicilor neoliberale sunt țintite către partea de ofertă, de dezvoltare a capacității de producție și ofertei de bunuri și servicii.

Dar cine să consume toate aceste bunuri și servicii? Păi teoria neo-liberală zice că toată bunăstarea asta va ajunge și la consumatori. Aici trebuie spus că statul neoliberal stimulează totuși consumul, dar o face prin singura modalitate în linie cu doctrina: prin scăderea taxelor și a impozitelor. Din nou, problema e că poți face până la un punct, dincolo de care nu prea mai ai ce scădea. Ce se întâmplă atunci? Ei bine, se stimulează creșterea pe datorie, adică finanțarea cheltuielilor publice și private prin creditare excesivă. Să nu ne înțelegem greșit, creditul e necesar pentru orice economie sănătoasă, dar sub neoliberalism creditarea devine principalul motor al creșterii economice și al bunăstării populației…iar asta e periculos, pentru că duce la bule speculative.

Așadar ce sună bine în teoria neoliberală în practică nu prea funcționează și ne alegem cu o economie cu capacitate de producție mai mare decât ce poate consuma și cu datorii uriașe. Sună cunoscut?

Păi e bine o să îmi spuneți, de ce nu exportă surplusul? Păi ca să poți exporta surplusul trebuie să aibă cine îl cumpăra. Dar dacă toată lumea are supra-capacitate de producție cine să mai cumpere? Și aici apar problemele: toată lumea ar vrea să exporte către țările bogate, dar puțini o pot face. Poți concura cu exporturile Germaniei sau ale Chinei? Baftă!

Ar mai fi o chestie specifică neo-liberalismului: există o adevărată obsesie în rândul neo-liberalilor pentru reforme. Tot ce ține de stat trebuie reformat, piața muncii trebuie flexibilizată (prin eliminarea protecției pentru angajați), serviciile publice trebuie privatizate, taxele trebuie reduse (reformă fiscală) etc. Chiar și când s-a terminat o reformă, trebuie începută alta, pentru că reforma și dezmembrarea serviciilor publice par adânc înrădăcinate în doctrina neoliberală.

Apropo de asta, eu toată viața mea am auzit de nevoia de a face reforme în România, nu cred că e guvern de dreapta care să nu fi spus asta.

Pe scurt: dacă keynesiștii încearcă să managerieze ciclurile economice prin cererea agregată într-o economie, neo-liberalii încearcă să o managerieze prin intermediul ofertei agregate.

CDR-ul din perioada 1996 – 2000, PNL / PD din 2005 – 2008, PDL-ul în 2009 – 2012, USL-ul din 2013 – 2014 și PNL-ul (+USRPLUS) din 2019 – 2021 toate au urmat rețeta filozofică de mai sus. CDR-ul și PDL-ul au ajuns la groapa de gunoi a politicii după ce au aplicat programul lor de reforme.

Chiar și perioadele de exuberanță din 2006 – 2008 au fost finanțate masiv prin creditare, nu neapărat prin creșterea veniturilor populației. Cam aceiași chestie se întâmplă și de când a preluat PNL puterea în 2019: dobânzi la minime istorice, programe guvernamentale de stimulare a creditării pentru firme și insistență multă pe dereglementare.

Sistemul de taxare al României

O parte foarte importantă a discuției despre creșterea datoriei publice e legată de felul în care statul român se finanțează. Așa cum probabil ați înțeles din notițele de mai sus avem două feluri prin care statul își finanțează activitatea:

  • taxe și impozite
  • împrumuturi

Ce mi se pare foarte important în discuția asta, dar nu prea aud des e că actuala structură a sistemului de impozitare din România e parte din motivul pentru care diferența dintre guvernele de stânga și cele de dreapta e atât de evidentă.

Dacă aveți curiozitatea să vă uitați pe execuția bugetară a României o să puteți vedea acolo de unde vin banii care finanțează statul român. Dacă ar fi să îi veniturile statului după tipurile de impozite ne rezultă următoarea împărțire:

Venituri curente 100% 128,595.0
1. Venituri fiscale 82.7% 106,296.2
1.1. Impozitul pe profit, salarii, venit si castiguri din capital 17.8% 22,917.0
1.1.1. Impozitul pe profit 13.8% 17,687.8
1.1.2. Impozitul pe salarii si venit 1.2% 1,510.1
1.1.3. Alte impozite pe venit, profit si castiguri din capital 2.9% 3,719.0
1.2. Impozite si taxe pe proprietate 0.3% 347.6
1.3. Impozite si taxe pe bunuri si servicii 63.6% 81,746.7
 1.3.1. TVA 36.6% 47,104.4
1.3.2. Accize 24.5% 31,463.3
 1.3.3. Alte impozite si taxe pe bunuri si servicii 1.1% 1,382.0
1.3.4. Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe  desfasurarea de activitati 1.4% 1,797.1
1.4. Impozit pe comertul exterior si tranzactiile internationale (taxe vamale) 0.9% 1,159.9
1.5. Alte impozite si taxe fiscale 0.1% 124.9
 2. Contributii de asigurari 7.0% 8,967.7
  3. Venituri nefiscale 10.4% 13,331.2

În dreapta e suma încasată în milioane RON, în stânga e % din total venituri reprezentat de acea sursă de venit.

Acum haideți să ne gândim un pic la ce am scris mai sus legat de cele două doctrine economice folosite (keynesism vs. neo-liberalism) și măsurile luate în practică de guvernele României.

