Amintiri din pribegie de Neagu Djuvara – Recenzie

Am să o spun din start: nu sunt fan al cărților biografice, cu atât mai puțin al celor autobiografice. Am citit însă Thocomerius- Negru Vodă și ”Amintiri și povești mai deocheate” ale lui și mi-am dat seama că vreau să știu mai multe despre omul Neagu Djuvara. Așa că numai bine, am luat la răsfoit cartea ”Amintiri din pribegie”. Nu am putut să o mai las din mână așa că m-am trezit cărând după mine prin aeroportul Otopeni o carte de aproape 650 de pagini (cu tot cu referințe).

Ce am citit eu

Variantă citită de mine e o versiune cartonată de la Editura Humanitas, scoasă în 2018. Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie. Deși nu mai țin minte exact care librărie era, am văzut cartea prin toate librăriile mari din București. Bineînțeles că puteți găsi cartea și online la ElefantCărturești, Libris și probabil prin alte părți.

Despre ce e cartea?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Lung cuprins știu, dar trebuie să vă gândiți că și cartea are peste 600 de pagini. Pare mult? Ei bine, ea acoperă perioada 1944 – 1992, adică 48 de ani petrecuți de Neagu Djuvara în exil.

În ciuda dimensiunilor însă, cartea nu e plictisitoare și nu am avut momente în care să vreau să o abandonez. Ca și structură, cartea e împărțită în funcție de perioadele cele mai importante ale vieții sale:

  • Perioada refugiatului- între 1944 și 1961
  • Perioada africană – 1961 și 1990
  • Reîntoarcerea în România 1990 – 1992

Înainte de a intra în subiectul cărții cred că sunt câteva lucruri care ar trebui știute:

Neagu Djuvara făcea parte dintr-o veche familie de boieri:

  • din partea tatălui: Djuvara erau o familie de boieri aromâni
  • din partea mamei: Grădișteanu era una din cele mai vechi familii de boieri din România

Trandafir Djuvara, bunicul său, fusese ministru de externe, iar familia sa era înrudită cu multe dintre familiile boierești ale Vechiului Regat. Cât despre tânărul Djuvara, după ce s-a căsătorit cu o franțuzoaică, la rândul ei bine așezată în elita din Franța, s-a întors în țară.

Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial s-a înrolat în armata și a luptat cu armata română împotriva sovieticilor pe frontul de est în Basarabia și Transnistria, fiind rănit la Odessa, în 1941. A fost trimis înapoi și a început să lucreze pentru Ministerul de Externe.

Din păcate, perioada asta nu e descrisă în carte deși pare să fi fost foarte interesantă la rândul ei. Cu toate astea, înțeleg de ce nu a vrut să o amintească: în tinerețe Neagu Djuvara a simpatizat cu mișcarea legionară, fără a deveni însă membru. A renunțat însă la aceste simpatii destul de repede și nu a încercat să ascundă faptul că, tânăr fiind, a căzut pradă propagandei legionare.

Cum a început pribegia

Anul 1944 îl găsea așadar la Ministerul de Externe. În august 1944 a fost trimis la Stockholm într-o misiune diplomatică importantă: purta o scrisoare cu instrucțiuni de a reactiva negocierile cu Aliații pentru ieșirea României din război de partea Germaniei. Tentativa guvernului Antonescu de a negocia cu Aliații nu a mai avut loc niciodată însă pentru că acesta a fost răsturnat pe 23 august 1944, în timp ce Djuvara era pe drum spre Stockholm cu scrisoarea cu instrucțiunile de negociere.

România a întors rapid armele împotriva Germaniei, iar Armatei Roșie a ocupat rapid România. Înțelegând ce urmează să se întâmple în România ocupată și pentru că fusese diplomat în guvernul lui Antonescu, a refuzat să se mai întoarcă în țară, rămânând la Stockholm.

Și cum de ce ți-e teamă nu scapi a fost judecat și condamnat în absență ca fiind spion al Germaniei naziste. În 1947 a plecat de la Stockholm spre Paris, locuind o perioadă lungă de timp alături de soția sa în casa familiei acesteia.

Detaliile astea le găsiți și pe wikipedia, nu e musai să citiți cartea pentru ele. Apropo de wikipedia, constat cu amărăciune că pagina de wikipedia în limba engleză și italiană sunt mai detaliate decât cea în limba română.

Detaliile acestea sunt importante însă pentru context și pentru a înțelege poveștile cărții.

Refugiul la Paris

Activist anticomunist

Djuvara a fost activ implicat în mișcarea de opoziție a regimului comunist. După instaurarea regimului comunist în România, o parte considerabilă din elita românească a fugit din țară. Cei aflați deja în afara României și opozanți ai regimului comunist încercau să îi ajute pe cei proaspăt fugiți din țară. Unele cazuri descrise de Djuvara sunt fericite, altele în schimb nu. Între fugiți se aflau uneori și trimiși ai Securității, trimiși pentru a compromite rețele de români care se opuneau regimului din afara țării.