Keynesismul PSD-ului a presupus:

  • creșterea salariului minim pe economie – asta a dus la creșterea veniturilor la bugetul de stat din impozit pe venit iar o altă parte s-au dus la contribuțiile sociale (CAS, CASS, șomaj etc.).
  • Venitul adițional din creșterea salariului s-a dus în mare parte a dus de asemenea în consum. România are două taxe importante pe partea de consum: TVA-ul și accizele. Deci stimularea consumului a dus la creșterea încasărilor din TVA și accize.

Neo-liberalismul a presupus:

  • tăierea salariilor bugetarilor în 2009 cu 25% și eliminarea unor sporuri. Asta a dus la scăderea încasărilor la buget din impozit pe venit și contribuții sociale. Reformele din perioada CDR au făcut fix același lucru: numeroase firme de stat închise, șomeri mulți, evident că au scăzut veniturile populației.
  • Scăderea salariului a dus și la diminuarea puterii de cumpărare și a cererii de bunuri și servicii, ceea ce a condus la scăderea încasărilor din TVA și accize. Încasările din TVA și accize au crescut doar în perioadele de diminuare a taxelor și impozite, doar că au fost afectate de …scăderea taxelor și a impozitelor. Altfel spus, și când cresc încasările, ele vor crește cu mai puțin decât PIB-ul pentru că taxele și impozite au fost diminuate.

Contează atât de mult chestia asta? Păi dacă ne uităm la cifrele de mai sus se pare că încasările din TVA și accize au reprezentat 61% din total venituri bugetare în 2019. Dacă adăugăm și contribuțiile plus impozit pe venit ajungem la 69,2%. Asta înseamnă că mai bine de 2/3 din total venituri vin din taxe pe consum și pe salarii. Dar neo-liberalii nu sunt fani taxe pe consum sau crescut salarii (că sunt în sistemul bugetar sau în cel privat) iar măsurile luate de ei diminuează astfel de încasări.

Iată cum arată vizual distribuția veniturilor care cresc prin stimularea consumului și creșterea salariilor:

Practic ce vedeți cu roșu, portocaliu (2 nuanțe) și bucata albastră reprezintă venituri care au crescut odată cu creșterea salariilor și a consumului (2016 – 2019), dar care au scăzut în perioada 2009 – 2011 când au venit ajustările guvernului Boc.

Fac o paranteză aici: când mediului privat îi merge bine, ar trebui să plătească mai mulți bani ca impozit pe profit, pentru că profitul e mai mare. Ei bine, știți cât reprezintă plățile de impozit pe profit ale firmelor din România? Răspunsul e bucata aia cu galben, adică 13,8%. Aici intră multe IMM-uri (cele care nu plătesc impozit pe micro-intreprindere), firmele mari românești și toate multinaționalele. Da, da, tot impozitul pe profit plătit de toate firmele astea, inclusiv de multinaționalele cu cifre de afaceri de miliarde e 13,8% din total venituri, în timp ce accizele și TVA-ul suportate de populație reprezintă 61%.

Revenind la problema noastră: de ce rămâne datoria publică la un nivel sustenabil sub PSD, dar crește sub guvernele de dreapta neo-liberale?

Pentru că sistemul de impozitare al României e contruit predominant pentru a lua bani de la populație, nu de la patroni sau multinaționale. Așa că atunci când crește consumul și cresc salariile sub PSD cresc și încasările la bugetul de stat. Când PD / PDL / PNL iau măsuri economice care duc la scăderea consumului și a salariilor în economie atunci și încasările bugetare se duc în jos. Dar ce să facă un guvern de dreapta? Să crească taxele? Nu, mai de grabă se împrumută decât să le crească așa că normal că va crește datoria publică.

O altă paranteză, când totuși dreapta trebuie să crească taxele pentru că nu mai dă nimeni împrumuturi țării, nu vor crește taxele capital (impozit pe profit, impozit pe dividende etc.) ci taxele pe consumul populației (adică accize și TVA). Consecința acestei acțiuni e că guvernele de dreapta făcând asta își vulnerabilizează și mai mult sustenabilitatea propriilor finanțe (aruncă țara în recesiune și mai adâncă), dar și pregătesc terenul pentru încasări mult mai mari pentru când economia va reveni (adică sub PSD, pentru că după o guvernare de dreapta vine de regulă una a PSD). Ironic, nu? Dreapta neo-liberală eliberează drumul și face ca PSD-ul keynesist să aibă finanțe publice sănătoase.

Ar fi procedat PSD altfel?

Sunt mulți care spun că acel grafic de mai sus cu datoria e influențat de faptul că dreapta a avut ghinion și a prins ani de criză economică globală și apoi de pandemie (cu criza economică aferentă). Dacă PSD ar fi fost la putere în acel moment ar fi pățit același lucru și ar fi crescut datoria publică și sub ei spun ei.

În primul rând trebuie subliniat că nimeni nu poate spune cu certitudine cum s-ar fi desfășurat lucrurile dacă PSD ar fi fost la putere în 2009 – 2012 sau 2020 – 2021. Putem specula, dar nu avem de unde să știm cu certitudine.

Însă, dacă ne uităm un pic pe istoria ultimilor 30 de ani observăm că PSD s-a folosit constant de doctrina keynesistă. Am avut scăderi de taxe (sub Ponta) și niște măsuri cam neoliberale sub Orlando Teodorovici, dar nu s-a abătut foarte mult de la matcă. E destul de cert că există o oarecare constanță în felul în care au fost abordate lucrurile de-a lungul timpului ceea ce mă face să cred că ar fi procedat la fel  și în cele două perioade de criză.

Ar fi înseamnat asta că ar fi evitat PSD creșterile datoriei publice în 2009 și 2020?

Probabil că nu. Dl. Tăriceanu a lăsat economia extrem de vulnerabilă ceea ce înseamnă că foarte probabil împrumutul de la FMI era inevitabil. Deci da, în 2009 ar fi crescut datoria. Dar aici apar diferențele, cel mai probabil ajustările luate de PSD nu ar fi fost atât de drastice precum cele ale PDL. E greu de crezut că PSD ar fi acceptat scăderea cu 25% a salariilor bugetarilor (contrar doctrinei keynesiste). Iar asta ar fi făcut ca economia să nu se ducă atât de mult în jos iar revenirea de după ar fi fost ceva mai ok și ar fi venit mai rapid. Altfel spus, nu cred că datoria ar fi crescut atât de mult în 2009-2010 sub PSD și probabil economia și-ar fi revenit mai rapid din recesiune. Panta descendentă a datoriei publice ar fi început mai rapid.

Dar dacă era PSD la putere în 2020 în perioada pandemiei?

Am mai scris pe aici, doar 1,6% din PIB s-a dus pe ajutarea economiei sub guvernul PNL în 2020. O mare parte din creșterea datoriei nu are treabă cu ajutatul economiei ci e rezultatul măsurilor proaste luate de guvernul liberal între care și decizia (deliberată) de a amâna încasarea de taxe și impozite inclusiv de la companiile care au făcut profit în perioada pandemiei.

S-ar fi descurcat PSD mai bine? Cel mai probabil da, dacă e să ne gândim că au reușit să rămână prudenți din punct de vedere fiscal timp de aproape 3 ani. Pentru a se încadra în ținta de deficit guvernele PSD au luat tot ce se putea lua de la companiile de stat, dar cum ne cum au reușit.

Atunci când au ieșit de la guvernare deficitul bugetar era de 2,62% cu 3 luni rămase din an. Încadrarea în ținta de 3% devenise dificilă fără introducerea unor noi taxe, iar asta părea că nu se va întâmpla. Așa că cel mai probabil deficitul ar fi sărit ușor de 3% în 2019 dacă PSD rămânea la putere. Până la finalul anului însă deficitul era 4,62%, guvernul PNL adăugând 2% din PIB în doar 3 luni, față de 2,6% în 9 luni sub PSD.

Una peste alta, cam totul indică spre un guvern PSD mai conservator din punct de vedere fiscal și mai strâns la pungă decât cel PNL.

Revenind la dilema articolului: ar fi crescut datoria publică sub PSD în 2020? Cel mai probabil ar fi crescut, dar mult mai puțin decât sub guvernul PNL iar datoria s-ar fi stabilizat mai rapid și la o valoare mai mică.

Rezumat

Datoria publică a României nu crește sub guvernele de dreapta din întâmplare. Principalele surse de finanțare ale statului sunt taxele pe consum, astfel încât cine stimulează consumul va încasa mai multe venituri din taxe și impozite. Iar acel cineva e de regulă PSD prin politici de management a cererii agregate din economie.

Partidele de dreapta stimulează oferta mai de grabă și împing tăieri de taxe și impozite, chestie care duce la acumularea de datorii și exacerbarea creditării. Când nimeni nu mai vrea să împrumute statul atunci taxele care sunt crescute de guvernele de dreapta sunt cele asupra populației, nu asupra firmelor. Chestia asta inevitabil e nepopulară și duce la probleme politice, dar și deschide drumul pentru managementul cererii agregate prin stimularea consumului de către PSD în următorul ciclu politic.

Altfel spus, există logică și consistență în acțiunile PSD și ale guvernelor de dreapta iar felul în care s-au luat decizii în ultimii 20 – 25 ani de ani a fost în linie cu cele două mari doctrine economice prezentate mai sus.

Așadar creșterea datoriei publice sub guvernele de dreapta nu e întâmplare, e rezultatul firesc al politicilor neoliberale.




Nu suntem departe de ”Eat the rich”

Azi Bezos a fost în spațiu cică, reușind să facă în iulie 2021 ce făcuseră comuniștii sovietici în 1961 cu tehnologie considerabil mai primitivă. Dar hey, avem miliardari în spațiu sau ceva de genul ăsta!

Dar nu faptul că Bezos s-a dus în spațiu e problematic, dacă aș avea banii lui Bezos probabil că i-aș sparge pe lucruri considerabil mai excentrice, dar importante pentru umanitate.

Ce e problematic la Bezos e următoarea declarație:

A trebuit să caut sursă alternativă ca să mă asigur că nu e fake clipul. Se pare că nu, fix asta a zis.

Ce e rău în faptul că a zis că nu ar fi putut face asta fără angajații Amazon? Păi ce să fie, poate faptul că:

Oamenii ăștia au finanțat aventura cosmică a lui Bezos iar el a simțit nevoia să le mulțumească. Un gest foarte frumos din partea lui, dar și mai frumos ar fi fost să îi plătească decent. Am mai zis asta, Bezos e motivul pentru care generația tânără urăște capitalismul iar omul ține morțiș să demonstreze că oamenii ăștia au dreptate.