Prințesa Manda Y

Un caz interesant în sensul ăsta este cel al ”prințesei Manda y” (nu e nume adevărat), o tânără româncă, teribil de frumoasă zice Djuvara, ce se pretindea descendentă a vechilor domni ai Munteniei (până la Vlad Țepeș) și care a ”fugit” din România. Fugit cu ghilimele pentru că, fiind interogată de francezi, a recunoscut că lucra pentru Securitatea română. Cu toate astea reușește să îl farmece pe unul dintre francezii care o investigau și să scape cumva de urmărire.

Aparent prințesa a umblat apoi din pat în pat, urcând încet, dar sigur pe scara socială. Vă las să descoperiți singuri povestea și cine este de fapt Prințesa Manda Y.

O poveste tristă

Alte povești ale românilor fugiți sunt însă triste, cum ar fi de exemplu asta:

Povestea e incompletă, știu, continuarea o găsiți în carte. Au fost multe cazuri de genul ăsta, vieți distruse de un regim totalitar.

Pierre Rosset cel norocos

Uneori însă e greu de crezut felul în care reușeau oamenii să treacă prin foc și pară pentru a scăpa din lagărul comunist. Un astfel de exemplu e cel al lui Petre Rosetti, cel care, pentru a scăpa din România a trecut Dunărea înnot.

Odată ajuns în Serbia, a fost capturat și trimis să muncească într-o mină de cupru alături de alți prizonieri bulgari. La un moment dat însă, întreg grupul este expulzat în Bulgaria. Ajuns alături de ceilalți bulgari acolo, Petre Rosetti are inspirația de a se da drept cetățean francez, pe nume Pierre Roset. Vorbind excelent limba franceză, a reușit să îl convingă pe consul că este francez, dând în acest sens chiar o adresă din Paris la care, chipurile, ar fi locuit. La adresa respectivă locuia unchiul său, Leon Negruzzi. Numele Negruzzi părea franco-italian, iar unchiul, odată contactat de autoritățile franceze a înțeles rapid despre ce e vorba și nu l-a dat de gol pe nepot.

Consulul francez și autoritățile au înțeles și ele cât de delicată era de fapt problema așa că l-au ajutat pe tânărul ”Pierre Rosset”. Însuși consulul francez l-a ridicat din pușcărie și l-a însoțit până la trenul care ducea spre Istanbul, de unde tânărul urma să fie recuperat.

O scrisoare într-un tren

Femei ca la București…

Cartea are însă și multe episoade hazlii, cum ar fi de exemplu ăsta:

Sunt multe povești pe care nu am loc să le pun în recenzia asta, de exemplu:

  • cum l-a cunoscut pe Emil Cioran (au fost prieteni), pe Noica și pe Mircea Eliade, de exemplu
  • cum Djuvara a fost responsabil pentru o parte din pregătirea și antrenarea unor refugiați români de către americani pentru a fi parașutați în România comunistă și a începe o răscoală anti-comunistă (puteți citi aici ce s-a întâmplat cu ei)
  • cum a ieșit, în secret, Djuvara din România cu o valiză plină de aur, bani și bonuri de trezorerie, la instrucțiunile guvernului condus de Mareșalul Antonescu.

Africa

O parte considerabilă a vieții sale a fost petrecută în Africa. Cum a ajuns un refugiat român în Niamei, capitala statului Niger? Printr-o recomandare, venită la momentul potrivit de la persoana potrivită:

Poveștile din exilul său de la Paris rezonează cu noi românii, pentru că prezintă drama diasporei imediat după instaurarea comunismului.

Poveștile sale din Africa sunt mult mai savuroase în schimb, deși sunt lipsite de miză personală pentru noi românii. Iată un vlăstar boieresc român în inima Africii negre, consilier în Ministerul de Externe al Nigerului.

Am scris despre unul din episoadele din perioada africană într-o altă postare în care vorbeam despre corupție. Făceam atunci o paralelă între felul în care era privită corupția în Nigeria și România. Vă las să citiți acel articol dacă vă interesează subiectul.

Cu s-a ocupat Djuvara în Africa? A scris multe dintre discursurile președintelui Diori, a fost unul din oamenii responsabili pentru așa înființarea Comisiei Nigerului, o sursă vitală de apă pentru întreaga regiune și a pus pe picioare multe dintre serviciile Ministerului de Externe ale Nigerului, stat proaspăt devenit independent. Dar haideți să vă arăt câteva dintre relatările mai neobișnuite din această parte a cărții:

O istorie hazlie e legată de ”boy”-ul care îi cumpărăturile și îl mai ajuta prin casă:

Dar și obiceiurile între diplomați sunt diferite în Africa, cum s-a întâmplat spre exemplu aici:

Și politica externă?