Nu e singurul însă, mai e un miliardar care se joacă cu navele spațiale în timp ce angajații lui sunt plătiți prost și lucrează în condiții grele în fabrici și ulterior s-au îmbolnăvit pe capete de Covid 19 pentru că a redeschis ilegal o fabrica în plină pandemie. Ah, da și pe lângă asta face bani din contracte cu statul și pare că nu se mai oprește.

Ar mai fi încă un miliardar care și el are ceva agenție de turism spațial, dar care face bani din contracte cu guvernul britanic și care a cerut bani pentru compania lui de aviație de la diverse guverne. Apoi și-a pus angajații să ia concediu neplătit 8 săptămâni.

Nu știu cum se face, dar se pare că pentru a mulțumii pe zeii spațiului e nevoie de sacrificii și mizerie umană pe Pământ. Nu se poate să ajungi în spațiu dacă nu ți-ai tratat angajații prost, i-ai plătit prost și eventual te-ai asigurat că nu pot să ducă o viață decentă.

Să nu vă mire dacă la un moment dat în Vest va avea loc o revoluție și se va ajunge la clasicul ”eat the rich” că de faza cu ”de ce nu mănâncă cozonac sigur am trecut”.

Și ca să termin în aceeași bătaie de joc în care am scris și restul articolului vă las cu capodopera asta:




Haosul din Africa de Sud explicat într-un singur grafic

În Africa de Sud sunt probleme mari: de zile întregi tara arata ca dupa razboi în multe dintre marile orașe ale țării. Nu e vorba de simple jafuri ci de un număr mare de oameni care jefuiesc și dau apoi foc la clădiri.

Cum a ajuns Africa de Sud, cea mai bogată țară a continentului, în starea asta? Ei bine, problema principală a Africii de Sud poate fi explicată într-un grafic simplu (sursă):


Coeficientul Gini măsoară gradul de inegalitate pentru o populație dată. Într-o țară în care absolut toți oameni au fix același venit coeficientul Gini va fi 0. Într-o țară în care o singură persoană are toată averea iar ceilalți nu au nimic coeficientul va fi 100.

Inegalitatea se poate măsură în funcție de avere, în funcție de venituri sau alte categorii, dar acestea două sunt cele mai des folosite.

Acum că Statele Unite e o țară unde inegalitatea e la ea acasă nu e un secret. Dar Africa de Sud e mult mult mai departe. De fapt e printre cele mai (dacă nu chiar ce mai) inegală țară de pe planetă:

Și dacă vă uitați la primul grafic o să vedeți că diferența între bogați și săraci a crescut chiar de când Africa de Sud a renunțat la apartheid. În alte cuvinte, faptul că țara nu mai e condusă de albi iar populația nativă are putere politică nu a ajutat la absolut nimic cetățeanul de rând. Ba dimpotrivă, lucrurile par a se fi înrăutățit din 1990 încoace. Culoarea pielii nu e factor relevant când vine vorba de putere și bani din câte se pare (șocant, știu).

Ce vedeți în clipurile alea nu e așadar întâmplare ci consecința firească a unei politici care duce la sărăcirea majorității populației. Crearea acestor diferențe uriașe între clasele sociale duce inevitabil la revolte, războaie civile și neliniște socială.

România ar trebui să ia notă pentru că, deși lucrurile nu sunt atât de rele, cam asta ne așteaptă la capătul drumului dacă insistăm cu politici care cresc diferențele sociale dintre cei bogați și cei săraci.




Toate’s vechi și nouă’s toate: Americanii și amenințarea comunismului

Americanilor le-a fost mai mereu frică de comuniști, iar treaba asta devine evidentă când ne uităm un pic prin istoria lor. Spre exemplu aveți mai jos un pamflet anti-comunist din anii 30 – 40 ai secolului trecut:

New Deal-ul lui Franklin Delano Roosevelt e considerat de majoritatea istoricilor și economiștilor motivul pentru care astăzi avem expresia ”the American Dream”. Pentru cei care nu știu ”New Deal-ul” american a presupus investiții masive ale statului în infrastructură civilă și apoi infrastructura de război, o compresie a veniturilor prin creșterea celor ale muncitorilor și scăderea celor din dividende sau rente și o redistribuire masivă de resurse prin intermediul unor programe sociale pentru populație.

Familii obișnuite cu 2-3 sau mai mulți copii au putut să își permită o casă și un loc de muncă suficient de bine plătit încât să poată trăi bine, chestie care a făcut restul planetei să copieze modelul american și să aspire spre propriul ”vis american”.

Ei bine, deși astăzi nimeni nu ar îndrăzni să îl numească pe Roosevelt comunist sau să spună că New Deal-ul lui a mers prost, la momentul respectiv a circulat acuzatii că planul e comunist și că va falimenta economia Statelor Unite.

Ca o paranteză aici: unul din motivele pentru care New Deal-ul lui FDR a avut succes a fost faptul că SUA a intrat în război. În absența celui de-al Doilea Război Mondial FDR nu ar fi avut mână liberă să transforme New Deal-ul inițial în forma care a dus la apariția visului american.

Logica economică din spatele New Deal-ului lui FDR va rămâne baza gândirii economice americane și a celei Vest Europene până la finalul anilor 70 când Reaganomics în SUA și Thatcherism în Marea Britanie și neoliberalismul în general vor merge în direcția opusă. Altfel spus logica New Deal-ului american a stat la baza a 40-50 de ani de politică economică în Statele Unite și în Vest, timp în care au avut loc numeroase confruntări cu URSS-ul și Pactul de la Varșovia iar companiile vestice s-au extins global.

Ce vreau să spun aici: nu tot ce visează unii că e comunism, neomarxism sau alta minune chiar e așa ceva.

În Statele Unite se vorbește azi despre ”Green New Deal”, în Europa de Next Generation EU (unde e și PNRR-ul nostru) cam modalități de a face tranziția spre o economie verde. Ambele sunt inspirate de New Deal-ul lui FDR la suprafață și au dus la apariția unor acuzații similare cu cele din pamfletul de mai sus.

Cumva chestiile astea două sunt personificarea neo-marxismului pentru unii oameni deși de regulă cei care spun asta nu prea știu în general ce e ăla marxism. Partea cea mai neplăcut însă e alta: atât Green New Deal cât și Next Generation EU nu se axează pe investiții ale statului ci pe investiții private finanțate sub diverse forme de stat. Mai mult, niciunul din cele două nu pune prea mare preț pe combaterea inegalitatății sociale, principalul factor responsabil pentru instabilitatea politică din ultimii ani din Europa și Statele Unite.

Altfel spus cele două planuri nu doar că nu sunt comuniste sau neomarxiste, ba sunt chiar neoliberalism deghizat în haine intervenționiste.

E greu de spus dacă cele două planuri își vor atinge obiectivele declarate de a face tranziția spre o economie verde sau dacă vor ajunge să finanțeze din bani publici tranziția spre verde a unor investitori privați și cam atât. Ce e clar pentru mine însă e că ele sunt cât se poate de departe de comunism, neo-marxism, socialism sau alte sperietori din astea.

Așadar:

  1. ”Amenințarea comunistă” e fluturată de foarte mult timp în fața oricărui plan de investiții al vreunui guvern din Vest, începând cu New Deal-ul lui FDR.
  2. Green New Deal și Next Generation EU nu aduc niciun fel de modificare în materie de redistribuire a resurselor, echitate / egalitate socială sau alte chestii specifice marxismului.
  3. Neoliberalismul e încă bine mersi, deci stați liniștiți că nu vă naționalizează nimeni mașina la mâna a doua sau iphone-ul luat în rate.

 




Viitorul muncii e aici și nu e frumos

Roboții nu par a se grăbi să ne ia locurile de muncă, dar se pare că vor decide cine lucrează și cât:

Stephen Normandin spent nearly four years speeding through Phoenix as a contract driver for Amazon.com Inc., delivering packages. Then one day he received an automated email. The algorithms chasing him had decided he wasn’t doing his job right.
The 63-year-old army veteran was stunned. He had been fired from a machine. (sursă)

Contextul e următorul: În Statele Unite o mare parte din cei care livrează colete pentru Amazon nu sunt angajați ai firmei ci lucrează ca independenti (un fel de PFA-uri). Pentru că nu sunt angajați, Amazon nu e obligat să aibă funcție de resurse umane pentru ei așa că a decis să folosească Inteligența Artificială (zic ei) să decidă care din ei sunt performanți și care nu.

Dacă citiți articolul o să aflați mai multe detalii, inclusiv cum (spun șoferii) li se setează ținte de livrare imposibile pentru a putea fi penalizați și a nu li se plăti sumele datorate.

Din păcate cam ăsta e viitorul așa numitei ”gig economy” despre care am mai scris și eu, o piață dominată de câțiva jucători mari si unde forța de muncă nu are parte de protecție legală.

Amazon nu e la prima tentativă de utilizare a AI-ului pe partea de resurse umane. În 2018 a încercat să angajeze oameni folosind ceva inteligență artificială, dar a trebuit să se oprească. De ce? Pentru că AI-ul lor angaja predominant bărbați.

Partea bizară în discuția cu șoferii e următoarea: Amazon știe că sistemul lor dă rateuri și nu funcționează prea grozav, însă e mai ieftin (zic ei) să folosească sistemul ăsta decât să folosească oameni.

Cei care lucrează pentru Amazon în SUA au încercat de-a lungul timpului să se organizeze în sindicate, însă până acum nu au avut prea mare succes. Amazon investește masiv în supravegherea angajaților săi, inclusiv în viața lor privată pentru a se asigura că nu formează sau nu aderă la sindicate.

Sună a distopie marca Black Mirror? Ei bine, în multe privințe e deja la nivelul ăla. Din păcate în spatele măsurilor de ”flexibilizare a pieței muncii” se ascunde de multe ori dorința de a elimina posibilitatea ca angajații să aibă orice fel de putere în fața angajatorului. Unde duce asta? Ei bine, la situația de mai sus.




Și totuși pe ce s-au dus banii?

Comisia Europeană a făcut niște calcule și a zis o chestie interesantă:

The significant budgetary deterioration in 2020 was partly driven by COVID-19 related fiscal measures and the economic downturn. However, the deterioration was also driven by preexisting expansionary measures. The total cost of COVID-19 related support measures was around 1.6% of GDP in 2020 (see Table 2 below), of which 0.1 pps was financed by European Union (EU) funds.

Așadar pachetul de sprijin al economiei oferit de Guvernul României a fost de 1.6% din PIB. Florin Cîțu zicea așa în octombrie 2020:

Pachetul de susţinere a economiei o să depăşească 7% din produsul intern brut (PIB) până la finalul anului, a anunţat duminică ministrul Finanţelor Florin Cîţu, pe Facebook. (sursă)

Atât s-a putut vorba aia, 7% a fost de fapt 1.6% din care aproape jumătate au fost măsurile de șomaj tehnic. Tabelul de mai sus e o măsură a sărăciei de idei, dar și a incapacității de a administra o criză economică. Pur și simplu atât s-a putut, astea au fost ideile, asta a fost capacitatea de a ajuta mediul economic.