Sunt însă și multe secțiuni în carte care tratează subiecte de geopolitică. Sunt multe comparații între Niger (fostă colonie franceză) și Burkina Faso sau Nigeria (colonii britanice). Politicile coloniale ale Franței și Marii Britanii au fost extrem de diferite, diferențele fiind vizibile cu ochiul liber chiar și în ziua de azi.

Veți găsi de asemenea și descrieri detaliate ale diferitelor populații care locuiau în Niger și în regiunea aceea din Africa. Vorbim aici de un amalgam de populații, de la misterioșii beduini la djerma și fulanii. Aceștia din urmă erau renumiți pentru femeile lor frumoase (Miss World 2001 era o tânără fulani).

Este de asemenea des adusă în discuție complicata relație dintre Franța și fostele ei colonii. Acestea nu sunt subiecte familiare românilor, dar dacă vă pasionează geopolitica, merită explorate.

Sunt nespus de multe povești în partea asta din carte, dar am să vă las pe voi să le descoperiți și am să trec la ultima parte a cărții.

Înapoi în Europa

O lovitură de stat l-a dat jos pe președintele Nigerului care îl adusese pe Djuvara (Diori). Sub noul președinte, Djuvara și-a continuat activitatea, dar situația politică a țării a început să se deterioreze spre finalul anilor 70, început de anii 80. Apropiindu-se și vârsta de pensionare, Neagu Djuvara a decis să se întoarcă în Franța, acolo unde a lucrat la Radio Europa Liberă (părinții și bunicii voștri poate l-au ascultat).

În perioada 84-85 scrie o lucrare ”Țările Române între Orient și Occident”, carte care va fi tipărită și poate fi cumpărată și azi din librării (o am și eu cu mine, fiind pe lista mea de citit de anul ăsta). La una dintre conferințele organizate cu ocazia acestei cărți participă și Mircea Eliade.

Am să vă las pe voi să descoperiți restul poveștilor (inclusiv cea despre o bibliotecă cu cărți rare românești arsă la Paris).

Inapoi în România

1989, Revoluție, libertate. Pentru prima oară după 1944 Neagu Djuvara se poate întoarce în România. 45 de ani de exil.

Sunt câteva întâlniri și idei interesante în carte. Se discută în special despre perioada imediat după Revoluție, cu alegerile câștigate de FSN-ul lui Iliescu. De ce nu s-au retras partidele istorice din acele alegeri, mai ales când existau indicații că vor fi fraudate? Puteți afla citind cartea și nu vreau să vă stric plăcerea de a descoperi singuri.

Noua Românie e străină pentru Djuvara. Ba de multe ori îi e și potrivnică: reclădește o moară în satul din Bărăgan unde avusese conac. Într-o noapte vin însă oameni din sat cu excavatorul și dărâmă tot. În câteva zile dispare și materialul de construcție și moloz și tot.

Și când nu e potrivnică e absurdă, ocazie cu care vă recomand povestea lui Djuvara despre cum și-a cumpărat prima Dacie odată întors în țară. Povestea aia e chintesența tranziției românești și a anilor 90.

Și cu toate astea a rămas în țară. De ce?

Pentru cine e cartea?

Pentru oricine vrea să citească despre viața unuia din cei mai interesanți români ai secolului XX. Puteți să o luați pentru voi, puteți să o faceți cadou. Indiferent cine e acea persoană, îmi vine greu să cred că nu îi va plăcea cartea.

Ce mi-a plăcut?

Subiectele din carte sunt în sine foarte interesante. Dar în afara de asta, ce contează poate cel mai mult e stilul deschis și neobișnuit al lui Djuvara de a povesti. E teribil de natural, chiar și în scris, fără a cădea în vulgaritate. E ceva aparte în felul în care povestește, ceva ce îl separă de restul oamenilor pe care i-am citit.

Așa să fi fost oare și ceilalți din generația sa?

Ce nu mi-a plăcut

Nu am motive să mă plâng în legătură cu cartea asta. E o carte lungă, dar nu m-am gândit niciodată să renunț la a o citi. Nu pot spune asta despre alte cărți din biblioteca mea în schimb.

Verdictul

Din partea mea ”Amintiri din pribegie” a lui Neagu Djuvara primește un 10/10.

P.S: Alte cărți cărora le-am făcut recenzii găsiți aici. Între ele și Thocomerius – Negru Vodă a lui Neagu Djuvara.

Spune-le si altora

Be the first to comment on "Amintiri din pribegie de Neagu Djuvara – Recenzie"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*