Și totuși deficitul bugetar a ajuns la 9,2%, unul din cele mai mari din UE. De ce? Pentru că statul român a uitat să mai încaseze bani, inclusiv de la cei cărora le-a mers bine în pandemie.




Cum se face fake news ca la carte

Văzusem zilele trecute un articol despre cum Rusia a încercat să influențeze alegerile din Republica Moldova. Nu vă imaginați că s-a apucat G4Media de făcut jurnalism de investigație, pur și simplu au tradus și ei niște chestii dintr-un articol al publicației germane Bild.

Sunt două motive pentru care articolul ăsta mi-a rămas în cap:

  1. au fost avansate niște cifre legate de presupusa campanie de influențare a alegerilor
  2. sunt ceva detalii despre strategia folosită

Pe partea de cifre suma avansată e ridicolă, chiar și pentru o țară mică precum Moldova: 11,5 milioane. Aici cred că a intervenit dorința de a avea un titlu senzațional. Suma e mai de grabă alocată pentru anumite proiecte media, dar asta nu înseamnă că ăla a fost întregul buget. Trebuie să te fi născut ieri să crezi că doar atât s-a cheltuit.

A doua chestie interesantă e descrierea strategiei. Poate vă așteptați ca banii ăștia să meargă la niște oameni care să laude Rusia și să arunce cu rahat în Uniunea Europeană și România. Ei bine nu, iată ce zice Bild (tradus cu Google Translate din germană):

▶ ︎ Project “ADOLF”. The plan was to create a “pro-Moldova” and a “pro-Sandu” – “anti-hero” who, with his “scandalous anti-Russian personality”, would gamble away sympathy for the pro-European camp. The avowed “right-wing extremist” should “extremely criticize all candidates, except Maia Sandu,” both on social media and on various TV channels.

Four video clips per month, in which he addresses the (pro-Russian) socialists and their voters, were to be produced over three months and shared on Facebook. Kremlin-friendly people should be portrayed as “corona sick”, “blacks” and “dwarfs”.

The goal: to create disgust for the pro-European camp.

Așadar Rusia ar fi vrut un personaj extremist foarte pro-UE și pro-Sandu care, prin limbajul violent, să alunge votanții moderați prin extremizarea taberei pro-UE.

Ia fiți voi copii deștepți acum și vă întrebați: avem în România oameni care înjură și atacă o tabără peste tot pe unde poate cu mesaje care să facă centrul moderat să fie dezgustat?

Gen oamenii care sunt atât de anti corupție într-o singură direcție de ți se face greață? sau anti PSD? sau anti PNL / USR? sau anti Rusia ori anti SUA? anti LGBT? anti conservatori?

Nu mă înțelegeți greșit, sunt și mulți idioți utili în social media și presă care sunt extremiști din proprie convingere, nu neapărat pentru că sunt plătiți. Dar sunt și alții pe acolo care fac asta știind că vor demobiliza electoratul celuilalt. Și nu, să nu credeți că ”ai mei sunt buni, nu ar face niciodată asta”…toată lumea folosește schema asta.

Altă chestie interesantă:

▶ ︎ The “Creamy Moldova” project was supposed to produce a prominent Telegram channel, which “with 80 percent true news and 20 percent fake news” should shake citizens’ trust in politics and thus prevent them from voting.

Asta e o tehnică veche, dar de care surprinzător de puțină lume știe: știri reale, știri reale, știri reale, fake news, știri reale, știri reale. Dacă 80% din știri sunt pe bune mulți vor crede fake news-ul sau se vor îndoi că e fake news.

Cu toții credem că suntem prea deștepți pentru a crede în fake news-uri, dar în realitate nu suntem. Indiferent de unde vă luați știrile ar trebui să aveți în vedere că e posibil ca scârba care vi se face după ce citiți ceva să fie rezultatul unei campanii intenționate.

Încă o chestie care merită remarcată: mai sus sunt 2 tehnici, articolul prezentat de Bild vorbește de mai multe însă (puteți citi și traducerea românească). Când vrei să influențezi alegeri sau opiniile politice ale oamenilor nu folosești un singur instrument ci o gamă întreagă de strategii, fiecare adaptată unui anumit segment al populației: pe unii îi agiți cu mesaje de mobilizare, pe alții îi scârbești și demobilizezi.

Ah da, să nu uităm totuși: alegerile au fost pierdute de Dodon, deci orice strategie, oricât de bună, nu îți garantează succesul. Sau poate dacă băgau mai mulți bani le ieșea?

P.S: Nu prea înțeleg de ce articolul ăsta din Build nu a generat mai multe discuții în România. Ai putea crede că mulți dintre vectorii din media și social media ar fi interesați de genul ăsta de știre, nu? Sau poate lovește un pic prea la sentiment și la noi?




Starea educației în România cu Ministrul Educației

Școala online

”Am fost săptămâna trecută prin nordul ţării, am trecut prin multe localităţi în care nu am reuşit să am niciun fel de semnal, internet sau telefon. M-am gândit oare cum au făcut şcoala acei copii în online”, a declarat Cîmpeanu. (sursă)

Ați citit bine: Ministrul Educației se întreabă cum au făcut școala copiii din localități unde nu e semnal, internet sau telefon. Dl. Câmpeanu e Ministru al Educației din 23 decembrie 2020, când și-a preluat mandatul. În perioada asta s-a făcut școala online cică. Dl. ministru abia acum află că sunt locuri în România unde nu e semnal. Ce șoc!

Înaintea domnului Cîmpeanu Ministru al Educației a fost doamna Anisie, tot de la PNL. Oare ea știa chestia asta? Oare a întrebat? E bine însă că a aflat de treaba asta după ce s-a încheiat anul școlar, ar fi fost culmea să afle atunci când era obligat efectiv să facă ceva în sensul ăsta.

Apropo de cum s-a putut desfășura școala online, să ne aducem aminte ce declarau oamenii din PNL când a început pandemia. În iulie 2020 ziceau așa:

Guvernul pare că se pregătește pentru scenariul în care școlile nu vor fi deschise în septembrie, din cauza pandemiei de coronavirus, și cumpără 250.000 de tablete pentru facilitatea activităților didactice de la distanță. Valoarea estimată a achiziției lansate marți în SEAP este de 126 milioane de lei, adică 504 lei (circa 100 euro)/bucata. (sursă)

Apoi în august 2020:

“Astfel, din fonduri externe nerambursabile, a fost alocat un buget de 175 de milioane de euro care urmează să finanţeze următoarele categorii de achiziţii: 100 de milioane de euro sunt destinate pentru achiziţia de tablete şi dispozitive electronice pentru învăţământ online pentru aproximativ 500.000 de elevi; (sursă)

Tot în august 2020, dar mai spre final:

Guvernul va cumpăra doar 70-80.000 de tablete, din cele 250.000 promise elevilor pentru noul an școlar, a anunțat premierul Ludovic Orban. (sursă)

Și ieri (18 iunie 2021):

Colega mea secretar de stat Corina Atanasiu ne dă astăzi vești bune pentru educație: 123.600 elevi și peste 6.000 de profesori vor primi tablete și laptopuri cu acces inclus la internet, pentru activități școlare în mediul online, în urma semnării a 111 contracte de finanțare prin Axa 2 a Programului Operațional Competitivitate (POC) 2014-2020. (sursă)

Dacă ar fi să credem toate declarațiile de mai sus atunci fiecare elev din România ar fi avut probabil câte 3 tablete. În realitate însă nu au niciuna, pentru că asta pot politicienii români: să anunțe triumfător că vor cumpăra tablete după ce se încheie anul școlar.

Apropo de asta, în 2016 a fost un mic scandal cu directorul Samsung de atunci care spunea următoarele:

Zona rurală ne doare pe toţi, la nivel de ţară, şi ca dezvoltare a economiei în ansamblu. Cred că este de preferat să avem tablete în şcoli întâi şi abia apoi să rezolvăm cu toaleta din curte. (…) este alegerea corectă pentru că dacă aducem toaleta din curte înăuntru nu ne facem mai deştepţi. 

Iată că i se va îndeplinit dorința, vom avea tablete, dar WC tot în curte, pentru că a construi lucruri e greu și nu aduce puncte politice.

Abandonul

Încă una tot cu dl. Câmpeanu:

”Sunt peste un milion de absolvenţi de liceu care nu au susţinut examenul de bacalaureat. Este o problemă naţională”, a declarat Sorin Cîmpeanu. (sursă)

Ați auzit da? E o problemă națională! Bun, cine ar trebuie să se ocupe de rezolvarea ei? Cumva…Ministerul Educației? Care e condus de…dl. Cîmpeanu?

Am tot repetat pe aici, toată lumea e cu statul paralel în gură: alții fac chestii și noi constatăm chestii și ne plângem. Să se facă! E o problemă! Am constatat că…!

Știți care e problema cu declarația de mai sus? Abandonul școlar din România e un fenomen studiat de mult timp. Cauzele exacte sunt cunoscute și există soluții concrete pentru problema asta. Ce lipsește? Voința politică pentru a face ceva în sensul ăsta.

Un exemplu e raportul ăsta UNICEF din 2012 (nu s-a schimbat nimic de atunci) care enumeră exact cauzele abandonului școlar:

  1. Venituri la limita subzistenţei
  2. Nivel redus de educaţie al părinţilor
  3. Familie dezorganizată prin divorţ/deces
  4. Familie monoparentală
  5. Familie reorganizată
  6. Copil temporar/permanent în îngrijirea bunicilor/altor rude
  7. Situaţie de şomaj în cazul unuia sau a ambilor părinţi
  8. Atitudine negativă a membrilor familiei faţă de educaţia copiilor/şcoală
  9. Situaţii de abandon în cazul fraţilor mai mari
  10. Prestarea unor activităţi lucrative în gospodărie/în afara acesteia
  11. Lipsa unor condiţii minimale de studiu acasă

Deci încă de atunci aveam cauzele concrete. Dacă aveți răbdare să citiți raportul o să aflați mult mai multe despre fenomen și ce trebuie făcut. Mai sunt o grămadă de studii similare iar siteul Băncii Mondiale, UNICEF și alte organizații similare sunt pline de recomandări și bune practici în materie de prevenire și combatere a abandonului școlar. Și nu de ieri de azi ci de ani buni de zile!

Ce îl împiedică deci pe dl. Cîmpeanu să facă ceva în sensul ăsta?

P.S: Nu e de la dl. Cîmpeanu, dar merită citit ce zice și doamna Anisie, fostul ministru PNL pe tema inspectorilor.




Niște podcasturi pe care le recomand

De ceva vreme încerc să mă îndepărtez de zgomotul din online și să reduc timpul petrecut în fața ecranelor. Una din chestiile pe care le-am făcut a fost să încep să ascult podcasturi. Am încercat podcasturi românești, dar nu am reușit să găsesc nimic interesant. Cumva tot la podcasturi de economie și politică din UK am ajuns.

Westminster Insider

Pe partea de politică recomand cu căldură Westminster Insider de la Politico al lui Jack Blanchard. Oficial podcastul e despre politică britanică, dar e oarecum similar cu blogul meu: nu te aruncă direct în subiect ci îți explică mai întâi care sunt conceptele generale discutate, care e istoria problemei și cum s-a ajuns în acel punct, cine sunt principalii actori și apoi subiectul în sine.

Documentarea e excelentă, sunetul e profesionist iar invitații sunt foarte foarte buni.

Nu contează dacă vă pasionează politica britanică sau nu, podcastul ăsta merită ascultat oricum.

Exemple:

  • Care e situația cu dorința Scoției de a se separa de restul Marii Britanii:

  • O istorie a pandemiilor și de ce politicienii reacționează întotdeauna la fel la ele:

  • Cât de importanți și de puternici sunt consilierii guvernamentali în UK. Între invitați se află printre cei mai cunoscuți consilieri din UK, cap de afiș fiind probabil unul din consilieri Theresey May.

Arta băutului politic sau de ce e important pentru politicienii britanici să bea și cum îi afectează asta. Știți probabil cât de important e alcoolul în cultura britanică, dar probabil nu știți și cât de mult se bea în Parlamentul britanic (au mai multe baruri în clădirea Parlamentului).

Ce e G7 și de ce ar trebui să îți pese (sau nu) de întâlniri de genul ăsta. Între invitați merită amintit Tony Blair care vorbește despre experiența lui la întâlnirile G7 ca Prim Ministru al Marii Britanii.

Și un episod la care nu mă așteptam, dar pe care vă recomand să îl ascultați: Owen Paterson, un politician influent britanic vorbește despre sinuciderea soției sale. E un episod foarte emoționant și brutal prin onestitate:

Dacă vă place dați un subscribe. Eu ascult podcasturi pe Spotify, dar găsiți podcastul ăsta cam pe toate platformele.

Payne’s Politics

Payne’s Politics e un podcast de la Financial Times. Sebastian Payne e unul din corespondenții politici ai Financial Times și se ocupă de politică britanică. Spre deosebire de Westminster Insider podcastul acesta e mai mult pentru cei care știu deja cum stă treaba pe un anumit subiect și sunt pasionați de politica britanică. Cele două însă merg combinate de minune: Spre exemplu în weekend am ascultat mai întâi episodul despre G7 de la Westminster Insider pentru a înțelege subiectul, apoi am ascultat podcastul lui Payne pentru detalii care poate nu au fost acoperite în primul.

Ca orice alt lucru făcut de Financial Times, calitatea invitaților e excelentă, sunetul e profesionist iar oamenii își fac temele înainte de a veni să vorbească.

The Economist Radio

The Economist Radio e o colecție de podcasturi de la The Economist. Podcasturile lor includ showuri (separate) pe politică, economie, business și altele. Toate sunt adunate sub ”The Economist Radio”. E un punct bun de plecare, puteți să ascultați câte un pic din fiecare și să vedeți ce vă place apoi să dați follow doar la acel podcast.

Momentan ascult cu regularitate doar The Intelligence, un podcast despre evenimente din lumea business-ului și a politicii internaționale. Sunt segmente de 5-7 minute în care se vorbește despre fiecare subiect într-un mod concis și profesionist.

Am încercat și alte podcasturi de la ei, dar experiența a fost amestecată. Am pățit chestii de genul: ascult podcast excelent despre cedarea drepturilor de proprietate intelectuală pentru fabricarea de vaccinuri. Următorul episod e despre motivul pentru care angajatorii americani nu reușesc să găsească angajați suficienți odată cu redeschiderea economiei. Cel puțin asta scria în titlu pentru că timp de 30 de minute s-a discutat aproape orice despre subiectul ăsta mai puțin motivul pentru care efectiv angajatorii americani nu reușesc să găsească oameni.

The Intelligence însă nu e așa și îl recomand cu căldură pentru partea de politică internațională și business pe scurt.

The Bunker

The Bunker e un podcast relativ nou pe care îl ascult, l-am descoperit abia săptămâna trecută. Oarecum similar cu The Economist Radio reunește diverse podcasturi sub o singură umbrelă. Unele subiecte sunt de interes pentru mine altele nu, dar ce am ascultat până acum a fost de calitate.

Niște exemple:

  • Despre întâlnirea G7 și cele mai recente probleme din Irlanda de Nord:

  • Cât de important a fost petrolul pentru Marea Britanie:

  • Despre războaiele identitare (”culture wars” în engleză):

Dacă aveți recomandări lăsați un comentariu.

P.S: Nu prea reușesc să îmi revin din cât de slabe sunt podcasturile românești. Nu mă aștept la ceva de nivelul Financial Times, dar mă surprinde:

  • cât de puțin research merge în podcasturi (alea puține care nu sunt de entertainment). Adică nu mă aștept neapărat la tratate științifice, dar măcar dincolo de nivelul ”am citit pe undeva, dar nu îmi aduc aminte unde”.
  • cum oamenii care fac emisiunile astea au probleme de dicție sau de exprimare coerentă
  • că nu le-a spus nimeni că nu e ok să ai tonalitatea mai plată decât Câmpia Română.